Neamul Românesc, aprilie 1928 (Anul 23, nr. 76-96)
1928-04-01 / nr. 76
NEAMUL ROMANESC idsai DIRECTOR POLITIC N. IORGA Pumin?<ă 1 Aprilie 1928________ _________ANUUL XXIII.No. 76________ ABONAMENTE. Pe an 600 Lei; Pe șeare Luni 300 lei Pentru autorități și instituțiuni 10 PO Pel 3 LEI REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI. Bd. ELISABETA No. 15 fost 9 Telefon : 313/50 DIRECTORI: 1 G. TACAN. GEORGESTE**, la Cameră MARELE DISCURS AL D-LUI PROFESOR N. !.?ÎGA Discursul rostit ori, la Cameră, de șeful Partidului Național, constitue sinteza politicei noastre de ori, orientările ei obligatorii de mâine. Din desfășurarea admirabilei cuvântări, nu s'a desprins altceva decât grija intereselor supreme ale țarei. Nevoia unei înțelegeri a celor capabili să risipească energia creatoare, să treacă peste nefastul partidism autohton, a constituit unul din capitolele esențiale. „ Imperativul păstrărei sfintei liniști a țărei noastre , oricât ne-ar despărți concepții și formule, necesitatea unei oneste cercetări a voinței cetățenești, datoria tuturor de a încheia vechi sisteme și deplasabile metode, este ceea ce a desfășurat în zguduitoare cuvinte, profesorul Niculae Iorga. Și pe deasupra acestor superioare îndemnuri, șeful nostru, a fixat cu adâncă și netulburată convingere, datoria tuturora, de a înțelege respectul integral al actualei așesuri constituționale. Au aplaudat pe alocuri majoritățile și desigur, cei absenți ar fi subliniat cu aprobări, alte pasagii ale monumentalei desfășurări oratorice a lui Nicolae Iorga. Dar țara, țara cuminte, țara în suferință, țara întreaga, care înțelege să arate lacunele grave, morale și materiale, racilele adânci ale politicianismului, — ea aclamă cu ardoarea speranțelor neîntinate, cu încrederea deplină a seninelor vremuri care se apropie, —acest discurs de curaj și de concepții creatoare. Nici un calcul interesat, n’a avut și nu putea să aibă ecou in sufletul unuia din cei mai de seamă fii ai neamului nostru. Și va fi cu atât mai bine pentru românimea întreagă daca profeticele străfulgerări de oli, vor deschide ochii și vor adormi ambițiile meschine. In clipe ca acestea, când urile se adună și dușmăniile se contopesc amenințătoare împotriva României, un suflu de sănătate și de viață, bate peste apele politicei noastre interne. Cu Viziune- elevă a primejdiilor și a îndatoririlor tuturora, a vorbit erc. la Cameră, Nicolae Iorga. . ceasul realizărilor care nu poate întârzia, nici el, nici noi nu vom fi cei din urmă să ne bucurăm d, inimilor noastre. Discursul d-lui prof. N. Iorga După note stenografice Primit cu aplauze, d. profesor N. lorga ia loc în fotoliul ocupat de d-sa în mai multe din ultimele sesiuni parlamentare. In incintă, toate scaunele sunt ocupate. Tribunele sunt tixite până la ultimul loc. D. N. N. SAVEANU, președinte. Domnul deputat Nicolae Iorga are cuvântul. D. NICOLAE IORGA: Domnule președinte, să-mi permiteți să vorbesc de la locul pe care l-am ocupat timp de opt legislaturi, cu trei singure întreruperi: întâia sub guvernul în care Alexandru Marghiloman a fost ministru de interne; a doua sub guvernul din timpul ocupatiunii și a treia sub guvernul care a eșit prin ultimile alegeri. Să-mi dați voe să vorbesc de la locul acesta unde multă vreme am fost de prisos și cu prisosință înlocuit, să vorbesc dela locul unde recunosc totul, în afară de starea mobilelor care în urma ultimelor lupte parlamentare ale dv. este remarcabil mai proastă decât înainte. (Ilaritate) și recomand mobilierul îngrijirei dv. deosebite, domnule președinte. In călătoria aceasta din urmă a mea, ca și în atâtea altele, am fost întrebat adeseori, care este calitatea de căpetenie a poporului român. Adeseori mi s’a întâmplat să răspund că este inteligenta, chiar cu rizicul de a fi desmințit imediat, de anumite împrejurări, cari, cu concursul tuturor, se petreceau în țară la mine. Dar pe lângă afirmarea aceasta a unei calități incontestabile, pe care o cunoaștem așa de bine și o avem așa de mult, încât ne batem joc de dânsa, pe lângă aceasta am răspuns întotdeauna, când am fost întrebat care este calitatea de căpetenie a poporului român am răspuns: omenia. Acel lucru intraductibil, care se chiamă omenie și care este principalul nostru titlu de onoare, în ?»1703 Să-mi dați voie prin urmare, ca, în împrejurarea în care mă găsesc, în care vă găsiți dv., în care se găsește (ara și cu legăturile pe care le am — pe care nu le tăgăduesc, și cu rezervele pe care le am, și pe care nu le ascund — să vorbesc înainte de toate cu omenie. Cei cari se așteptau la altceva, judecând poate uneori după ei, vor rămâne desamăgiți. Insă între această omenie, pe care am văzut-o de atâtea ori și pe care am simțit-o totdeauna cu o deosebită mândrie națională și între ființa mea, la vârsta la care am ajuns, cu câtă experiență am putut adăogi și cu putina persepetivă care mi se mai deschide înainte, s’a creat o legătură pe care nu o pot repudia. Or cea dintâia datorie a unui om de omenie, este să mulțumească tuturor acelora care, răsgândindu-se, prieteni și adversari, au crezut că pe lângă atâtea glasuri cari vorbesc tare și au dreptul să vorbească tare nu strică și un glas singur care poate să cuprindă ceva din acea înțelepciune desinteresată care nu strică în mijlocul luptelor politice ale unui popor. (Aplauze). Sunt dator, din locul acesta, să mulțumesc și oamenilor, cari nu fac parte în sensul de rasă din naționitatea mea dar cari sunt cetățeni ai României, cum suntem si noi, can s’au gândit la un lucru la care multi alegători români cu sau fără teroare electorală, nu s’a gândit, s’au gândit că este bine ca si partidul de intelectualitate națională si patriotică ireductibilă, pe care îl conduc, sa fe reprezentat prin cineva, si mi-a făcut onoarea să creadă că eu l-aș putea reprezenta aci. Acestor alegători cari sunt fără îndoială români ca sentiment, care trebue să fie români ca drept, și care primesc cu plăcere ca să fie români ca datorie, eu le mulțumesc mi printr’un articol de ziar, sau printr’o conversaține pe care cineva o înțelege cum vrea, ci le mulțumesc foarte călduros de aci. România îsn Geasva Domnule Președinte, multe persoane, știind că am de gând să lămuresc aci o situațiune, care nu este numai a mea și a partidului meu, ci este și a tarei, mi-au pus întrebarea, unită uneori cu rugămintea, dacă se poate să nu vorbesc de ceea ce s’a întâmplat la Geneva. Persoanele cari mi-au făcut rugămintea aceasta din care unele sunt aci de față — și nu trebue să fie jenate, căci nu voiu spune care sunt și cărui partid aparțin — persoanele acelea pot să fie foarte sigure, că și în ce privește situațiunea României față de hotărârea de la Geneva, nu poate să fie decât o singură atitudine — una singură, nu mai multe: atitudinea aceia care constă în a menținea o dreptate care ni-a fost recunoscută acolo (aplauze prelungite), fie și sub forma de aviz, căci cum s’ar fi vrut ca Societatea Națiunilor să dea unui organ independent de dânsa o rezolutiune, Societatea Națiunilor, nu poate comanda unui tribunal international. Punctul de vedere teoretic, acela care ne interesează — si dincolo de care este procedura de urmat in dibăcie și cumințenie — este menținerea întreagă a punctului de vedere— și eu sunt foarte bucuros că oamenii cari de atâtea ori ne-au fost de cel mai mare ajutor, și acum au menținut punctul de principiu, pe care poate sprijini orice guvern ar veni de ici înainte, acțiunea noastră. In privința aceasta nu poate să existe nici un fel de îndoială. Dar, veti zice dv., din faptul că și eu cred că nici un partid, nici un guvern nici o personalitate politică, nu s’ar putea prezenta, fată de dreptatea elementară a cauzei noastre, altfel decât cum s’a prezentat delegatul României și pe urmă guvernul românesc din aceasta urmează că aprob întreaga, politică al cărui succes la Geneva a fost mai mult decât îndoielnic? Eu voiu răspunde hotărât că nu. Și nu voiu fi dintre aceia cari zic că un genial ministru de externe a pierdut un proces, din cauza unui îndărătnic ministru de finanțe. Este totdeauna foarte rău că, atunci când oamenii se găsesc bine împreună, — cum cred că vă găsiți bine împreună cu nouii dv. prieteni, — să se introducă motive de dihonie. Nu voiu Irita sentimentul foarte neplăcut pe care, cercetând arhiva ministerului de externe, acum câțiva ani, l-am avut, atunci când am constatat — și nu voiu spune numele, deși în rezumat, acel document diplomatic este tipărit în colecțiunea mea de documente privitoare la politica externă a Regelui Carol — când am constatat că era cândva un ministru al României la Berlin care trimitea rapoarte ministrului de externe, prin care spunea că ministrul de externe — era Mihai Kogălniceanu — e foarte apreciat la Berlin, dar, din nenorocire, nu este apreciat la Berlin și președintele consiliului Ion Brătianu, care, în părerea ministrului de la Berlin, avea o importanță mult mai mică și o valoare personală mai scăzută decât ministrul de externe. Datoria colaboratorilor Datoria lui intră într-un guvern, fie și în calitate de asociat, este însă să servească guvernul din care face parte, fără să se gândească la personalitatea lui, pe care să o puie înainte de interesele grupării politice care l-a primit și care îl sprijină. Aceasta este părerea mea, pot să fie oameni mai toleranți decât mine și admiratori romantici ai geniului care să gândească altfel. Părerea mea este că nu se poate ca un Stat să aibă în acelaș timp, două politici, o politică oarecum de tradiție care trece de la un om la altul, de la un guvern la alt guvern, politica pe care o are România și care este compusă din două elemente: un element, alături de cei care nu admit să se schimbe tratatele de pace, legături definitive, cu aceia cari apără granițele noastre stropite de sânge (aplauze pe băncile majorității), și al doilea o politică de rasă, care introduce măcar o notă sentimentală, atunci când cu părerea noastră de rău nu se poate introduce mai mult. Eu nu înțeleg să poată fi această politică, și o a doua politică, purtată deahungul Europei purtată de la Roma la Paris, de la Paris la Geneva mâine la Berlin, poimâine la Belgrad, trecând și prin Atena, în care noi câți suntem și atât cât însemnăm, să ne închipuim că putem servi de regulatori politicei generale a Europei. Reslyis cari nu simt are îmi aduc aminte de vremea când politica României era foarte bine servită de oameni cari n’au pretins niciodată că au talent și cari ca oricare din noi biete ființe trecătoare — ce lipsă de măsură este a tinde către geniu! — câștigau, cu aceste mijloace modeste, procese pe cari oameni cu alte conceptiuni, cu alte obiceiuri le pot pierde. Suntem chemați să împăcăm Belgradul cu Roma, nu suntem chemați să împăcăm Roma cu Parisul. Nimeni nu ne-a dat această misiune și când ne-o atribuim noi înșine, se ridică împotriva noastră nemulțumirile celor mai mari și mai cuminți decât noi, cari nu ne-au cerut sfatul. Și, când nu ți se cere sfatul, nu-1 dai, fiindcă altfel te expui în primul moment la ridicol. Iar în momentul celălalt la întoarcerea împotriva d-tale a tuturor acelora cari au conștiința că nu sunt acolo pentru a primi lecțiuni. Din nenorocire între aliații noștri iugoslavi și între aceia de cari este legată ființa noastră etnică, și va rămâne totdeuna legată inima noastră, între ei și Italieni sunt deosebiri pe care numai vremea și o mai bună cumpănire le vor putea înlătura. Și ne doare inima când vedem că între cele două mari națiuni latine din Vest, nu sunt legăturile pe cari le-am dori. De aceia nu urmează să ne amestecăm unde nu suntem chemați și să ne aruncăm cu tot felul de planuri imposibile si irealizabile, în vâltoarea politicei internationale care este condusă de forțe cu mult mai puternice decât ca bietul degețel al nostru să le poată împiedica de a funcționa. Să ne fie o învățătură, că amestecându-ne în ceia ce nu ne privea ne-am ales cu o lovitură într’un domeniu care era al intereselor noastre propriu zise. Dar cine crede că rostul întreg al comunicațiunei mele de astăzi stă în exploatarea — și nimic nu este mai urât decât să exploatăm o înfrângere de care nu ești vinovat,— situației care s’a creiat printr”un act care nu este un dezastru și care se poate îndrepta în consecințele sale, s’a înșelat. Aceasta înseamnă că de multă vreme mă găsesc în mijlocul clasei politice a țării mele, care mă apreciază cum vrea ea și eu cum știu eu, mă găsesc, zic, de multă vreme în mijlocul clasei politice a țării mele și cu toate acestea tot nu ne putem înțelege pe deplin. D. prerie ssr N. lorga De ce am Am venit aici pentru un alt motiv. Și nici pentru motivul de a da acestei Camere, care începuse să fie puțintel cam pustie, o ședință senzațională. Vedeți, eu am fost foarte adesea învinuit de romantism, dar, dacă este un om mai desgustat de romantismul pe care-l practicăm în fiecare zi făcând să intre toată politica tarei în atitudini și fraze ceia ce ne discreditează în ochii lumei întregi, ieșită de multă vreme din romantismul atitudinelor încordate și frazelor demodate, acela — cel puțin acum cum sunt — sunt eu. Nu țin a figura în vitrina pe care nu am cerut-o și pe care ați avut amabilitatea de a nu mi-o refuza. Nu aceasta mă face, la sfârșitul unei călătorii obositoare, în momentul așa de greu, când cineva ia firul întreapt al vieții sale de toate zilele, să fiu acum iarăși, aici. Aceasta nu înseamnă pentru mine a sprijini o venit aci cauză, care nu este a mea. Nu pentru a-mi pregăti poduri pentru ambițiunile pe cari le am, dar nu înțeleg a le satisface din mila nimănui pe care — din orice parte mi-ar oferi-o cineva — permiteți-mi să spun că o disprețuesc. Și iarăși nu sunt aici pentru a dezaproba o cauză pe care o doresc să învingă, dar o doresc să învingă după metodele mele, și pentru ținta mea, care este legalitatea sprijinită pe sfânta liniște a țării mele (aplauze strigăte de bravo). Domnilor, am venit aici ca să vă înfățișez un sentiment de durere provocat de tot ceia ce am auzit îndată ce am părăsit țara. Am auzit tot mai des, tot mai tare... Și cu atât mai adâncă a fost durerea mea, în a constata o situație pe care dv.. amestecați în lupte, tot oredeți îndeajuns, este explicabilă. Continuarea in pag. 2 a Cfi si? fie Sa mi Nu caut împreuna cu dv.>. răspunsul, pie care mi-1 va da Președintele Consiliului și aș dori ca el să fie în afară de ceia ce știm fiecare de la unii la alții. Cum eu înfățișez Președintelui Consiliului lucruri pe care el nu le-a auzit totdeauna de la mine aș dori, ca în afară de ceia ce cunosc perfect, dintr’o prietenie de multe zeci de ani de zile, la dumnealui, să fie și câte un lucru nou. Altfel aș fi silit dela început să spun: da, este d. Vintilă Brătianu cum l-am cunoscut totdeauna. Și atât. Aș dori să fie și ceva mai mult, cum însumi încerc să dau ceva mai mult decât știe dumnealui despre mine. Prin urmare, nu printr’o discuție cu dv., dar printr’o discuție cu mine însumi, cu îngrijorarea, conștiinței finele dureroase mă încerc să văd ce s’ar putea face. Și acela care își închipue, dintr’o parte sau din altă parte, că este foarte bine așa cum cum este la noi acum, nu are ideie nici de puterile ascunse în acest popor ,nici de acel foarte puțin lucru, în afară de luptele de partid care trebue întrebuințat pentru Dar este într’adevăr așa de rea atmosfera României în străinătate ? Apoi, noi știm cu toții sacrificiile mari pe care le-a făcut Statul român în străinătate, ca să aibă o atmosferă bună. Domnul ministru de finanțe are porniri de generozitate, care se îndreaptă, — este adevărat numai către anume persoane și în anume împrejurări, dar care depășesc orice imaginație, și mulțumită acestei porniri de generozitate sunt foarte mulți ziariști în toată lumea care nu sunt simpatici. Un lucru foarte curios: sunt țări cari au o presă rea și o opinie publică bună. Noi am ajuns cu acele sacrificii și mergând de la simple banchete și de la complimentele de ocazie până la onorabile subventiuni, noi am ajuns să avem o presă foarte bună în anumite țări, dar în aceaș timp la cea dintâi ocazie se descoperă sub presa aceasta bună că este o opinie publica foarte rea. In ce se rezumă această opinie publică rea pe care încerc mai întâiu a o defini pentru a vă arăta care este faza din urmă a acestor porniri dușmănoase față de România? Este neîncrederea, — mă silesc ca să rostesc această definiție. — neîncredeca toate aceste puteri să fie deslantuite spre a croia, în loc să fie ținute în loc pentru a mucezi și a se otrăvi ca astăzi. Incapacitatea noastră de a creia, paralizia aceasta progresivă, aceasta creiază toți germenii de descompunere din poporul nostru. Liberate, forțele acestea pot să facă din acest pământ, din această națiune, din națiunile vrednice, care stau alături de noi, un paradis pe pământ. Curățirea ochilor de fantasmele rele, care nu stau înainte, o stăpânire a pornirilor dușmănoase din sufletul nostru, puțin sacrificiu din partea tuturor, începând cu acel lucru vrednic de dispreț care este personalitatea exagerată a cui strigă turbat către stăpânirea pe care o are sau după aceia pe care ar vrea să o aibă, atâta trebue, pentru a face fericită o țară, care așteaptă dela noi, nu discursuri multe și atâtea schimbări dese, nici prefaceri în acelas partid, ci așteaptă câțiva oameni de isprava, lucrând uniți în liniște cu brațele deschise pentru oricine vine, aducând o putere pentru ridicarea acestei țări. Aceasta se cere rea în vitalitatea noastră, munitatea indestructibilă a Statului românesc, în putința noastră de a fi măcar ceia ce am fost, îndată ce trece cineva dincolo de conversațiile acelea banale de care se înșeală numai copii sau sufletele acelea așa de pline de încredere în ele înșile încât se îmbată cu aceasta, îndată ce se trece de aceste fraze, se lovește cineva de această părere adânc înrădăcinată față de România, înainte de răsboiu nu era așa. N-a fost în momentele acelea în care elementele ușoare au rătăcit în lume în care elementele inutile au fost date într’un colț și în care a rămas pe frontul militar numai care avea sânge de dat și pe frontul politic numai cine avea minte de împărtășit. Atunci nu era așa. Acum este. Și, ca să vă arăt unde s’a ajuns în această judecată osânditoare a împrejurărilor românești, vă vomu cita cazul foilor italiene acum în urmă. Am fost la Milano. Am stat trei zile acolo. întâia oară în viata mea m’am simtit dator să rog pe ziariști să vie acasă la mine ca să se convingă că Atmosfera României In străinătate