Neamul Românesc, iulie 1924 (Anul 19, nr. 144-170)

1924-07-01 / nr. 144

Prietenii prețioase întors din Polonia, unde, timp de două săptămlni, am intîlu­i­­t toate clasele populației, o adevărată, adesea adînca, cu unele cozuri absolut mișcătoare simpatie pentru România — nu voiu putea uita ochii umezi de lacrimi ai profesorului și deputatului Dombrowski —, cel de întăiu cuvint pe care tre­buie sa-l spun­e îndemnul de a înțelege, de a prețui și de a folosi, în interesul unora și altora, această prietenie. Vremea suspinelor schimbate in jurul unor amintiri isto­rice — cit de repede am ajuns astfel, de la coloana lui Traian pana la fulgerele d-lui Mussolini l - a trecut. Pentru a con­solida o prietenie, devenita, din fericire, o alianță, trebuie neapărat două lucruri. Trebuie su­ma reciprocă dovedită prin necontenitul schimb de informații și amestec de influențe culturale, fiecare din cele două popoare putindu-și da perfect de bine samă de ceia ce este mai adevărat și mai bun in sufletul celuilalt, — și trebuie ca relațiile de ordine materială să nu mai fie, după cinci ani întregi de vecinătate prietenească, obiect al unor discuții de poimire sau de cindva. Cu orice preț, câu­­tîndu-se mijloace și în inițiativa privată, ele trebuie sa se prefacă interni izvor de bogăție pentru ambele țări și într'un mijloc de a le uni și prin aceiași bună stare revărsată asupra ambelor popoare. Nici un moment nu e de pierdut. Oricine guvernează o fără nu trebuie sa uite nimic din interesele ei. N. BORCEA Jettatorele Casdețî un deochi ? Este o Înrădă­cinată superstiție populară, căreia anumite fenomene de hipnotism și sugestiune îi pot da, de altfel, și un soi de verificare sciințifică In Franța se spune de cel care deoad­e, că are ,,ochiul rău*". In Italia, i se zice Jettatore. Credința este că tertatorele poar­tă și nenoroc. Și vai de cel asupra căruia ar cădea bănuială de jerta­­tore. generalul Averescu ar risca, dacă l’ar mai duce în Italia, acum, după Blnisora aventură întâmplată fascis­mului. Toate au mers în plin d-lui Mus­solini și partidului său, până ce șeful mexicanilor români S'a apucat s­ă-1 convingă că este „omul său.’. . Iar ..ducele” și-a Închipuit că l-ar putea instala pe d Averescu, prim-ministru în România. De atunci nu-i mai reușește ni­mic d-lui Mussolini. Iar criza care subminează acum fascismul e de­parte de a se fi potolit. J­. Averescu este un „Jettatore” Căci așa a pățit ți Ludendorff­­ iapă faimoasa întrevedere de la Augsburg. Fostul șef al marelui cartier ge­neral german era aproape sigur de reușita revoluției plănuită în tovă­rășia lui Hittler. Stăpâni In Bava­ria mergeau asupra Berlinului și o iarnă amiralul von Tirpitz fiind p­reședinte al Reichului. Ludendorf ovenea cancelar și se realiza pla­nul alianței germano-ungaro-româ­­nă, sprijinită pe Rusia, idee scum­pă celor doi strategi .. Bietul Ludendorff și-a văzut apoi toată ..revoluția*1 redusă la un «Hsears intr-o berărie. — și a fost arestat ca un simplu plus.ontev r­­re face tapaj nocturn... 11 privise adânc gheneralul... îl. Averescu este un .,tertator,e” Acum. Judecând după manevrele «in ziarul său, d Averescu par a-și a aruncat ochii asupra d-lui N­­itulescu, ministrul țărei la Londra Și cum avem o admirație netârgă­­guită pentru marea inteligență și prestigiosul talent al eminentului nostru reprezentant, ne bate Inima la fiecare nou articol sau Insinuare tăcute la adresa lui H pândește Jettatomie... Socoteala asasinului la aceeași zi au fost aprinși și a­­sasinii lui Cair și ai bătrânului de­­bitant de tutun din bulevardul Ca­rol. Poliția a dat ceea ce se cheamă :,o lovitură in stil mare". Cetățeni pot să doarmă iarăși liniștiți: Capi­tala e păzită!... Dar — de ce trebue să fie me­reu un ,,dar" î — meritul i-ar re­vteni, se spune, numai in privința crimei din bulevardul Carol. Ucigașii lui Cair au fost desco­periți grație denunțului făcut de că­tre unul dintre dânșii. Mustrarea de cuget, atât de im­perativă in diverse romane și nu­meroase filme, nu a intervenit de loc în actul criminalului, care nu e pocăit. Explicația ar fi alta după chiar spusele lui. Asasinatul din strada Clucerului n'a raportat nimic celor trei tică­loși. Dar citind gazetele, — și trebue să-i fi distrat ipotezele rocambu­ 1ești ale anchetei judiciare și repor­tericești, — unul dintre ei, și poate cel care nu va fi luat o parte prea efectiva la omor,­­ a dat peste ști­rea celor două premii de câte 50.000 lei fiecare făgăduite acelora sau a­­celuia care ar pune poliția pe ur­mele făptuitorilor. Și-a zis atunci: — Dacă-i denunț eu, mi se cuvin mie premiile. Cel puțin nu fac tem­niță pe gratis! Așa s'a întâmplat. Odată mai mult însă nu se va fi potrivit so­coteala de acasă cu cea din târg. In adevăr, descoperirea asasini­lor se datorește celui care a făcut denunțul... Dar se poate da gratifi­­cația, promisă chiar unuia dintre omorători ? Dacă justiția ține uneori seamă de mărturisirile spontane în aplica­rea pedepsei, nu poate să fie vorba de crimă recompensată. In ce mă privește aș da bani ca fond inițial pentru crearea unei Case de ajutor a agenților de po­liție, mai prost plătiți de­cât ulti­mul rândaș... Căci poliția, ca instituție, e des­tul de recompensată prin conființa pe care o recapătă în urma acestor capturi. 53 de legi în 24 de ore votare cu „pecetia ”și Sâmbătă la Cameră o vie discu­ție a avut loc pe coridor intre d. Ștefan Ion și d-rul Jianu. Pricina era proectul de lege a­­supra învățământului și in spe­cial faimosul art. 81 asupra nu­mirilor la Universitate. D. dr. Jianu striga: — Lăsați liberă discuțiunea. O asemenea lege nu se poate vota cu*.­pecetia . Ne-am informat asupra acestui furios sistem de votare. Se pare că se aplică un anumit sigiliu și câteva iscălituri proectelor, și ele revin leși votate, fără măcar a mai fi aduse în Cameră. Numă­rul voturilor se fixează după ca­priciul operatorilor. Or, guvernul mai avea Sâmbătă CINCIZECI ȘI TREI DE PRO­IECTE, în afară de acela al învă­țământului, pe care ține cu orice chip să le vază legi. Din această cauză s’a vorbit de prelungirea sesiune. Dar aceasta devine ceva inutil din moment ce va funcționa pe­cetea. Sesiunea nu se prelungește. •ft MAI GREU Cu prilejul discuțiunii noulor legi economice atât din partea partide­lor politice de opoziție cât și din a cercurilor comericale și industriale s’a arătat primejdia accentuatei xenofobii ce caracterizează proec­­tele guvernului.Prin publicistică s’a arătat toate consecințele dezastruoase și para­lizante ale unei asemenea concep­­țiuni pentru putința de instaurare a unui regim economic care să pună țara în tot momentul la înălțimea și perfecțiunea teh­nicii moderne la care celeste state au ajuns sau se străduesc, fără precupețire de sacrificii, să ajungă­ S’a arăta continua depreciere și degradare a utilajului nostru econo­­mic și s’a insistat nu atât asupra nevoiei — inexorabile și ea — a sporirii cât mai ales a întreținerii sale în condițiuni de normalitate. S’a căutat a se demonstra că în­­tr’un număr relativ scurt de ani, ne­­satisfacerea nici uneia din nevoile de întreținere va aduce de pe sine distrugerea acestui utilaj și dispozi­­țiunea ultimei rămășițe de viață e­­conomică. Cu acea încercată tactică de lup­tă politică, obiecțiunilor ridicate nu s’au dat de către guvernamentali răspunsuri directe, dar s’a căutat pe cale ocultă stabilirea unei atmosfere în care criticile să pară incriminări puerile și exagerate-Tabloul situațiunii economice e prea negru, spun ei, perspectivele prea întunecate și pesimiste. Nu tăgăduesc însă că degradarea utila­jului teh­nic stânjenește și îngreu­­jiază pulsațiunile vieții economice. . Tăgăduesc însă că dânsa nu s’ar de­săvârși cu aceiași amploare de pro­­ducțiune. Ei afirmă cu tărie acest lucru și că greutățile de realizare nu sunt decât răsplata, poate destul de scumpă, a independenții econo­mice-Firește adevărul unei asemenea afirmațiuni în ceea ce privește am­­ploare­ de producție e discutabil el însăși. Uită guvernamentalii, și-o uită intenționat de-a căuta să dă­­rîme și partea doua din criticile a­­duse și anume că astfel cum merg lucrurile, greutățile ce se semnalea­ză nu sunt decât semnele pre­cursoare ale distrugerii întregului nostru utilaj economic prin lipsă de întreținere. Mai greu dar totuși merge, spun el. Până când , desigur în curând nu va mai merge, răspund criticile obiective ale specialiștilor. Nimeni nu se gândește în a face o vină acelora cari mânați de un optimism robust speră că prin cum­plitele nevoi se­ va trece cândva și că-n acel mome­­nt vor fi răscumpă­rate toate suferitele zilelor de azi. Optimismul trebuește și el să re­pauzeze cât de puțin pe un substrat de realitate și ori și cât de îndepăr­tate ar fi perspectivele să se poată justifica întrucâtva măcar­ In cazul de față mri se p­rea­găsesc încă te­meiurile. Dacă continua și neastâmpărata întreuințare ca­ e cord­ariul și condiția de viață a manifestărilor economice nu ar frâmița cu nemi­­miloasă putere clipă de clipă, utila­jul de care se slujește, firește că toți deopotrivă ar trebui să spună, mai greu dar merge, chiar și mai greu dacă merg­ î. Lucrurile nu stau însă astfel, în­trebuințare fără de refacere a ceea­ ce s’a stricat înseamnă distrugere. Ani de zile s’a stricat și nimic nu s’a refăcut, ani de zile ar urma să se mai întrebuințeze­ sub auspiciile regimului economic ce azi se per­­petueaz fără ca nimic să se poată pune la loc. Și atunci în ziua îndepărtată în care ar începe să rodească o viață economică nouă aceia cu a cărei visare se mângâie idealismul gu­vernanților noștri, ea va fi prea plăpândă și prea firavă pentru a putea restaura tot imensul material ce s’a distrus în așteptarea ei. Astfel fiind și considerând nevoia că pas la pas trebuește să fim la a­­celași nivel cu țările celelalte, să părăsim odată pentru totdeauna principiul lui „mai greu dar mergem, principiul călugăresc al suferinții în cămașă de pânză de sac în­aștepta­­rea lumii de mai bine și gndindu-ne tocmai la acea generație a cărei independență voiai s’o asigurăm» să i-o asigurăm «în adevăr fără de-a arunca asupra umerilor ei imen­sul sacrificiu al refacerii a tot ce s’a distrus — culme­a ironii — nu prin disipa­țiune ci dintr’un exces de parcimonie. La acest atât de legitim deziderat se poate cu ușurință ajunge, astfel cum legea creștinească o spune, privind și la ceeace fac cei din ju­rul nostru­ A­ PATRULIUS fául descris de fasciști Declarațiile făcute unui ziarist francez la sediul principal al fascismului Un redactor al ziarului Le Matin a făcut, deunăzi, o vizită la sediul fasciștilor din Turin. Acolo dansul a izbutit să obțină foarte interesan­­te explicațiuni, din partea câtorva căpetenii fasciste, atât asupra pa­sionantei afaceri Matteotti cât și a­­supra politicei generale a dictato­rului Mussolini. Iată ceea ce i s-a declarat, cu cea mai extremă claritate, — afirmă confratele, — la Întrebările care voii brutale: EVOLUȚIA FASCISMULUI * Ceea ce se petrece la Roma nu ne mai surprinde și nu ne în­tristează de­loc- Evident că în pri­mul moment am Întrerupt diver­sele noastre meanifestațiumi. Le vom relua, însă, întru­cât fas­cismul și d. Mussolini rămân ine­­branjabili. — Și, adică, ce anume se va face mai întâi? întreabă ziaristul. —­ Nu se știe. Afacerea Matteotti marchează punctul culminant al unei evoluții esențiale a fascismu­lui. Ea lichidează ceea ce cu exage­rare se poate numi teroarea fasci­stă. ..Da, Mussolini era înconjurat de­ o adevărată bandă de criminali, o știam, Mussolini și dânsul o știa, și, poate, cunoștea și blestemățiile ce se comiteau". „GRUPUL PROFITORILOR" „Noi, elementele sfinte ale fascis­mului, am făcut eforturi constante pentru a ne debarasa de grupul profitorilor din revoluția noastră, dar nu am izbutit. De altminteri, Mussolini avea nevoe de dânșii; a­­vea nevoe, de­oarece, prea ocupat cu funcțiunile sale ministeriale, nu îi rămânea timp să se ocupe de fascism și nu putea să Încredin­țeze direcțiunea acestuia decât u­­nor oameni siguri. .,Or, oameni ca Rossi și Marinelli erau ceea ce s'a văzut că sunt, însă ei erau foarte devotați lui Musso­lini și dânsul știa acest lucru. „Mussolini avea, de asemenea nevoie de dânșii pentru că lucrau ln sensul de-a teroriza și­ a Înlătura opoziția. Și opoziția trebuia Înlătu­rată prin toate mijloacele posibile până ce majoritatea parlamentară fascistă să fie aleasă și pusă în stare de a funcționa. MUSSOLInI, — MACHIA­VELI ,.Acum, totul s’a realizat. Șeful nostru nu mai are, deci, nevoe de această bandă care, în afară de toate a sfârșit prin a păgubi pres­­tigiul fascismului. Mussolini se fo­losește de acest prilej pentru a se debarasa de cei răi și noi suntem cu toții mulțumiți. El le va înlocui cu oameni din rândul al doilea de fotol­i, cu oamenii unei ere de or­ganizare și nu de război civil. »Ați citit, de­sigur, Prințul de Machiavel. Ei bine, Mussolini este omul prodigios care a înțeles ce este, la adevăr, politica,­adică mâ­nuirea și utilizarea oamenilor pen­tru un scop determinat, neglijând orice considerație de pretinsă mo­ralitate. Dânsul li ia, si plătește, se slujește de ei și apoi­ li alungă. MITUL MUSSOLINI’* S‘A SFAR­ȘIT „In ce privește poporul, este, In­să, cu totul altceva. El i-a cerut to­­tul, a obținut totul și nu i-a dat ni­mic. A captat misticismul masselor i­­taliene și a Înlocuit pe Dumnezeu, pentru milioane de italieni; ca să ajungă la acest rezultat, Mussolini a dat dovadă de o minunată abili­tate și de o prodigioa­să finețe. El s-a folosit de toată coreografia nece­sară pentru a seduce poporul. Pre­zidentul consiliului este simplu, la intimitate; în public, însă, el ara­tă o expresie tot­odată feroce și ful­gerătoare. „Să nu credeți că prin scandalul Matteoth­ dânsul a fost micșorat. Dacă ar fi pierdut încrederea com­batanților fasciști, ar fi fost grav, —> Insă aceasta i-a rămas. Are ast­fel, cu dânsul cea mai mare forță în Parlament. Iar cu miliția fasci­stă cea mai mare forță in țară. N’are gât se teamă întru nimic din partea opoziției. Mitul Musso­lini și fascismul de dictatură in­transigentă și atotputernică, s’au sfârșit. Italia revine. Încet, încet, la " po­litică normală", , Legea învățământului în discuția Camerei Urata­m nil am rostit in ședința de la 28 iunie 1924 Dăm mai jos, in largi trăsături, luminosul discurs pe care d. prof. N. Iorga l'a rostit in ședința de Sâmbătă a Adunărei Deputaților la discuțiunea legii învățământului-Am în mână d-lor, proectul de lege al d-lui ministru al Instruc­­țiunei. M’am suit la tribună cu textul proiectului în mână pentru a face dovada că-l am, că l-am ce­tit, că m’am ocupat serios de un proiect prin care ministrul ne în­fățișează o viață întreagă închi­nată învățământului cu dragoste față de școală, pe care cine a tra­tat-o ușor dovedește că face parte dintr’o categorie de oameni fără temeiu cărora li se poate aplica un sistem ce se potrivește doar cu meschina lor personalitate. (A­­plause). Nu voiu întrebuința în desvol­­tarea obiecțiunilor mele — căci voiu lovi într’un principiu, care nu e al unei persoane, ci al socie­tății întregi — nu voiu întrebuin­ța caracterul de atac personal, a­­tât de obișnuit Pentru că din col­țul meu am observat, la cei mai mulți dintre cei cari au vorbit în­­naintea mea, că până­ și adversa­rii cei mai teribili ai ministrului, după ce-și isprăvesc discursul se duc la banca lui și-i strâng mâ­na, rugându-l să-i ierte dacă l-au supărat cumva. (Ilaritate). Cum eu nu am obiceiul de a cere iertare pentru ceia ce-am spus sau am făcut, nu vreau să fiu sever, — fiindcă-mi dau seama că, pentru a fi sever, trebue să ai conștiința că ești superior, iar eu nu m’am crezut niciodată superior colegilor mei și cu atât mai puțin minis­trului de Instrucție, care-mi este prieten. Și nefiind sever voiu avea două avantagii : întâiu că nu voiu fi nevoit să fac amendă onorabilă, și al doilea că­rui voiu ieși din­­ noul principiu elementar de onestitate parlamentară care cere ca lucru­rile pe care le-ai spus la tribună să le crezi și după ce te-ai cobo­rît de la ea. Nenorocirea este că prea puțini respectă acest princi­piu, și din această cauză viața noastră parlamentară se compune din două lucruri care se împăre­­chează foarte ciudat: o perfectă înțelegere în culoare și la bufet, și un războiu crîncen în incintă. E produsul unei mentalități pe care, vă mărturisesc, n’o pricep și n­’o pot aproba. CE TREBUE SA FIE ȘCOALA DE STAT Voiu spune chiar de la început că nu sunt de acord cu d. minis­tru asupra unui principiu funda­mental din această lege. Princi­piul acesta îl știți bine dv. El vă urmărește pretutindeni și, cu toa­te sforțările pe care le-ați face, nu puteți scăpa de dânsul. Atmosfera lui se respiră în toate cancelarii­le, birourile și culoarele ministe­rului dv., care e totuși mai bun decât celelalte ministere măcar pentru că în el s’au făcut mai pu­ține lucruri urâte și nepermise, realizându-se în acelaș timp mai mult bine pentru țara aceasta. (A­­plauze). Spun fără șovăire aceste cuvinte de laudă, pentru că ele exprimă adevărul și pentru că nu am avut­ niciodată obiceiul să nu­ ponegresc țara de hatârul retori­cei. Principiul acesta, pe care-l cred rău-făcător, este că Statul poate face dintr’o societate ce vrea el. Dv. socotiți că societatea este un material amorf, fără suflet, fără tradiție, fără voință,­­ asupra căruia vine statul, cu ideile sale, să-l schimbe prin simpla decreta­re a unei legi. Și rezultatul este următorul: societatea primește le­gea pentru că e tipărită în „Mo­nitor“ ; organele prevăzute înscr’ însă se creiază, pentru că Statul le plătește. Numai că, nimeni nu se poate introduce într’o societa­te decât cunoscând-o adânc, ți­nând seamă de nevoile ei organice și lucrând din răsputeri pentru interesele acestei societăți. LEGE, SAU REGULAMENT? ’ Oricine cântărește în mână tex­tul acestui proiect, tipărit pe hâr­tie fină (se mai găsește hârtie pentru unele lucruri 1) își va zice, față de formidabila lui greutate materială: .Multe descoperiri s’au făcut în țara românească, dar una tot nu s’a făcut; anume, nu s’a descoperit ce e o lege și ce e un regulament“. Și totuși e așa de ușor de fixat deosebirea . Le­gea trebuie să spuie unui act po­litic unde să meargă, iar regula­mentul trebuie să-i spuie cum să meargă. Păcat că nu-i aici minis­trul Domeniilor, care e specialist în materie de regulamente (mare ilaritate), căci el creiază și regu­lamente peste legi, pe câtă vreme dv. faceți o lege care desființează în anticipație orice regulament Dacă puneți în lege până și felul cum trebuie așezat cocoșelul care se învârtește pe acoperiș, se poate întâmpla ca vreodată, când i s-e părea cuiva că e mai bine să-l mute pe fereastră, întreaga lege să trebuiască schimbată în vede­rea acestei mutări. (Ilaritate, a­­plauze). EXEMPLE DE AIUREA Eu unul mă ridic deci și în con­tra felului cum ați pus în aplica­re principiul dv. pe care, după cum nu am spus, nu-1 împărtășesc. Și nu-1 împărtășesc pentru că cred că societatea e un mare lucru or­ganic, pe care-1 putem servi, îl putem ajuta, îndrepta chiar, dar asupra lui nu avem influență decât dacă pornim de la baza însăși a acestei societăți, cu toată tradiția ei de trecut, cu toată realitatea ei de prezent, cu toate aspirațiile ei de viitor. Și fiindcă recenta mea călătorie — sau „zborul“ meu prin Polonia, cum se exprimă o anumită presă, căreia îi voiu răspunde numai a­­tât: că nu oricine poate „zbura“ (aplauze, ilaritate) — fiindcă a­­cest „zbor“ mi-a îngăduit să văd unele lucruri foarte interesante, îmi voiu permite, ca fost „zbură­tor“ în Polonia, să vă spun ce-am văzut în zborul meu. Dacă Polonia poate face astăzi unul din salturile cele mai formi­dabile C9 s’au văzut vreodată, da­că poate trece de la regimul măr­cii fără valoare la regimul zlotu­lui, aceasta se datorește faptului că omul care e în fruntea politicei și a Statului polon are delegație de la toate partidele și lucrează în cel mai deplin acord cu ele. Când vom ajunge și noi să facem această politică, vom face, de­si­gur, legi mai bune. (Aplauze pu­ternice și prelungite).­­«STUL DISOLIj."£ Ei sün PAR­LAMENT Isprăvind cu această parte in­troductivă, vă rog să-mi dați voie să analizez proiectul mai de a­­proape. N­ voiu examina și-l voiu discuta cu toată convingerea, pen­tru că eu nu cred că discuția e un monolog care va trece la „Moni­torul Oficial“ după ce a fost as­cultat într’un fel de somnolență respectoasă când vorbește un om mai bătrân, sau într’o atmosferă de nervositate zgomotoasă când cel ce vorbește e ceva mai tânăr. Ci eu cred că noi vorbim aici ca să ne înțelegem, — dacă nu acum, măcar mai târziu, cine știe când, după ce IDEIA va fi pătruns a>­dane în conștiințe și își va fi să­vârșit acolo pe nesimțite opera ei. CELE PATRU PROBLEME Aveaț­ Înaintea dv. patru proble­me mari care cereau să fie rezol­vate printr'un proect de lege. Mă mir numai că ați întârziat așa de mult cu aducerea acestui proiect, după cum mă mir că se întârzie cu un proiect de reformă administra­tivă și cu omul de lege electorală, pe care, dacă Vați fi gândit la vii­torul acestei țări, ar fi trebuit să le aduceți de mult. (Opozița aplaudă puternic). Veniți, deci târziu. Greutățile ce stau azi în calea învățământului trebuiau dela început constatate și înlăturate. (Aplauze­. I. Spuneam așa­dar, că patru pro­bleme mari stăteau în fața dv. Cea dintâia era analfabetismul, sau, mai exact, lipsa de valoare practică a învățământului primar aici, în țară. Asupra acestui punct am de spus un singur lucru. Este o exagerare, mai mult, un neade­văr în afirmarea ce se face uneori că sa lucrat conștient și voit la îndobitocirea și ținerea la lntine­­rec a maselor populare. Lipsurile care s-au constatat în școala pri­mară de până acum aveau numai un caracter de deficiență, nici de cum unul de rea intenție sau de rea voință. II. — A doua problemă era a­­ceasta: Cine și ln ce măsură va furniza mijloacele materiale pentru întreținerea școlilor? Dinainte, când ziceai școală, zi­ceai : școala Statului, programul Statului, lumina Statului, lemnul Statului și așa mai departe. Acum în urmă s'a întâmplat însă că ministrul Instrucțiunii Publice a avut un secretar orignar din Bal­cani. Și cum de cele mai multe ori se întâmplă ca ministrul săt aparți­nă secretarului în loc ca lucrurile să se petreacă invers, iată că efo­riile școlare din Turcia au devenit una din bazele Învățământului de la noi. Nimeni nu poate contesta rostul lor în Turcia: Statul musul­man nu avea doar să Întrebe el șco­lile creștinilor și nimic nu era mai natural decât să le lase în propria lor grijă. Știe oricine că la noi lu­crurile stau cu totul altfel. S'a pus, totuși, la noi, această problemă. Cum se împart rosturile Statului — care nu trebuiesc pără­site —, cu rosturile comunelor?. Și atunci cineva a aruncat formula eforiilor școlare. Iar poporul acesta atât de inteligent și de viciu, care lasă cu nepăsare să moară o ideie, dar meargă până n Iad pentru o formulă, s'a lăsat fascinat de aceas­­tft formulă și a făcut dintr'însa una din rațiunile lui de existență! III. — Domnilor, eu n'am învățat școală confesională, deci, vorbind despre dânsa, n'am duioșia poetică a reprezintanților ei cari o con­damnă totuși la moarte, dar am o înțelegere de istoric pentru rolul și opera ei, — și pot înțelege chiar valoarea ei actuală. Voiu spune deci lămurit că școa­la confesională nu trebuie desfiin­țată astăzi. Nu trebuie desființată fiindcă între o școală scrisă pe hârtie și una care cuprinde suflet, o aleg pe cea de-a doua mai ales când acest suflet trebuie să se o­pune unui alt suflet. Eu nu pot com­bate pe învățătorul maghiar sau german, cât de bine pregătit, cu un oarecine, care nu-mi aduce de­cât diploma pedagogică pe care o ține în buzunar. Ci îmi trebuie — ca să-mi apăr pe ai mei, fără însă a-i ataca pe ai lui, ca să rivalizez cu el fără a mă război (aplauze pu­ternice) — Îmi trebuie un om care să fie legat de acel pământ și du sufletul care trăiește acolo, — un om căruia sfinții din biserica lui să-i vorbească altfel decât sfinții din alte biserici; îmi trebuie, eu un cuvânt un om istoric și popular. (Aplauze). IV. _ Aveați de rezonat, un eîâr­șii, probleme mino­nțil­­or. Să-mi dați voie să tratez această problemă fără să am la o cumpă­nă două talere, în care, punând pe rând câte o bucată dintr o mar­fă sau din alta, să le fac să se a­­plece când într'o parte, când la cla­­ian­a, provocând aplauzele du­­când la majoritate, când la opozi­ție. Asupra acestei probleme eu am o singură judecată limpede (aplau­­se), pe care am s'o expun și dv. Sunteți liberi s'o primiți s­au so respingeți. Dacă veți face bine pri­­mind'o sau neprimind'o aceasta o va hotărî cineva care ne va judeca și pe noi și pe alții. Acel c­­eva es­te desvoltarea firească a lucrurilor. Căci nu adversarul îți arată dacă ai greș­t sau ai făcut bine, ci rezul­tatul însuși al faptei tale. Și chiar când faptele îți arată că, voind bi­nele, ai greșit, răul nu e așa de mare dacă, recunocându-ți gre­­șala, faci amendă onorabilă și cauți să faci mai bine. ANALFABETISMUL Domnilor, eu n’am un respect ex­traordinar pentru omul care știe alfabetul, ci am mai mult respect pentru acela pe care faptele lui îl arată om înțelept. Trăim astăzi în superficia slovei.. Sunt atâția oameni fără valoare cari trăiesc numai dintr’însa, și sunt atâția oameni buni cari n’o cunosc, dar de la cari nu numai un congres de învățători, ci chiar un minis­tru ar avea uneori ceva de învă­țat. Căci nu-i vorba să-i dai ță­ranului, învățându-1 să cetească, un mijloc care-1 poate duce mai ușor la păcat. Pentru cei cari se hrănesc cu gazete mizerabile și cu o anumită literatură, ar fi de o mie de ori mai bine să fi rămas analfabeți. Școala trebuie să câștige pe om prin foloasele pe care i le aduce. Dacă ea nu-1 câștigă de la început în așa fel ca el însuși, copil sau părinte, să vrea, să ceară școala, atunci ori eu nu știu ce spun, ori aplicarea strictă a obligativității va da naștere la fenomene pericu­loase. E destul să vă gândiți la văduva săracă pe care o obligați să-și trimeată copiii la școală, pentru ca să înțelegeți că toată problema școlii culturale este de a o face iubită, de a o face să dea oameni reali și cuminți. Dv. ve­niți cu sistemul coercitiv, cerut și de unii învățători a căror ambi­ție de a-și avea clasele pline e foarte explicabilă. Eu sunt profesor de treizeci de ani, nu pun note rele, nu resping niciodată la examen și rezultatul acestei procedări este că elevii mei nu se prezintă decât când au convingerea că au cu ce se pre­zintă. Ce vreți ? Nu-i în firea po­porului nostru să fie mânat din urmă. O spune și nuanța de iro­nie disprețuitoare pe care o pune țăranul în rostirea acelui „musai“ cu care-l îndemna la treabă admi­nistrația austriacă din Bucovina,. GRĂDINILE DE COPII BĂ analizăm acum sistemul civi­l de învățământ primar. Luați copilul de 5 ani și-l duceți în grădina de copii. De la 7 ani il faceți să mai învețe patru cla­se, după care urmează alte trei. i Urmarea In pagina III-a)

Next