Neamul Românesc, mai 1936 (Anul 31, nr. 94-118)
1936-05-01 / nr. 94
Abu] XXXI Nr. 94 DIRECTOR POLITIC N. IORGA T.x], poștală platitl la «»afena aprobi?« Di?. G-1« P. T. T. No. mm/m. • ZIARUL PARTIDULUI NAȚIONALIST-DEMOCRAT REDACȚIA 5>] administrația Strada BREZOIANU No. 25, (etaj) bucurești a) Telefon 5.70.882 Le? Vineri 1 Mai 1936 « Pe an, an 600 Ee». Pe șase min 300 le» * * **FâPeBtru autorități și instituțiuni 1000 Lei in străinătate; Pe an an, 1200 lei pe șase ilbi, 600 Le» ABONAMENTE V CUlRLCTUR N. OBOROESCU Memoria lui Eminescu, terfelită Am ajuns și aici. După năvala unei literaturi în care nimic sfânt și curat n’a fost respectat, bălăcindu-se orice nechemat într’o imoralitate cu pretenții de artă, încurajată de așa zișii șefi de cenaclu sau literați decretați „geniali“ cari și-au tăvălit talentul în aceleași scabroase producții, — e atacată însăși memoria lui Eminescu, printr’o carte a unui asemenea îndrumător de generații tinere, d. Lovinescu. Cartea se numește „Bălăuca“ și cuprinde pagini cari inventând scene din viața poetului îl înfățișează pe acesta în cele mai josnice ipostaze, stârnind o adâncă indignare în orice suflet care mai păstrează un sâmbure de bun simț și a fost măcar o dată pătruns de fiorul înaltului creator de artă. Desprindem, fără multă căutare, din proza criticului, literatului și profesorului ce e chemat să desăvârșească în mintea elevilor o icoană de lumină a geniului românesc: „Ea (Veronica Miele, N. R.) se opri, la întâmplare, acolo, în fața felinarului aburit și rosit energic. — Ți-am scris, oricum, oriunde — oricând, — Da, murmură el (Eminescu. N. R.). —• De , data asta iți spun: aici și acum. Acum, acum, scândea cu disperare și cu lacrimi în glas, atârnându-i-se de braț. Hanul, el îl cunoștea, hanul lui Nastasache, locuit mai mult de femei ușoare, și cu odăi de închiriat cu ceasul. Prin colțuri umbre de paseri de noapte. Două femei se opriră nu departe de dânșii. . — Uite, că nu se înțeleg din preț, zise una. Ba aiasta-i cucoană, munca le-ar scârba de târfe, că ne iau pâinea de la gură. — Taci, fă, că te-aude. — Ei și ? Că o iau de cozi, de spune ceva. Uitându-se apoi prin noapte. — Pfff— pa el îl cunosc. — Zău, fă ? — Un golan fără sfanț, ba intr’o noapte a venit cu alți scandalagii, de i-a scos coana Săftica cu poliția“. Aceasta e imaginea lui Eminescu, pe care elevii setoși vor putea să o cunoască apucând curioși cartea profesorului lor. Și vor mai putea să guste pagini încă și mai pline de scandal și pornografie de care e preocupat autorul romanului „Bălăuca“. Ministerul instrucțiunii alcătuise odinioară o listă de cărți oprite tineretului școlar. Am fi tare curioși să-i aflăm avizul în privința acestei „opere“ a unui profesor secundar, despre cel mai mare poet al neamului. . N’a înțeles, sau n’a vrut să înțeleagă, unul din cei trei de la „Facla“ sensul frazei citate : „O datorie MORALA și NAȚIONALA, mai presus de orice considerente ESTETICE, ne face să învingem desgustul ce ne copleșește și să arătăm pe larg, cu citate precise, modul în care a înțeles d. Lovinescu să reînvie figura și viața plină de evlavie și duioșie a celui mai nefericit geniu românesc“. Nu e vorba aici de subtile controverse filosofice între criteriul moral, național și estetic, după cum îi place polemistului să facă diversiune. Ci mai dea dreptul, de desgustul ce ne copleșește, citând. A repeta proza imundă în care este descrisă viața lui Eminescu, înseamnă, intr-adevăr a învinge orice considerente estetice. Dacă e nevoie de o redactare plată o facem pentru cel ce nu vrea să înțeleagă : „Numai datoria morală și națională, ne face să punem batista la bas și să arătăm abjecta producție cu pretenții literare“. Căci nu poate fi nici pomeneală de criteriu estetic în „opera“ d-lui Lovinescu, pentru simplul motiv că nu există. O carte în care e descrisă viața unui poet ce represintă geniul neamului nostru nu se poate situa pe domeniul pustiu al „artei pentru artă“. Ce fel de artă face un profesor și critic îndrumător înfățișând pe Eminescu, fără nici o justificare evidentă, ca un golan care se îmbată și nu plătește în casele de prostituție ? Că a fost „un om“ ? Dar acest „om“ la libera alegere a gustului pervertit ar mai fi putut multe să facă... ¥ Cât privește câștigul istoriei literare, pentru care d. Lovinescu și-ar putea justifica proza infamă, el este deslușit încă de mult, prin profeticele versuri biciuitoare și pline de amărăciune, ale geniului nefericit: „Dar afară de acestea, vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandate... Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina, Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sînt într’un mod fatal legate de o mână de pămînt. Toate micile mizerii unui suflet chinuit. Mult mai mult îi va atrage decât tot ce ai gîndit“. D. ministru Jean Florescu la Barcelona Barcelona, 30 (Rador). D. Jean Florescu, ministrul României la Madrid, și doamna, au vizitat Barcelona. Ministrul României a fost primit în gară de reprezentanții autorităților. D. Jean Florescu, împreună cu atașatul comercial al României a făcut o vizită d-lui Companys, președintele Generalității catalane, care a înapoiat vizita la hotel. Ministrul României a văzut de asemenea pe primarul orașului, care a dat un banchet în onoarea oaspetelui. Președintele Generalității catalane a oferit un dejun in cinstea d-lui Jean Florescu, care a ținut apoi la Universitate o conferință despre România pitorească. Prezentat de rectorul Universității, conferențiarul a fost mult aplaudat de o selectă asistență. ******** Ce xtm se poa tetolera La Constanța doi marinari de pe un vas polon au bătut pe grănicerul român, care n'a știut să tragă la cea dintăia atingerea demnității sale de Roman și de soldat. Vinovații, cari s'au ascuns în vasul lor, n'au fost predați de căpitanul și de ofițerii de pe „Kosciuszko" — ce nobil și frumos nume ! — și se pare că vasul nu va fi lăsat să plece, ceia ce ar aduce cele mai aspre pedepse pentru căpitanul portului. Suntem încă supt impresia strălucitelor conferințe de caldă prietenie, sprijinită și pe o delicată rectificare istorică, ale d-lui O. Halecki, și nu este un prilej pe care să nu-l caute prietenii noștri de la Legația Poloniei pentru a învedera sentimentele lor față de noi, aliați ai țerii lor. Dar prietenie înseamnă și respect reciproc, iar nici într'un domeniu respectul nu se cere mai mult decît în ce privește această oglindă a onoarei care e armata unei națiuni. Desigur că marinarii care au săvîrșit ticăloșia de la Constanța erau beți — și bețivi, dar astfel de oameni nu se țin pentru călătorii în ape străine — și desigur că nu cetiseră discursurile schimbate la Budapesta între primul ministru polon și d. Gömbös. Dar sîngeroasa jignire rămîne și ea nu poate fi lăsată să treacă. Marinarii trebuie predați pentru judecată. Cred că e și părerea guvernului nostru. N. IQRGA Morii episcopi ai Midealmul Fără adăstare prea multă, ca în alte cazuri de declarare în stare de vacante a unor scaune episcopale, pentru acele dela Oradea și Cluj congresul național bisericesc a ales pe urmașii lui Ciorogariu și Ivan. , ■ Grija aceasta de a proceda la timp și de a designa pe nouăi episcopi a purtat-o vigilentul mitropolit al Ardealului, Nicolae Bălan, care încă odată se dovedește o energie care înțelege să nu se facă nimic pentru biserică fără voia sa. Dacă ceilalți ierarhi de peste munți calcă întocmai după cuvântul mitropolitului de la Sibiu, apoi aceștia doi de acum, sfințiile lor Popovici și Colan, sunt dea dreptul două creaturi ale sale, nu numai pentru că amândoi au funcționat până la alegere în Academia teologică a lui Șaguna, dar mai cu seamă s’au format, an de an, sub directa supraveghere a mitropolitului. Astfel ajunge întâiul urmaș al lui Șaguna în România- Mare să fi dat cadrele ierarhice ale ortodoxiei Ardealului întocmai precum a vrut. E un bine, desigur, această unitate,această omogenitate în conducerea bisericei noastre de dincolo, care, deabia desrobită, trebue să renască din toate punctele de vedere. Se va putea doar spune că prea s’ a urmărit cu strictețe regională ca toți episcopii să fie numai ardeleni, închizându-se parcă voit putința de a pătrunde acolo cineva dintr’altă regiune a aceleiași biserici și a aceluiaș neam. Ceea ce trebuia avut în vedere a doua zi după unire, când au luat ființă episcopiile de la Oradea și Cluj, încetează de la sine cu vremea, și azi nu mai are rost excluziunea pe temeiul de a nu fi ardelean. Dar această politică se atenuiază când luăm în considerare persoana nouilor aleși, care sunt, amândoi, străini, dacă nu chiar ostili strictului regionalism născocit de către politiciani. Acela care acum e prea sfințitul Nicolae Colom e un intelectual, încă tânăr, care pe lângă o pregătire teologică și o aplicare la confruntarea ei cu filosofia, mai are pe deasupra, calitatea de a fi stat în vechea țară și în timpul războiului și după aceea. E un Român nou, integral, ceea ce constitue cea mai temeinică garanție că va fi vrednic de chemarea sa în inima Ardealului. Istoria Românilor w wwww In publicistică, sunt două gesturi care pot fi socotite: prezumție sau inutilitate. Prezumție, ar fi pentru unii din noi, de a ne crede îndreptățiți să facem o dare de seamă asupra primului volum din Istoria Românilor a lui N. Iorga. Aceasta nu o poate face decât istoricul care ar avea și el 40 de ani de profesorat și de studii ca acelea ale autorului, care ele singure constiituiesc cea mai fru-Vv/— »rVolFn oi ni’otvî(Old .<sfi. hi- U.J.Xiyj"SJubo tOf w Mi. V----"----bliotecă de istorie națională, pe care o avem, eșită din mintea și scrisul lui Nicolae Iorga. Inutilitate, ar fi să te încumeți a aduce elogii lui N. Iorga, a cărui personalitate și autoritate istorică este ilustrată de cele mai înalte centre intelectuale ale omeniriei. Să încerci a o face ar fi chiar de prost gust. Atunci, se va pune poate de unii întrebarea ce căutăm noi care nu suntem nici istoric, nici învățat, ci numai simplu cetățean curios din marea massă de intelectuali obscuri și tăcuți, să ne ocupăm de acest volum, ultim apărut dar primul din istoria Românilor pe care o pregătește Nicolae Iorga? Iată de ce: Pentru că aceia, care au mai răsfoit ceva istorie și în a căror inimă și suflet, vibrează încă coarda glasului mândriei naționale, nu se pot opri de a împărtăși altora, ceea ce au simțit la citirea acestui volum. In general, majoritatea lucrărilor importante de istorie universală, atât străine cât și românești, care au multe adnotațiunili și trimiteri la izvoare, sunt obositoare la citit și adesea te face să te trezești deodată cu gândul, pe un drum alături de cel care vrei și trebuie să-l urmezi. Acest neajuns nu este deloc resimțit aci, în lucrarea lui N. Iorga, fiindcă profuziunea de trimiteri la sorginți, care s’au acumulat timp de jumătate secol în creerul unuia din cei mai extraordinari cugetători ai istoriei universale, nu atinge câtuși de puțin procesul dezvoltărei subiectului, în curgere lină. Sunt pasagii întregi, în care la fiecare frază ești trimis la un izvor,antic și modern, străin și român, fără însă ca succesiunea frazelor, să piardă șirul ideii originale care o stăpânește și care este atâta de caracteristică autorului. Această carte, de o erudițiune istorică uimitoare, ce ar putea să copleșească o minte mai puțin atentă odată începută, o citești până la capăt „d’un trait“. De la paleoliticul, până la sinteza daco-greco - macedoneană, autorul te face să auzi vorbind: piatra cioplită, ceramica, bronzul și fierul de pe glia și adâncurile pământului românesc. Când ajungi la sfârșit, rămâi surprins că ai trecut de la preistoria misterelor la lumea, antică cunoscută, fără să te simți cu intelectul oprit și nedumerit, la margini despărțitoare. Auzi limba materiilor moarte, cum se transformă lin și treptat în, simfonia de ansamblu al sunetelor materiilor vii, care ne tălmăcesc tainele strămoșilor, până astăzi abstracți, ai strămoșilor noștri concretizați. Confruntarea în text a ceea ce istoricii străini și români, au scris după o lungă și minuțioasă trudă, scoțânidu-i pe toți la iveală, face din cartea Prof. N. Iorga o operă națională. Tot românul, trebuie să-i ureze sănătate și putere, pentru a desăvârși opera începută, care odată terminată, va fi un adevărat monument național și noi, mai bătrânii decât el, rugăm pe Cel de Sus să ne lase să trăim, pentru a gusta mândria și noua viață ce vom resimți la citirea ei. S/WWWSAAA/ a lui Nicolae Morga de GENERAL SCHI NA ■XOOx Articolul anunțat pentru astăzi despre : Studiile „Savantului" C. C. Giurescu MĂGARI IN ISTORIA ROMÂNILOR din cauza abundenții de materie va apare în numărul viitor C. C. Giurescu, profanator îndrăzneț într-un lung și documentat articol, d. I. Vlădescu, profesor conferențiar la catedra de Istoria Românilor, dovedește încă o serie de plagiate și adaptări ale „savantului“ Giurescu. Subtilizator de texte, streictirat cu un manuscris la Fundație 5 prin amabilitatea excesivă a d-lui Rosetti, d. C. C. Giurescu face întâi pe Onciul, pe marele profesor Onciul „neonest în știință“. Apoi își apropie punctele de vedere ale aceluiaș, care motivaseră acuzația imbecilă! Și, plagiator înăscut, îi șterpelește lui Onciul roadele muncii lui, FARA SA O SPUNĂ.. Cum de altfel, procedează de obicei, Și d. Vlădescu, precizează : „Se poate oare admite această inconsecvență la un om de știință care cere atâta riguroasă consecvență la alții ? Dar mai ales, se poate să-ți însușești teoriile cuiva după ce pentru aceleași teorii l-ai batjocorit ? Dar ceea ce este și mai grav se poate să nu spui că aceste teorii, aceste explicări, nu sunt ale tale ci le-ai luat dela Onciul ? Fiindcă la capitolele în care d. C. C. Giurescu vorbește de lucrurile acestea nu e pomenit niciodată Onciul, iar în bibliografia lui dela pagina 405-406 sunt citate 10 lucrări dar nu Onciul. I. C. C. Giurescu a bătut recordul în toate domeniile“. Dar încă ceva, care le întrece pe toate. Savantul Măgarilor Sălbatici m’a declarat „canalie anonimă“ pentru că l’am așezat pe două coloane, dând astfel la iveală, izvoarele de unde s’a adăpat, fără să o spună. Pe d. profesor I. Vlădescu îl acuză de „calomnii odioase“ iar în ediția a doua a lucrărei a trecut la bibliografii operele unde a băgat adânc foarfecele-i savante. A ținut seamă de observațiile istoricului care l’a prins cu mâța’n manual, cea ce nu îl împiedică să îl insulte mai departe ! E în adevăr un savant onest, de treabă și fenomenal, istoriograful măgarilor autohtoni. N. G. Ce-a declarat Diplomatul de la Marna „întrevederea Mihalache-Titulescu, ține mereu încordată atenția opiniei mondiale. Din senzaționalul plan extern expus de șeful diplomației țărăniste d-lui Titulescu, s’au aflat câteva crâmpee, pe care Havas le-a găsit în poeziile din N. R. și le-a cablat în centrele europene. A transpirat așadar, și ca niciodată... Sistemul Mihalache continuă să pasioneze în special pe viitorii ambasadori țărăniști din diferite case de stat sătești. ZIARELE Cojocului englez îi afla acum doar echipe de voinici în [Seaca Și flotă de pontoane spre Fe* [leac ! N'a transpirat nimic, (ni se [anunță) Din expozeu-i lung și fără șir.... Ziarele cam astfel se pronunță Dar Titulescu, marele martir? Călduri intermitente îl trecură A luat morfină, iod și bromural. Pe când vorbea rurala geaman[dură De planul s-'oare, de ciclul cin[cinal. Storcea mereu, frenetic, o ba[tistă Ingurgitând discursul colosal Și se'ntreba, perdut, de mai [resistă, — Când cu interminabilul final. Averse el visa, torențiale Și caiarea halucinat, pe-un nor, Miragiul regiunei tropicale, Il tot plimba pe la Ecuator. Ce-am mai aflat din alte indiscreții ? Plenipotentul cu șalvarii creți Tot emițând savantele-i concepțiî. Umbla în teorie, pe pereți : „Pă boangheni eu îi dau d’a [berbelenca — „Lapte covăsit !” COCOȘ Comemorarea lui Gh. Miacin T—ii—ni.in ii -nnr."■ir-*'r—--ii-Ț-ir———HMpBMi Cercul Ieșenilor, din București, organizează pentru Duminică 3 Maiu a. c. ora 10 dim., în sala Ateneului Român, comemorarea nemuritorului cărturar ieșan Gheorghe Asachi, întemeetorul școlilor, teatrului și presei, din Moldova, cu prilejul anversarei centenarului Academiei Mihăilene. Toate cuvântările ce se vor rosti, la Ateneu, ca și toate articolele ce vor apare în presă, cu acest prilej, vor fi reunite într’un buletin al Cercului Ieșenilor. — „Bag pe Saro direct, ia o grămadă Dar pentru electorii mei iubiți Pretind măcar așa, o ambasadă In Fefelei, la Cioplea și'n Pârilîți ! — „In luptele Partidului, cu gaze, pun [barajul și neică —, să te [ții ! Că gazeificarea-i apanajul oricărei tinere democrații. — „Diktat tratatu din Vărsat, [hădie ? (Șoptea nedumerit și afectat) — ..Dictando, mai pricep ! E o [prostie. Că spune Hitleru c'ar fi diktat!” Se'nchee expozeul cu regrete Și pleacă șefu tandru, fericit. Din Herăstrău, cu plin îi ese [fete Și'n șagă-i strigă : La Academie mmmmmmmmmMmmmmm Academia Română va ține ședință publică Vineri 1 Mai curent, la ora 15.0. prof. Const. Marinescu, membru corespondent al Academiei, va ceti o comunicare despre „Două publicații militare inedite, scrise de Despot Vodă“, Despre Olanda » Conferință ținută de d. IV. longa, ia „Liga Culturală— Continuare s12) III Trecutul Deodată asupra acestor seminții, de origini deosebite și •are multă vreme putuseră trăi «parat, s’a întins Imperiul lui Ziarul cel Mare. Imperiul acesta se înțelege de obiceiu foarte greșit. Francesii și germanii se luptă între dânșii pentru a ști dacă era francesă sau germană originea etnică aui Carol. Lucrul este interesant, iar nu peste măsură, căci interesantă e opera, nu limba pe care o vorbia acasă împăratul, germana sau latina, pe care, dacă ar fi putut-o vorbi mai bine, desigur că ar fi vorbit-o necontenit: intresant la dânsul este deci rolul pe care l-a îndeplinit, linia pe care a mers, dar rolul acesta nu este național, ci internațional și supranațional, hotărât anațional. A voit să învie Imperiul roman de odinioară, care era cu oricine și pentru oricine, tocmai pentru ca popoarele să poată trăi împreună, să poată colabora la aceiași operă de civilizație. Oamenii de la 800 erau, astfel, cu mult mai conștienți decât cei de astăzi; ei își dădeau toate silințile pentru ca popoarele să poată lucra alături pe când noi întrebuințăm toate mijloacele pentru ca între oameni orice colaborație să fie imposibilă, ceia ce este una dintre cele mai cumplite rătăciri ale minții umane! Și, pentru că el, Carol, este succesorul împăratului roman, el vine să stabilească, pretutindeni, ordinea, pacea, munca asigurată, răsplata cuvenită, fiind, în acest chip, un mare binefăcător al tuturor acelor cari se găsesc supt sceptrul lui. Și creștinismul pe care-l sprijină și apără este numai, câind il înțelege cineva bine, una din formele cele mai potrivite, in acest scop, pentru că Hristos a stat pe cruce pentru oameni, dar n’a ieșit niciodată cu parul contra lor; cel puțin eu n’am întâlnit in nicio Evanghelie ceva de felul acesta. Creștinismul era deși tocmai o formă de unire, de împăciuire, de îndemn către iubire pentru toate popoarele. Și in felul acesta a venit un moment când și noi și Olandesii — și vedeți cât este de mare distanța — ne găsiam în a.c. v, pentru că Imperiul lui Carol cel Mare a cucerit Panonia, bătînd pe Avari, și Slavii, cari atimați de acești Avari, au intrat in Imperiul lui; prin urmare strămoșii Sârbilor, Croaților, Dalmatinilor, toți aceștia erau printre cetățenii acestui Imperiu universal, pe care, cu crucea lui Isus, îl întemeiase Carolcel Mare. Dar noi, împreună cu Slavii, fuseserăm supușii Avarilor, prin urmare am intrat și noi in ordinea carolingiană. De la Zuiderzee până la gurile Dunării se întindea astfel același Imperiu, Imperiul carolingian. Dacă în regiunile extreme era foarte slab, așa încât a dispărut, el a lăsat — tocmai pentru că a dat sentimentul acesta de necesitate a încadrării vieții locale în solidaritatea umană, a unei ordini militare și civile,’ — el a lăsat, zic, elemente foarte importante în viața formațiunilor de mai târziu, fiind un ferment, o stârnire in viața popoarelor. Dar, până târziu, până prin anul 900, cât a durat epoca aceasta carolingiană, de câte ori ne gândim la Olanda, care nu exista supt acest nume, și nu forma o unitate, trebuie s’o concepem doar ca un număr de teritorii având fiecare, până și în satele răzlețe care nu erau unite ca la noi în văi, o viață deosebită.In lumea aceasta pe care o dominaseră Carolingienii, pe care o învățaseră și o educaseră pentru toate timpurile Carolingienii, in lumea aceasta se va pastra tot viața de sat, de autonomie rurală. O asemănare cu noi este, prin urmare, în faptul că ne-am găsit supt coroana lui Carol cel Mare și a urmașilor lui și unii și alții, dar este și o altă asemănare. Noi am trăit secole întregi într’o formă absolut asemănătoare cu forma cea mai veche olandeză, sau scoțiană, sau a celor mai vechi Elvețieni. Existau regiuni de adevărate democrații țerănești,— dar, să ne înțelegem, democrație terănească, aceasta înseamnă mănunchiul satelor legate în chip organic și creînd forme superioare, din întregimea, din suprafața ca și din adâncurile acestei vieți sufletești. Acesta este, dacă voiți, Statul țerănesc, pe care nimeni nu-l numește Stat țerănesc pentru că este țerănesc, în toate rosturile sale, prin el însuși. Dar s’ar putea și altfel, pentru ca anumiți cugetători cari au cetit anumite cărți nemțești cât erau la Universitate își închipuie, că sunt chemați să ridice sus un element țerănesc pe care nu-l cunosc deloc, un astfel de Stat țerănesc represintând una din formele cele mai curioase de înșelare de sine, — și atunci lucrul este onorabil —, sau de înșelare a altora, — și atunci lucrul nu mai este onorabil. Cum au fost Romaniile la noi, adecă grupe cu amintiri romane, care trăiau pe valea Jiiului, pe Valea Oltului, a Argeșului, pe toate văile noastre, fiecare sat avindu-și orânduirea, cu senatul de bătrâni, cu logofătul satului, cu preotul satului, cu vatamanul satului, cu o viață care se prindea de Domnie numai în anumite momente, dar nu avea nevoie de Domnie în fiecare moment, nu alerga la Curte sau la Capitală, și nici Curtea și Capitala nu veniau nechemate ca să facă mai multă încurcătură și rău într’o viață ce putea trăi foarte bine fără acest amestec sau — ca să întrebuințez un termen vulgar — fără această socuială administrativă care este nenorocirea oricării societăți din timpurile noastre, — așa a fost și în viitoarea Olandă unificată. Eu n’am aici la îndemână istoria Olandei a domnului Huisinga, care este cea mai largă sintesă a vieții olandeze, și aș fi fost foarte bucuros ca înainte de această conferință să pot controla părerile mele, chiar dacă ar fi fost să nu înfățișez ca lucruri noi pe acelea care se poate întâmpla să le fi găsit domnul Huisinga, dar este și un avantagiu : poate că aș fi avut mai puțin curaj du(Continuaire în pag. Il-a)