Neamul Românesc, mai 1936 (Anul 31, nr. 94-118)

1936-05-01 / nr. 94

Abu] XXXI Nr. 94 DIRECTOR POLITIC N. IORGA T.x], poștală platitl la «»afena aprobi?«­ Di?. G-1« P. T. T. No. mm/m. • ZIARUL PARTIDULUI NAȚIONALIST-DEMOCRAT REDACȚIA 5>] administrația Strada BREZOI­ANU No. 25, (etaj) bucurești a) Telefon 5.70.88­2 Le? Vineri 1 Mai 1936 « Pe an, an 600 Ee». Pe șase min 300 le» * * **Fâ­­­PeBtru autorități și instituțiuni 1000 Lei in străinătate; Pe an an, 1200 lei pe șase ilbi, 600 Le» ABONAMENTE V C­­­UlRLCTUR N. OBOROESCU Memoria lui Eminescu, terfelită Am ajuns și aici. După năvala unei literaturi în care nimic sfânt și curat n’a fost respectat, bălăcindu-se orice nechemat în­­tr’o imoralitate cu pretenții de artă, încurajată de așa zișii șefi de cenaclu sau literați decretați „geniali“ cari și-au tăvălit­ talen­tul în aceleași scabroase producții, — e atacată însăși memoria lui Eminescu, printr’o carte a unui asemenea îndrumător de ge­nerații tinere, d. Lovinescu. Cartea se numește „Bălăuca“ și cuprinde pagini cari inven­tând scene din viața poetului îl înfățișează pe acesta în cele mai josnice ipostaze, stârnind o adâncă indignare în orice suflet care mai păstrează un sâmbure de bun simț și a fost măcar o dată pătruns de fiorul înaltului creator de artă. Desprindem, fără multă căutare, din proza criticului, lite­ratului și profesorului ce e chemat să desăvârșească în mintea elevilor o icoană de lumină a geniului românesc: „Ea (Veronica Miele, N. R.) se opri, la întâmplare, acolo, în fața felinarului aburit și rosit energic. — Ți-am scris, oricum, oriunde — oricând, — Da, murmură el (Eminescu. N. R.). —• De , data asta iți spun: aici și acum. Acum, acum, scând­­ea cu disperare și cu lacrimi în glas, atârnându-i-se de braț. Hanul, el îl cunoștea, hanul lui Nastasache, locuit mai mult de femei ușoare, și cu odăi de închiriat cu ceasul. Prin colțuri umbre de paseri de noapte. Două femei se opriră nu departe de dânșii. . — Uite, că nu se înțeleg din preț, zise una. Ba aiasta-i cucoană, munca­ le-ar scârba de târfe, că ne iau pâinea de la gură. — Taci, fă, că te-aude. — Ei și ? Că o iau de cozi, de spune ceva. Uitându-se apoi prin noapte. — Pfff— pa el îl cunosc. — Zău, fă ? — Un golan fără sfanț, ba intr’o noapte a venit cu alți scan­dalagii, de i-a scos coana Săftica cu poliția“. Aceasta e imaginea lui Eminescu, pe care elevii setoși vor pu­tea să o cunoască apucând curioși cartea profesorului lor. Și vor mai putea să guste pagini încă și mai pline de scandal și por­nografie de care e preocupat autorul romanului „Bălăuca“. Ministerul instrucțiunii alcătuise odinioară o listă de cărți oprite tineretului școlar. Am fi tare curioși să-i aflăm avizul în privința acestei „opere“ a unui profesor secundar, despre cel mai mare poet al neamului. . N’a înțeles, sau n’a vrut să­ înțeleagă, unul din cei trei de la „Facla“ sensul frazei citate : „O datorie MORALA și NAȚIONALA, mai presus de orice con­siderente ESTETICE, ne face să învingem desgustul ce ne cople­șește și să arătăm pe larg, cu citate precise, modul în care a înțeles d. Lovinescu să reînvie figura și viața plină de evlavie și duioșie a celui mai nefericit geniu românesc“. Nu e vorba aici de subtile controverse filosofice între criteriul moral, național și estetic, după cum îi place polemistului să facă diversiune. Ci mai dea dreptul, de desgustul ce ne copleșește, citând. A re­peta proza imundă în care este descrisă viața lui Eminescu, înseam­nă, intr-adevăr a învinge orice considerente estetice. Dacă e nevoie de o redactare plată o facem pentru cel ce nu vrea să înțeleagă : „Numai datoria morală și națională, ne face să punem batista la b­as și să arătăm abjecta producție cu pretenții literare“. Căci nu poate fi nici pomeneală de criteriu estetic în „opera“ d-lui Lovinescu, pentru simplul motiv că nu există. O carte în care e descrisă viața unui poet ce represintă geniul neamului nostru nu se poate situa pe domeniul pustiu al „artei pentru artă“. Ce fel de artă face un profesor și critic îndrumător înfățișând pe Eminescu, fără nici o justificare evidentă, ca un go­­lan care se îmbată și nu plătește în casele de prostituție ? Că a fost „un om“ ? Dar acest „om“ la libera alegere a gustului pervertit ar mai fi putut multe să facă... ¥ Cât privește câștigul istoriei literare, pentru care d. Lovines­cu și-ar putea justifica proza infamă, el este deslușit încă de mult, prin profeticele versuri biciuitoare și pline de amărăciune, ale geniului nefericit: „Dar afară de acestea, vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandate... Astea toate te apropie de dânșii... Nu lumina Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele și vina, Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sînt într’un mod fatal legate de o mână de pămînt. Toate micile mizerii unui suflet chinuit. Mult mai mult îi va atrage de­cât tot ce ai gîndit“. D. ministru Jean Florescu la Barcelona Barcelona, 30 (Rador).­­ D. Jean Florescu, ministrul Ro­mâniei la Madrid, și doamna, au vizitat Barcelona. Ministrul Ro­mâniei a fost primit în gară de reprezentanții autorităților. D. Jean Florescu, împreună cu atașatul comercial al Româ­niei a făcut o vizită d-lui Compa­nys, președintele Generalității catalane, care a înapoiat vizita la hotel. Ministrul României a văzut de asemenea pe primarul o­rașului, care a dat un banchet în onoarea oaspetelui.­­ Președintele Generalității ca­talane a oferit un dejun in cin­stea d-lui Jean Florescu, care a ținut apoi la Universitate o con­ferință despre România pitoreas­că. Prezentat de rectorul Univer­sității, conferențiarul a fost mult aplaudat de o selectă asistență. ******** Ce xtm se poa tetolera La Constanța doi marinari de pe un vas polon au bătut pe grănicerul român, care n'a știut să tragă la cea dintăia atingere­a demnității sale de Roman și de soldat. Vinovații, cari s'au ascuns în vasul lor, n'au fost predați de căpitanul și de ofițerii de pe „Kosciuszko" — ce nobil și frumos nume ! — și se pare că vasul nu va fi lăsat să plece, ceia ce ar aduce cele mai aspre pedepse pentru căpitanul portului. Suntem­ încă supt impresia strălucitelor conferințe de caldă prietenie, sprijinită și pe o delicată rectificare istorică, ale d-lui O. Halecki, și nu este un prilej pe care să nu-l caute prietenii noștri de la Legația Poloniei pentru a învedera sentimentele lor față de noi, aliați ai țerii lor. Dar prietenie înseamnă și respect reciproc, iar nici într'un domeniu respectul nu se cere mai mult decît în ce privește această oglindă a onoarei care e armata unei națiuni. De­sigur că marinarii care au săvîrșit ticăloșia de la Constanța erau beți — și bețivi, dar astfel de oameni nu se țin pentru călătorii în ape străine — și de­sigur că nu cetiseră discursurile schimbate la Budapesta între primul ministru polon și d. Gömbös. Dar sîngeroasa jignire rămîne și ea nu poate fi lăsată să treacă. Marinarii trebuie predați pentru judecată. Cred că e și părerea gu­vernului nostru. N. IQRGA Morii episcopi ai Midealmul Fără adăstare prea multă, ca în alte cazuri de declarare în stare de vacante a unor scaune episcopale, pentru acele dela Oradea și Cluj congresul na­țional bisericesc a ales pe ur­mașii lui Ciorogariu și Ivan. , ■ Grija aceasta de a proceda la timp și de a designa pe nouăi episcopi a purtat-o vigilentul mitropolit al Ardealului, Nico­­lae Bălan, care încă odată se dovedește o energie care înțele­ge să nu se facă nimic pentru biserică fără voia sa. Dacă ceilalți ierarhi de peste munți calcă în­tocmai după cu­vântul mitropolitului de la Si­biu, apoi aceștia doi de acum, sfințiile lor Popovici și Colan, sunt dea dreptul două creaturi ale sale, nu numai pentru că a­­mândoi au funcționat până la alegere în Academia teologică a lui Șaguna, dar mai cu sea­mă s’au format, an de an, sub directa supraveghere a mitro­politului. Astfel ajunge întâiul urmaș al lui Șaguna în România- Mare să fi dat cadrele ierarhice ale ortodoxiei Ardealului întoc­mai precum a vrut. E un bine, desigur, această unitate,­­această omogenitate în conducerea bisericei noastre de dincolo, care, deabia desro­­bită, trebue să renască din toa­te punctele de vedere. Se va putea doar spune că prea s’ a urmărit cu stricte­țe regională ca toți episcopii să fie numai ardeleni, închizân­­du-se parcă voit putința de a pătrunde acolo cineva din­­tr’altă regiune a aceleiași bise­rici și a aceluiaș neam. Ceea ce trebuia avut în vede­re a doua zi după unire, când au luat ființă episcopiile de la Oradea și Cluj, încetează de la sine cu vremea, și azi nu mai are rost excluziunea pe temeiul de a nu fi ardelean. Dar această politică se ate­­nuiază când luăm în considera­re persoana nouilor aleși, care sunt, amândoi, străini, dacă nu chiar ostili strictului regio­nalism născocit de către poli­­ticiani. Acela care acum e prea sfin­țitul Nicolae Colom e un inte­lectual, încă tânăr, care pe lângă o pregătire teologică și o aplicare la confruntarea ei cu filosofia, mai are pe deasupra, calitatea de a fi stat în vechea țară și în timpul războiului și după aceea. E un Român nou­, integral, ceea ce constitue cea mai te­meinică garanție că va fi vred­nic de chemarea sa în inima Ardealului. Istoria Românilor w wwww In publicistică, sunt două ges­turi care pot fi socotite: pre­zumție sau inutilitate. Prezumție, ar fi pentru unii din noi, de a ne crede îndreptă­țiți să facem o dare de seamă asupra primului volum din Isto­ria Românilor a lui N. Iorga. A­­ceasta nu o poate face decât is­toricul care ar avea și el 40 de ani de profesorat și de studii ca acelea ale autorului, care ele singure constiituiesc cea mai fru-Vv/— »rVolFn oi ni’otvî(Old .<sfi. hi- U.J.Xiyj"SJubo­ tOf w Mi. V----"----­bliotecă de istorie națională, pe care o avem, eșită din mintea și scrisul lui Nicolae Iorga. Inutilitate, ar fi să te încu­meți a aduce elogii lui N. Iorga, a cărui personalitate și autorita­te istorică este ilustrată de cele mai înalte centre intelectuale ale omeniriei. Să încerci a o face­­ ar fi chiar de prost gust. Atunci, se va pune poate de unii întrebarea ce căutăm noi care nu suntem nici istoric, nici învățat, ci numai simplu cetă­țean curios din marea massă de intelectuali obscuri și tăcuți, să ne ocupăm de acest volum, ul­tim apărut dar primul din isto­ria Românilor pe care o pregă­tește Nicolae Iorga? Iată de ce: Pentru că aceia, care au mai răsfoit ceva istorie și în a căror inimă și suflet, vibrează încă coarda glasului mândriei națio­nale, nu se pot opri de a împăr­tăși altora, ceea ce au simțit la citirea acestui volum. In general, majoritatea lucră­rilor importante de istorie uni­versală, atât străine cât și ro­mânești, care au multe adnota­­­țiunili și trimiteri la izvoare, sunt obositoare la citit și adesea te fa­ce să te trezești deodată cu gândul, pe un drum alături de cel care vrei și trebuie să-l ur­mezi. Acest neajuns nu este de­loc resimțit aci, în lucrarea lui N. Iorga, fiindcă profuziunea de trimiteri la sorginți, care s’au acumulat timp de jumătate se­col în creerul unuia din cei mai extraordinari cugetători ai isto­riei universale, nu atinge câtuși de puțin procesul dezvoltărei su­biectului, în curgere lină. Sunt pasagii întregi, în care la fie­care frază ești trimis la un iz­vor,­­antic și modern, străin și român, fără însă ca succesiunea frazelor, să piardă șirul ideii o­­riginale care o stăpânește și care este atâta de caracteristică au­torului. Această carte, de o erudițiune istorică uimitoare, ce ar putea să copleșească o minte mai puțin atentă­ odată începută, o citești până la capăt „d’un trait“. De la paleoliticul, până la sin­teza daco-greco - macedoneană, autorul te face să­ auzi vorbind: piatra cioplită, ceramica, bron­zul și fierul de pe glia și adâncu­rile pământului românesc. Când ajungi la sfârșit, rămâi surprins că ai trecut de la preistoria mis­terelor la lumea, antică cunos­cută, fără să te simți cu inte­lectul oprit și nedumerit, la margini despărțitoare. Auzi limba materiilor moarte, cum se transformă lin și treptat în, simfonia de ansamblu al­ su­netelor materiilor vii, care ne tălmăcesc tainele strămoșilor, până astăzi abstracți, ai strămo­șilor noștri concretizați. Confruntarea în text a ceea ce istoricii străini și români, au scris după o lungă și minuțioasă trudă, scoțânidu-i pe toți la ivea­lă, face din cartea Prof. N. Iorga o operă națională. Tot românul, trebuie să-i ure­ze sănătate și putere, pentru a desăvârși opera începută, care odată terminată, va fi un ade­vărat monument național și noi, mai bătrânii decât el, ru­găm pe Cel de Sus să ne lase să trăim, pentru a gusta mândria și noua viață ce vom resimți la citirea ei. S/WWWSAAA/ a lui Nicolae Morga de GENERAL SCHI NA ■XOOx­ Articolul anunțat pentru astăzi despre : Studiile „Savantului" C. C. Giurescu MĂGARI­ IN ISTORIA ROMÂNILOR din cauza abundenții de materie va apare în numărul viitor C. C. Giurescu, profanator îndrăzneț într-un lung și documentat articol, d. I. Vlădescu, profesor conferențiar la catedra de Istoria Românilor, dovedește încă o se­rie de plagiate și adaptări ale „savantului“ Giurescu. Subtilizator de texte, streictirat cu un manuscris la Fundație 5 prin amabilitatea excesivă a d-lui Rosetti, d. C. C. Giurescu face întâi pe Onciul, pe marele profesor Onciul „neonest în știință“. Apoi își apropie punctele de vedere ale aceluiaș,­­ care moti­vaseră acuzația imbecilă! Și, plagiator înăscut, îi șterpelește lui Onciul roadele muncii lui, FARA SA O SPUNĂ­.. Cum de altfel, procedează de obicei, Și d. Vlădescu, precizează : „Se poate oare admite această inconsecvență la un om de știință care cere atâta riguroasă consecvență la alții ? Dar mai ales, se poate să-ți însușești teoriile cuiva după ce pentru ace­leași teorii l-ai batjocorit ? Dar ceea ce este și mai grav se poate să nu spui că aceste teorii, aceste explicări, nu sunt ale tale ci le-ai luat dela Onciul ? Fiindcă la capitolele în care d. C. C. Giu­rescu vorbește de lucrurile acestea nu e pomenit niciodată On­­ciul, iar în bibliografia lui dela pagina 405-406 sunt citate 10 lu­crări dar nu Onciul. I­. C. C. Giurescu a bătut recordul în toate domeniile“. Dar încă ceva, care le întrece pe toate. Savantul Măgarilor Sălbatici m’a declarat „canalie anonimă“ pentru că l’am așezat pe două coloane, dând astfel la iveală, izvoarele de unde s’a a­­dăpat,­­ fără să o spună. Pe d. profesor I. Vlădescu îl acuză de „calomnii odioase“ iar în ediția a doua a lucrărei a trecut la bibliografii operele unde a băgat adânc foarfecele-i savante. A ținut seamă de ob­servațiile istoricului care l’a prins cu mâța’n manual, cea ce nu îl împiedică să îl insulte mai departe ! E în adevăr un savant onest, de treabă și fenomenal, istorio­graful măgarilor autohtoni. N. G. Ce-a declarat Diplomatul de la Marna „întrevederea Mihala­che-Titulescu, ține mereu încordată atenția opiniei mondiale. Din senzaționalul plan extern ex­pus de șeful diplomației țărăniste d-lui Titulescu, s’au aflat câteva crâmpee, pe care Havas le-a găsit în poeziile din N. R. și le-a cablat în centrele europene. A transpirat așa­dar, și ca nici­odată... Sistemul Mihalache continuă să pasioneze în special pe vii­torii ambasadori țărăniști din diferite case de stat sătești. ZIARELE Cojocului englez îi afla ac­­­um doar echipe de voinici în [Seaca Și flotă de pontoane spre Fe* [leac ! N'a transpirat nimic, (ni se [anunță) Din expozeu-i lung și fără șir.... Ziarele cam astfel se pronunță Dar Titulescu, marele martir? Călduri intermitente îl trecură A luat morfină, iod și brom­ural. Pe când vorbea rurala geaman­[dură De planul s-'oare, de ciclul cin­[cinal. Storcea mereu, frenetic, o ba­[tistă Ingurgitând discursul colosal Și se'ntreba, perdut, de mai [resistă, — Când cu interminabilul final. Averse el visa, torențiale Și caiarea halucinat, pe-un nor, Miragiul regiunei tropicale, Il tot plimba pe la Ecuator. Ce-am mai aflat din alte indis­creții ? Plenipotentul cu șalvarii creți Tot emițând savantele-i con­­cepțiî. Umbla în teorie, pe pereți : „Pă boangheni eu îi dau d’a [berbelenca — „Lapte covăsit !” COCOȘ Comemorarea lui Gh­. Miacin­ T—ii—ni.in ii -nnr."■ir-*'r—--ii-Ț-i­r———HMpBMi Cercul Ieșenilor, din București, organizează pentru Duminică 3 Maiu a. c. ora 10 dim., în sala Ateneului Român, comemorarea ne­muritorului cărturar ieșan Gheorghe Asachi, întemeetorul școlilor, teatrului și presei, din Moldova, cu prilejul anversarei centenaru­lui Academiei Mihăilene. Toate cuvântările ce se vor rosti, la Ateneu, ca și toate articolele ce vor apare în presă, cu acest prilej, vor fi reunite într’un buletin al Cercului Ieșenilor. — „Bag pe Saro direct, ia o­­ grămadă Dar pentru electorii mei iubiți Pretind măcar așa, o ambasadă In Fefelei, la Cioplea și'n Pâr­ilîți ! — „In luptele Partidului, cu gaze, pun [barajul și neică —, să te [ții ! Că gazeificarea-i apanajul oricărei tinere democrații. — „Diktat tratatu din Vărsat, [hădie ? (Șoptea nedumerit și afectat) — ..Dictando, mai pricep ! E o [prostie. Că spune Hitleru c'ar fi diktat!” Se'nchee expozeul cu regrete Și pleacă șefu tandru, fericit. Din Herăstrău, cu plin îi ese [fete Și'n șagă-i strigă : La Academie mmmmmmmmmMmmmmm Academia Română va ține ședință publică Vineri 1 Mai curent, la ora 15.­0. prof. Const. Marinescu, membru corespondent al Academiei, va ceti o comunicare despre „Două publicații militare inedite, scri­se de Despot Vodă“, Despre Olanda » Conferință ținută de d. IV. longa, ia „Liga Culturală— Continuare s12) III Trecutul De­odată asupra­ acestor se­minții, de origini deosebite și •are­ multă vreme putuseră trăi «parat, s’a întins Imperiul lui Ziarul­ cel­ Mare. Imperiul acesta se înțelege de obiceiu foarte greșit. Francesii și germanii se luptă între dânșii pentru a ști dacă era francesă sau germană originea etnică a­ui Carol. Lucrul este interesant, iar nu peste măsură, căci inte­resantă e opera, nu limba pe ca­re o vorbia acasă împăratul, ger­mana sau latina, pe care, dacă ar fi putut-o vorbi mai bine, de­si­gur că ar fi vorbit-o necontenit: intresant la dânsul este deci ro­lul pe care l-a îndeplinit, linia pe care a mers, dar rolul acesta nu este național, ci internațional și supranațional, hotărât anațio­­nal. A voit să învie Imperiul ro­man de odinioară, care era cu oricine și pentru oricine, tocmai pentru ca popoarele să poată trăi împreună, să poată colabora la aceiași operă de civilizație. Oa­menii de la 800 erau, astfel, cu mult mai conștienți decât cei de astăzi; ei își dădeau toate silin­­țile pentru ca popoarele să poa­tă lucra alături pe când noi în­trebuințăm toate mijloacele pen­tru ca între oameni orice cola­­­borație să fie imposibilă, ceia ce este una dintre cele mai cum­plite rătăciri ale minții umane! Și, pentru că el, Carol, este succesorul împăratului roman, el vine să stabilească, pretutindeni, ordinea, pacea, munca asigurată, răsplata cuvenită, fiind, în acest chip, un mare binefăcător al tu­turor acelor cari se găsesc supt sceptrul lui. Și creștinismul pe care-l sprijină și apără este nu­mai, câind il înțelege cineva bine, una din formele cele mai potri­vite, in acest scop, pentru că Hristos a stat pe cruce pentru oameni, dar n’a ieșit niciodată cu parul contra lor; cel puțin eu n’am întâlnit in nicio Evanghe­lie ceva de felul acesta. Crești­nismul era deși tocmai o formă de unire, de împăciuire, de în­demn către iubire pentru toate popoarele. Și in felul acesta a venit un moment când și noi și Olandesii — și vedeți cât este de mare distanța — ne găsiam în a­­.c. v, pentru că Impe­riul lui Carol­ cel­ Mare a cucerit Panonia, bătînd pe Avari, și Sla­vii, cari atim­ați de acești Avari, au intrat in Imperiul lui; prin ur­mare strămoșii Sârbilor, Croați­lor, Dalmatinilor, toți aceștia e­­rau printre cetățenii acestui Im­­­­periu universal, pe care, cu cru­cea lui Isus, îl întemeiase Carol­­cel­ Mare. Dar noi, împreună cu Slavii, fuseserăm supușii Avari­lor, prin urmare am intrat și noi in ordinea carolingiană. De la Zuiderzee până la gurile Dunării se întindea astfel același Impe­riu, Imperiul carolingian. Dacă în regiunile extreme era foarte slab, așa încât a dispărut, el a lăsat — tocmai pentru că a dat sentimentul acesta de necesitate a încadrării vieții locale în soli­daritatea umană, a unei ordini militare și civile,’ — el a lăsat, zic, elemente foarte importante în viața formațiunilor de mai târziu, fiind un ferment, o stâr­nire in viața popoarelor. Dar, până târziu, până prin anul 900, cât a durat epoca a­­ceasta carolingiană, de câte ori ne gândim la Olanda, care nu exista supt acest nume, și nu for­ma o unitate, trebuie s’o conce­pem doar ca un număr de teri­torii având fiecare, până și în satele răzlețe care nu erau unite ca la noi în văi, o viață deosebi­tă.In lumea aceasta pe care o do­minaseră Carolingienii, pe care o învățaseră și o educaseră pen­tru toate timpurile Carolingienii, in lum­ea aceasta se va pastra tot viața de sat, de autonomie ru­rală. O asemănare cu noi este, prin urmare, în faptul că ne-am gă­sit supt coroana lui Carol­ cel­ Mare și a urmașilor lui și unii și alții, dar este și o altă asemăna­­re. Noi am trăit secole întregi într’o formă absolut asemănă­­toare cu forma cea mai veche o­­landeză, sau scoțiană, sau a ce­lor mai vechi Elvețieni. Existau regiuni de adevărate democrații țerănești,— dar, să ne înțelegem, democrație terănească, aceasta înseamnă mănunchiul satelor le­gate în chip organic și creînd forme superioare, din întregi­mea, din suprafața ca și din a­dâncurile acestei vieți sufletești. Aces­ta este, dacă voiți, Statul țe­­rănesc, pe care nimeni nu-l nu­mește Stat țerănesc pentru că este țerănesc, în toate rosturile sale, prin el însuși. Dar s’ar putea și altfel, pentru ca anumiți cuge­tători cari au cetit anumite cărți nemțești cât erau la Universita­te își închipuie, că sunt chemați să ridice sus un element țerănesc pe care nu-l cunosc deloc, un astfel de Stat țerănesc represin­­tând una din formele cele mai curioase de înșelare de sine, — și atunci lucrul este onorabil —, sau de înșelare a altora, — și a­­tunci lucrul nu mai este ono­rabil. Cum au fost Romaniile la noi, adecă grupe cu amintiri roma­ne, care trăiau pe valea Jiiului, pe Valea Oltului, a Argeșului, pe toate văile noastre, fiecare sat a­­vindu-și orânduirea, cu senatul de bătrâni, cu logofătul satului, cu preotul satului, cu vatamanul satului, cu o viață care se prin­dea de Domnie numai în anumi­te momente, dar nu avea nevoie de Domnie în fiecare moment, nu alerga la Curte sau la Capi­tală, și nici Curtea și Capitala nu veniau nechemate ca să f­acă mai multă încurcătură și rău în­tr’o viață ce putea trăi foarte bine fără acest amestec sau —­ ca să întrebuințez un termen vul­gar — fără această socuială ad­ministrativă care este nenoroci­rea oricării societăți din timpu­rile noastre, — așa a fost și în viitoarea Olandă unificată. Eu n’am aici la îndemână is­toria Olandei a domnului Hui­­singa, care este cea mai largă sintesă a vieții olandeze, și aș fi fost foarte bucuros ca înainte de această conferință să pot contro­la părerile mele, chiar dacă ar fi fost să nu înfățișez ca lucruri noi pe acelea care se poate întâmpla să le fi găsit domnul Huisinga, dar este și un avantagiu : poate că aș fi avut mai puțin curaj du­(Continuaire în pag. Il-a)

Next