Neamul Românesc, aprilie 1928 (Anul 23, nr. 76-96)

1928-04-01 / nr. 76

NEAMUL ROMANESC idsai DIRECTOR POLITIC N. IORGA Pumin?<ă 1 Aprilie 1928________ _________ANUUL XXIII.­No. 76________ ABONAMENTE. Pe an 600 Lei; Pe șeare Luni 300 lei Pentru autorități și instituțiuni 10 PO Pel 3 LEI REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI.­­ Bd. ELISABETA No. 15 fost 9 Telefon : 313/50 DIRECTORI: 1 G. TA­CA­­­N. GEORGEST­­E**, la Cameră MARELE DISCURS AL D-LUI PROFESOR N. !.?ÎGA Discursul rostit ori, la Cameră, de șeful Partidului­­ Național, constitue sinteza politicei noastre de ori, orien­tările ei obligatorii de mâine.­­ Din desfășurarea admirabilei cuvântări, nu­ s'a des­prins alt­ceva de­cât grija intereselor supreme ale țarei. Nevoia unei înțelegeri a celor capabili să risipească ener­gia creatoare, să treacă peste nefastul partidism autoh­ton, a constituit unul din capitolele esențiale. „ Imperativul păstrărei sfintei liniști a țărei noastre , oricât ne-ar despărți concepții și formule, necesitatea u­­nei oneste cercetări a voinței cetățenești, datoria tutu­ror de a încheia vechi sisteme și deplasabile metode, este ceea ce a desfășurat în zguduitoare cuvinte, profesorul Niculae Iorga. Și pe deasupra acestor superioare îndemnuri, șeful nostru, a fixat cu adâncă și netulburată convingere, da­toria tuturora, de a înțelege respectul integral al actua­lei așesuri constituționale. Au aplaudat pe alocuri majoritățile și de­sigur, cei ab­senți ar fi subliniat cu aprobări, alte pa­sag­ii ale monu­mentalei desfășurări oratorice a lui Nicolae Iorga. Dar țara, țara cuminte, țara în suferință, țara întrea­ga, care înțelege să arate lacunele grave, morale și ma­teriale, racilele adânci ale politicianismului, — ea acla­mă cu ardoarea speranțelor neîntinate, cu încrederea deplină a seninelor vremuri care se apropie, —­acest dis­curs d­e curaj și de concepții creatoare. Nici un calcul interesat, n’a avut și nu putea să aibă ecou in sufletul unuia din cei mai de seamă fii ai neamu­lui nostru. Și va fi cu atât mai bine pentru românimea întreagă daca profeticele străfulg­erări de oli, vor deschide ochii și vor adormi ambițiile meschine. In clipe ca acestea, când urile se adună și dușmănii­­le se contopesc amenințătoare împotriva României, un suflu de sănătate și de viață, bate peste apele politicei noastre interne. Cu Viziune- el­evă a primejdiilor și a îndatoririlor tu­turora, a vorbit erc. la Cameră, Nicolae Iorga. . ceasul realizărilor care n­u poate întârzia, nici el, nici noi nu vom fi cei din urmă să ne bucurăm d­­, inimilor noastre. Discursul d-lui prof. N. Iorga După note stenografice Primit cu aplauze, d. profesor N. lor­ga ia loc în fotoliul ocupat de d-sa în mai multe din ultimele sesiuni par­lamentare. In incintă, toate scaunele sunt o­­cupate. Tribunele sunt tixite până la ultimul loc. D. N. N. SAVEANU, președinte. Domnul deputat Nicolae Iorga are cuvântul. D. NICOLAE IORGA: Domnule președinte, să-mi permiteți să vor­besc de la locul pe care l-am­ ocupat timp de opt legislaturi, cu trei sin­gure întreruperi: întâia sub guver­nul în care Alexandru Marghiloman a fost ministru de interne; a doua sub guvernul din timpul ocupatiunii și a treia sub guvernul care a eșit prin ultimile alegeri. Să-mi dați voe să vorbesc de la locul acesta unde multă vreme am fost de prisos și cu prisosință înlo­cuit, să vorbesc dela locul unde re­cunosc totul, în afară de starea mo­bilelor care în urma ultimelor lupte parlamentare ale dv. este remarca­bil mai proastă decât înainte. (Ilari­tate) și recomand mobilierul îngriji­­rei dv. deosebite, domnule preșe­dinte. In călătoria aceasta din urmă a mea, ca și în atâtea altele, am fost întrebat adeseori, care este calitatea de căpetenie a poporului român. Adeseori mi s’a întâmplat să răs­pund că este inteligenta, chiar cu ri­­zicul de a fi desmințit imediat, de anumite împrejurări, cari, cu con­cursul tuturor, se petreceau în țară la mine. Dar pe lângă afirmarea a­­ceasta a unei calități incontestabile, pe care o cunoaștem așa de bine și o avem așa de mult, încât ne batem joc de dânsa, pe lângă aceasta am răs­puns în­totdeauna, când am fost în­trebat care este calitatea de căpe­tenie a poporului român am răs­puns: omenia. Acel lucru intraducti­bil, care se chiamă omenie și care este principalul nostru titlu de o­­noare, în ?»1703 Să-mi dați voie prin urmare, ca, în împrejurarea în care mă găsesc, în care vă găsiți dv., în care se gă­sește (ara și cu legăturile pe care le am — pe care nu le tăgăduesc, și cu rezervele pe care le am, și pe care nu le ascund — să vorbesc înainte de toate cu omenie. Cei cari se așteptau la altceva, ju­decând poate une­ori după ei, vor rămâne desamăgiți. Insă între această omenie, pe care am văzut-o de atâtea ori și pe care am simțit-o totdeauna cu o deosebi­tă mândrie națională și între ființa mea, la vârsta la care am ajuns, cu câtă experiență am putut adăogi și cu putina persepetivă care mi se mai deschide înainte, s’a creat o legătu­ră pe care nu o pot repudia. Or cea dintâia datorie a unui om de omenie, este să mulțumească tu­turor acelora care, răsgândindu-se, prieteni și adversari, au crezut că pe lângă atâtea glasuri cari vorbesc ta­re și au dreptul să vorbească tare nu strică și un glas singur care poa­te să cuprindă ceva din acea înțelep­ciune desinteresată care nu strică în mijlocul luptelor politice ale unui po­por. (Aplauze). Sunt dator, din locul acesta, să mulțumesc și oamenilor, cari nu fac parte în sensul de rasă din naționi­­tatea mea dar cari sunt cetățeni ai României, cum suntem si noi, can s’au gândit la un lucru la care multi a­legători români cu sau fără teroare electorală, nu s’a gândit, s’au gân­dit că este bine ca si partidul de in­telectualitate națională si patriotică ireductibilă, pe care îl conduc, sa fe reprezentat prin cineva, si mi-a fă­cut onoarea să creadă că eu l-aș pu­tea reprezenta aci. Acestor alegători cari­­ sunt fără îndoială români ca sentiment, care trebue să fie români ca drept, și ca­re primesc cu plăcere ca să fie ro­mâni ca datorie, eu le mulțumesc mi printr’un articol de ziar, sau prin­­tr’o conversaține pe care cineva o înțelege cum vrea, ci le mulțumesc foarte călduros de aci. România îsn Geasva Domnule Președinte, multe per­soane, știind că am de gând să lă­muresc aci o situațiune, care nu este numai a mea și a partidului meu, ci este și a tarei, mi-au pus întrebarea, unită uneori cu rugămintea, dacă se poate să nu vorbesc de ceea ce s’a întâmplat la Geneva. Persoanele cari mi-au făcut rugămintea aceasta din care unele sunt aci de față — și nu trebue să fie jenate, căci nu voiu spune care sunt și cărui partid apar­țin — persoanele acelea pot să fie foarte sigure, că și în ce privește si­­tuațiunea României față de hotărâ­rea de la Geneva, nu poate să fie de­cât o singură atitudine­ — una sin­gură, nu mai multe: atitudinea aceia care constă în a menținea o drepta­te care ni-a fost recunoscută acolo (aplauze prelungite), fie și sub forma de aviz, căci cum s’ar fi vrut ca So­cietatea Națiunilor să dea unui or­gan independent de dânsa o rezolu­­tiune, Societatea Națiunilor, nu poa­te comanda unui tribunal internatio­nal. Punctul de vedere teoretic, ace­la care ne interesează — si dincolo de care este procedura de urmat in dibăcie și cumințenie — este menți­nerea întreagă a punctului de ve­dere— și eu sunt foarte bucuros că oamenii cari de atâtea ori ne-au fost de cel mai mare ajutor, și acum au menținut punctul de principiu, pe care poate sprijini ori­ce guvern ar veni de ici înainte, acțiunea noas­tră. In privința aceasta nu poate să existe nici un fel de îndoială. Dar, veti zice dv., din faptul că și eu cred că nici un partid, nici un guvern nici o personalitate politică, nu s’ar putea prezenta, fată de dreptatea elementară a cauzei noastre, altfel decât cum s’a prezentat delegatul României și pe urmă guvernul ro­mânesc din aceasta urmează că a­­prob întreaga, politică al cărui suc­ces la Geneva a fost mai mult decât îndoielnic? Eu voiu răspunde hotă­rât că nu. Și nu voiu fi dintre aceia cari zic că un genial ministru de ex­terne a pierdut un proces, din cauza unui îndărătnic ministru de finanțe. Este totdeauna foarte rău că, atunci când oamenii se găsesc bine împre­ună, — cum cred că vă găsiți bine împreună cu nouii dv. prieteni, — să se introducă motive de dihonie. Nu voiu Irita sentimentul foarte neplăcut pe care, cercetând arhiva ministeru­lui de externe, acum câțiva ani, l-am avut, atunci când am constatat — și nu voiu spune numele, deși în rezu­mat, acel document diplomatic este tipărit în colecțiunea mea de docu­mente privitoare la politica externă a Regelui Carol — când am consta­tat că era cândva un ministru al Ro­mâniei la Berlin care trimitea ra­poarte ministrului de externe, prin care spunea că ministrul de externe — era Mihai Kogălniceanu — e foar­te apreciat la Berlin, dar, din neno­rocire, nu este apreciat la Berlin și președintele consiliului Ion Brătia­­nu, care, în părerea ministrului de la Berlin, avea o importanță mult mai mică și o valoare personală mai scă­zută decât ministrul de externe. Datoria colaboratorilor Datoria lui intră într-un guvern, fie și în calitate de asociat, este însă să servească guvernul din care face parte, fără să se gândească la per­sonalitatea lui, pe care să o puie îna­inte de interesele grupării politice care l-a primit și care îl sprijină. A­­ceasta este părerea mea, pot să fie oameni mai toleranți decât mine și admiratori romantici ai geniului care să gândească altfel. Părerea mea este că nu se poate ca un Stat să aibă în acelaș timp, două politici, o poli­tică oarecum de tradiție care trece de la un om la altul, de la un guvern la alt guvern, politica pe care o are România și care este compusă din două elemente: un element, alături de cei care nu admit să se schimbe tratatele de pace, legături definiti­ve, cu aceia cari apără granițele noa­stre stropite de sânge (aplauze pe băncile majorității), și al doilea o po­litică de rasă, care introduce măcar o notă sentimentală, atunci când cu părerea noastră de rău nu se poate introduce mai mult. Eu nu înțeleg să poată fi această politică, și o a doua politică, purtată deahungul Europei purtată de la Roma la Paris, de la Pa­ris la Geneva mâine la Berlin, poi­mâine la Belgrad, trecând și prin A­­tena, în care noi câți suntem și atât cât însemnăm, să ne închipuim că putem servi de regulatori politicei generale a Europei. Reslyis cari nu simt are îmi aduc aminte de vremea când politica României era foarte bine ser­vită de oameni cari n’au pretins nici­odată că au talent și cari ca oricare din noi biete ființe trecătoare — ce lipsă de măsură este a tinde către geniu! — câștigau, cu aceste mijloa­ce modeste, procese pe cari oameni cu alte conceptiuni, cu alte obiceiuri le pot pierde. Suntem chemați să împăcăm Bel­gradul cu Roma, nu suntem chemați să împăcăm Roma cu Parisul. Ni­meni nu­ ne-a dat această misiune și când ne-o atribuim noi înșine, se ri­dică împotriva noastră nemulțumi­rile celor mai mari și mai cuminți decât noi, cari nu ne-au cerut sfatul. Și, când nu ți se cere sfatul, nu-1 dai, fiindcă altfel te expui în primul mo­ment la ridicol. Iar în momentul ce­lălalt la întoarcerea împotriva d-tale a tuturor acelora cari au conștiința că nu sunt acolo pentru a primi lec­­țiuni. Din nenorocire între aliații noș­tri iugoslavi și între aceia de cari este legată ființa noastră etnică, și va rămâne totdeuna legată inima noa­stră, între ei și Italieni sunt deose­biri pe care numai vremea și o mai bună cumpănire le vor putea înlătu­ra. Și ne doare inima când vedem că între cele două mari națiuni latine din Vest, nu sunt legăturile pe cari le-am dori. De aceia nu urmează să ne amestecăm unde nu suntem che­mați și să ne aruncăm cu tot felul de planuri imposibile si irealizabile, în vâltoarea politicei internationale care este condusă de forțe cu mult mai puternice decât ca bietul dege­țel al nostru să le poată împiedica de a funcționa. Să ne fie o învăță­tură, că amestecându-ne în ceia ce nu ne privea ne-am ales cu o lovitu­ră într’un domeniu care era al inte­reselor noastre propriu zise. Dar cine crede că rostul întreg al comunicațiunei mele de astăzi stă în exploatarea — și nimic nu este mai urât decât să exploatăm o înfrânge­re de care nu ești vinovat,— situației care s’a creiat printr”un act care nu este un dezastru și care se poate în­drepta în consecințele sale, s’a în­șelat. Aceasta înseamnă că de multă vreme mă găsesc în mijlocul clasei politice a țării mele, care mă apre­ciază cum vrea ea și eu cum știu eu, mă găsesc, zic, de multă vreme în mijlocul clasei politice a țării mele și cu toate acestea tot nu ne putem înțelege pe deplin. D. prerie ssr N. lorga De ce am Am venit aici pentru un alt motiv. Și nici pentru motivul de a da aces­tei Camere, care începuse să fie pu­țintel cam pustie, o ședință senzațio­nală. Vedeți, eu am fost foarte ade­sea învinuit de romantism, dar, da­că este un om mai desgustat de ro­mantismul pe care-l practicăm în fie­care zi făcând să intre toată politi­ca tarei în atitudini și fraze ceia ce ne discreditează în ochii lumei întregi, ieșită de multă vreme din roman­tismul­ atitudinelor încordate și fra­zelor demodate, acela — cel puțin acum cum sunt — sunt eu. Nu țin a figura în vitrina pe care nu am ce­rut-o și pe care ați avut amabilita­tea de a nu mi-o refuza. Nu aceasta mă face­, la sfârșitul u­­nei călătorii obositoare, în momentul așa de greu, când cineva ia firul în­­treapt al vieții sale de toate zilele, să fiu acum iarăși, aici. Aceasta nu înseamnă pentru mine a sprijini o venit aci cauză, care nu este a mea. Nu pen­tru a-mi pregăti poduri pentru ambi­țiunile pe cari le am, dar nu înțeleg a le satisface din mila nimănui pe care — din orice parte mi-ar oferi-o cineva — permiteți-mi să spun că o disprețuesc. Și iarăși nu sunt aici pentru a dez­aproba o cauză pe care o doresc să învingă, dar o doresc să învingă du­pă metodele mele, și pentru ținta mea, care este legalitatea sprijinită pe sfânta liniște a țării mele (aplauze strigăte de bravo). Domnilor, am venit aici ca să vă înfățișez un sentiment de durere pro­vocat de tot ceia ce am auzit îndată ce am părăsit țara. Am auzit tot mai des, tot mai tare... Și cu atât mai adâncă a fost du­rerea mea, în a constata o situație pe care dv.. amestecați în lupte, tot o­redeți îndeajuns, este explicabilă. Continuarea in pag. 2­ a Cfi si? fie Sa m­i Nu caut împreuna cu dv.>. răspun­sul, pie care mi-1 va da Președintele Consiliului și aș dori ca el să fie în afară de ceia ce știm fiecare de la unii la alții. Cum eu înfățișez Preșe­dintelui Consiliului lucruri pe care el nu le-a auzit totdeauna de la mine aș dori, ca în afară de ceia ce cunosc perfect, dintr’o prietenie de multe zeci de ani de zile, la dumnealui, să fie și câte un lucru nou. Altfel aș fi silit dela început să spun: da, este d. Vintilă Brătianu cum l-am cunos­cut totdeauna. Și atât. Aș dori să fie și ceva mai mult, cum însumi încerc să dau­ ceva mai mult decât știe dum­nealui despre mine. Prin urmare, nu printr’o discuție cu dv., dar printr’o discuție cu mine însumi, cu îngrijo­rarea, conștiinței finele dureroase mă încerc să văd ce s’ar putea face. Și acela care își închipue, dintr’o parte sau din altă parte, că este­ foarte bi­ne așa cum cum este la noi acum, nu are ideie nici de puterile ascunse în acest popor ,nici de acel foarte pu­țin lucru, în afară de luptele de par­tid care trebue întrebuințat pentru Dar este într’adevăr așa de rea atmosfera României în străinătate ? Apoi, noi știm cu toții sacrificiile mari pe care le-a făcut Statul român în străinătate, ca să aibă o atmosferă bună. Domnul ministru de finanțe are porniri de generozitate, care se îndreaptă, — este adevărat­­­ numai către anume persoane și în anume împrejurări, dar care depășesc orice imaginație, și mulțumită acestei por­niri de generozitate sunt foarte­ mulți ziariști în toată lumea care nu sunt simpatici. Un lucru foa­rte curios: sunt țări cari au o presă rea și o o­­pinie publică bună. Noi am ajuns cu acele sacrificii și mergând de la simple banchete și de la complimen­tele de ocazie până la onorabile sub­­ventiuni, noi am ajuns să avem o presă foarte bună în anumite țări, dar în aceaș timp la cea dintâi oca­zie se descoperă sub presa a­ceasta bună că este o opinie publica foarte rea. In ce se rezumă această opinie pu­blică rea pe care încerc mai întâiu a o defini pentru a vă arăta care este faza din urmă a acestor porniri dușmănoase față de România? Este neîncrederea, — mă silesc ca să ros­tesc această definiție. —­ neîncrede­ca toate aceste puteri să fie deslan­­tuite spre a croia, în loc să fie ținute în loc pentru a mucezi și a se otrăvi ca astăzi. Incapacitatea noastră de a creia, paralizia aceasta progresivă, aceasta creiază toți germenii de des­compunere din poporul nostru. Li­berate, forțele acestea pot să facă din acest pământ, din această națiu­ne, din națiunile vrednice, care stau alături de noi, un paradis pe pământ. Curățirea ochilor de fantasmele rele, care nu stau înainte, o stăpânire a pornirilor dușmănoase din­­ sufletul nostru, puțin sacrificiu din partea tu­turor, începând cu acel lucru vred­nic de dispreț care este personali­tatea exagerată a cui strigă turbat către stăpânirea pe care o are sau după aceia pe care ar vrea să o aibă, atâta trebue, pentru a face fericită o țară, care așteaptă dela noi, nu dis­cursuri multe și atâtea schimbări de­se, nici prefaceri în acelas partid, ci așteaptă câțiva oameni de isprava, lucrând uniți în liniște cu brațele des­chise pentru oricine vine, aducând o putere pentru ridicarea acestei țări. Aceasta se cere rea în vitalitatea noastră, m­unita­tea indestructibilă a Statului româ­nesc, în putința noastră de a fi mă­car ceia ce am fost, îndată ce trece cineva dincolo de conversațiile ace­lea banale de care se înșeală numai copii sau sufletele acelea așa de pli­ne de încredere în ele înșile încât se îmbată cu aceasta, îndată ce se tre­ce de aceste fraze, se lovește cineva de această părere adânc înrădăcinată față de România, înainte de răsboiu nu era așa. N-a fost în momentele a­­celea în care elementele ușoare au rătăcit în lume în care elementele inutile au fost date într’un colț și în care a rămas pe frontul militar nu­mai care avea sânge de dat și pe fron­tul politic numai cine avea minte de împărtășit. Atunci nu era așa. Acum este. Și, ca să vă arăt unde s’a ajuns în această judecată osânditoare a îm­prejurărilor românești, vă vomu cita cazul foilor italiene acum în urmă. Am fost la Milano. Am stat trei zile acolo. întâia oară în viata mea m’am simtit dator să rog pe ziariști să vie acasă la mine ca să se convingă că Atmosfera României In străinătate

Next