Neamul Românesc, februarie 1940 (Anul 35, nr. 25-48)

1940-02-01 / nr. 25

Drept la viață ■— /WS/WWWWN /www>> un decret de boem­e judicios și documentat d. T. Pisani, fruntaș al gazetăriei ro­mânești ne dă păreri și destule reflexii triste ale atâtor mari dis­păruți, despre goana românului după slujbă... Goană seculară, am zice noi, deși nu a început cu temei decât de acum cinci­zeci de ani... Falanga s’a îngroșat mereu, a sporit văzând cu ochii în­grozind bărbați de Stat, pe șefii Divanurilor ad-hoc, și poate chiar pe bătrânul Ion Roată... Nume ilustre, dascăli și miniștri, gene­rali și scriitori de seamă au dat alarma, au strigat mereu... și în pustiu.. Cogâlniceanu și Ion Ghica, Martian și Falcoianu, Costache Rosetti și Epureanu, Haret și destui alții au văzut primejdia și au combătut funcționarismul ’ care lăsa’ogoarele pustii și breslele goale, meseriile pe mâinile străinilor și comerțul pentru oricine găsea pentru muncă multă, loc bun și folos destul. Toate discursurile, îndemnurile și circulările au dus însă, prin funestul joc al împrejurărilor, la rezultatele care le cunoaș­tem și noi, exact contrarii celor urmărite. Ce a urmat, știm bine... Doar am apucat și noi era lui Mochi Fischer, acapararea metodică a avuțiilor, iureșul străin în econo­mia Regatului. Cu acel dureros și spăimantător final al eliminării complete, în Moldova, mai ales, a întregei mici burghezii au­tohtone­ , Eroismul românesc ne-a dat granițele firești ale neamului nostru. Ele au fost trasate de sacrificiul românesc, iar pe teren de sa­vanți și experți cari dacă s’au înșelat, au făcut-o în paguba celor câteva suite de mii de frați români lăsați dincolo de frontierele noastre. ...... . . Am reintrat în stăpânirea provinciilor noastre. Cum se știe bine și vom arăta în treacăt, la nevoe cu acte și documente indis­cutabile. Nedreptate și ură au ținut departe poporul românesc de cen­trele și orașele ardelene. Ele nu puteau să fie decât așa cum le-am aflat după ce România și-a recăpătat drepturile ei istorice. Două­zeci și doi de ani de la Unire, au trecut... In acest răs­timp — un sfert de veac — vechile privilegii odioase au dispărut de­sigur. Dar au rămas realizările lor pe teren. Aceiași inferiori­tate valahă, aceiași sărăcie și exploatare pălmuește obrazul nea­mului românesc, predominat ca vechime, ca număr, ca sacrificii. Ințelepciunei și blândeței noastre, s’a răspuns cu ostilitate, cu rezistență organizată. Minoritarii s’au cantonat, s’au strâns, au luptat și „rezistă“. N’au renunțat la niciunul din privilegiile de odinioară. Au accentuat mereu, ostentativ uneori că stările de fapt protivnice românilor, trebuesc apărate. Citadelele s’au consolidat și consemnele se aplică mereu, de douăzeci și doi de ani, cu aceiași șovină pasiune... Esclusivism în industrii mari și mici, în comerțul mare. In comerțul de bancă, — pretutindeni. Românii ? Dar n’au decât să muncească, să se sbată, să reziste... E așa de ușor să se dea formule, când toate isvoarele de bogăție ale tarei, — și ale Ardealului, — sunt prinse, ocupate, acaparate!! Cât de comod este să susții că lupta trebue să fie egală și că românii, dacă vor să răsbească să se ia la întrecere... Nu o spunem noi, numai noi... Intelectuali și negustori, unii dintre ei minoritari înțelegă­tori și de treaba, cari judecă în interesul conaționalilor lor, — au strigat la Lugoj marea nedreptate... Le-am găsit în ziarul „România“ di­n 13 ianuarie anul acesta.. Câteva din aspectele ei — din alte aspecte ale ei, — le aduc la cunoștința d-lui T. Pisani. Din 550 întreprinderi industriale, sunt 7 românești. Din 513 societăți anonime sunt 14 românești. Din 77 bănci românești sunt 19 și o duc greu. . Din 27 tipografii timișorene, românești sunt 5. In personalul superior al­ întreprin­derilor timișorene de in­dustrie și comerț sunt 65 la sută evrei, 30 la sută minoritari, 5 la sută (exact 416­) R­omâni. Inginerii români stau în șomaj. Funcționarii români nu sunt primiți în întreprinderile străine și minoritare. Legile de ocrotire nu se aplică. Luptați cu propriile voastre puteri români. Munciți cu spor, și veți izbândi, ne spune d. Pisani în Universul. Statul nu trebue sa ne­­ ajute. Ocrotirea lui ar fi catastrofală! Dar unde să muncească românii ? Și cum ? Să nu se supere ă. T. Pisani, — dar am convingerea adâncă și nesguduită, că dreptatea e de partea Românilor. E de partea celor cari la Lugoj, au arătat tragedia Românilor în țara lor. E de partea noastră, cari credem că e o înaltă datorie a con­ducătorilor Țorei, să impună drepturile firești, și elementare ale națiunei urgisite până la Unire, — neapărată și de atunci până acum. Intelectualii și negustorii Frontului Renașterei Naționale au spus răspicat aceste adevăruri dureroase, la Lugoj, la Satu Mare și in alte centre ale tragediei noastre naționale. Și dreptatea, adânca și meritata dreptate, nu o poate a­­duce de­cat legea, legea de ocrotire prin care românii să-și recapete un decret de boerie,­­ dar dreptul la viață, în Țara LOR. ti N. Georgescu Strada SFT. IONICA No. 4 (etaj) s­i Abonamente In țară , autorități și instituțiuni, 1000 Lei ( ____j ) In străinătate: Prețul tablu. Nu vroim compătimire Din anume organe de presă ale țărilor pe care le știm prietene, căci n'am păcătuit cu nimic față de ele nefăcînd ce nu putem face, cum nici lor nu 1i cerem să nu dea ceia ce nu se poate din partea lor, ni se trimet adesea, prea adesea, înștiințări despre soarta care ar fi să ne aștepte, ni se socot, cu incompetență, puterile materiale de care dispu­nem, căci, și după exemplul finlandez, moralul, și mai necunoscut, nu intră în socoteală, și se cheltuiesc declarații patetice, — pe lângă cele acuzatoa­re și amenințătoare —, despre , biata Românie", ajunsă la „momentul crucial". Și scrisori particulare, mărturisiri orale con­tribuie la această căutare. Trebuie să spunem tuturora că această atitudine nu ne mișcă provocând recunoștin­ța noastră, că ne jignește și ne revoltă. Am crescut și trăit două mii de ani în marginea pustiului și a sălbătăciumii. Peste noi s'a aruncat cine a vrut. Am văzut trecând toate neamurile care erau, cu lăcomia și cru­zimea lor, îr­ starea celor mai de jos animale. Am trăit. A fost nu o minune a so­artei, ci o minune a noastră. Azi avem aceiași liniște, de toate răbdătoare, ca și în tot acest lung șir de veacuri­­le muceniciei. Suntem siguri de dreptul nostru, ne pregătim pănă la ultima limită a sacri­ficiilor, ne oferim, fără trufie, primejdiei, oricare ar fi. Și știm un lucru : supt acest Stat e nația. Și națiile, orice li s'ar întîmpla, revin la ceia ce trebuie să fie. N. IORGA Veniturile bisericilor De curând am vorbi aici de­­spre veniturile importante pe cari unele biserici le obțin de la bine­­credincioși. Ne oferise prilejul în­­vrednicirile părintelui Gheorghiu dela Dobroteasa. Sfinția sa a strâns din daniile pioase ale e­­noriașilor parohiei,­­ și cu ce o mai fi contribuit poate și bună, voința cărpănoasă adesea a unor autorități, — atâta cât, ■— fami­lii sărace cu copii, și nevoiași ai cartierului, să găsească o ajuto­rare creștinească în zile de re­striște, la vreme. Relativ la toate acestea, un ci­­titor ne scrie, între altele : — „Un suflu de credință, de întoarcere la religie și la tradițiile ei crești­ne cari se confundă cu datinele poporului nostru adesea, se poate observa peste tot. Nu numai în Capitală și în țară , dar fenome­nul a fost semnalat și în alte țări, începând cu cele mai civilizate. Românul este din felul lui cu­vios și darnic. El dă bucuros, când e cuvânt de biserică și de cari­­tate. Și în cele mai multe cazuri, nu dă dintr’un prisos ; el dă chiar din „strictul“ lui de viață. Trebue să se știe : venitul mul­tor din biserici este foarte mare. Și asta în afară de câștigul pur personal al preoților, pentru ser­viciile lor religioase cari se plă­­tesc. Acele „cutii ale milelor [UNK]“ drâng foarte mult. Apoi sunt per­­sane și familii cari fac „danii“ ,pentru biserică“ sume însemna­­t­e. Iar după acestea, „ fiecare bi­serică are un loc de vânzare al­­ lumânărilor, cari nici nu sunt prea ieftine, și cari se vând în nu­măr enorm. Cine ia banii? Pentru că, să v’o spun drept, — sunt puține bi­sericile cari organizează ajutoare sau duc grija unor înfăptuiri re­ligioase ca părintele din Dobro­­teasa. ■ • Să nu ne îndoim de smerenia cu care se adună se dktri­­buesc bani .Dar, — e o părere a mea­ — dacă înalta Patriarhie, ar organiza un oarecare interes, poate de control, poate de prive­ghere, — n’ar fi m­ai bine? In orice caz, — vânzarea lumână­rilor și beneficiile ei, s’ar cuveni să aducă și bisericii un venit — pentru faptele samaritene pe cari uneori trebuie să le facă...“ Anul XXXV Nr. 25 tara» Costală pittliS un numea* «conform »*r O­rai« p *. i. Nr S99 P1­939 FONDATOR ȘI PROPRIETAR N. IORGAI Soi 1 Februari 1240 G REDACȚIA :1 ADMINISTRAȚIA TM"TMBI,TMBTMTM"Tm­BiBB"i^^TMTMH^^— D­CMI.D . • _ I . Pe un an, 600 Lei. Pe șase luni, 300 Le» DIRECTOR N. GEORGESCU fiecare popor primește de aiurea influențe în toate do­meniile, și ele ating independnța lui absolută, dar, la rândul­­ lui, el nu se poate împiedeca, chiar și dacă ar vrea, să nu emită necontenit raze de influență, care și acestea pătrund în viața, oricât de strict închisă în independența ei, a țărilor și națiu­nilor vecine. N. IORGA * Finanțe de Pentru acoperirea enormelor cheltueli ale răsb­oiului este nevoe de fonduri astronomice. Arta — nu numai știința — mi­nistrului de finanțe este de a le putea­ acoperi fără a distruge avu­ția națională, a Statului și cea particulară și cetățenilor. Ca în toate așezările omenești, de orice natură, factorul psih­o­­logic al încrederii, ce o inspiră guvernul cetățenilor, e­ste pendu­lul oscilant indicând aici poten­țialul financiar în urcare, sau în scădere. Exemplele sunt numeroase. Gu­vernele Herriot și Leon Blum au provocat evadarea capitalurilor franceze masiv și scăderea mone­dei. Poincaré și acum d. Paul Reynaud au pricinuit o reacțiune intensă în sens contrar. Mai este un element tot atât de important. Regimul economic și financiar, adică o bună întocmire a impozi­telor directe și indirecte ca să fie suportabile, să nu ruineze pe con­tribuabili, — de asemeni o orga­nizare economică favorizând un intens trafic de export-import. Odată ce un guvern are împli­nite aceste două condițiuni preli­minare neapărat necesare, încre­derea și economia națională bine potrivită țării, izvoarele finan­ciare sunt următoarele: impozite și împrumuturi, în cazul extrem se recurge la inflație, concurență funestă. In caz de războiu, întreaga na­țiune trebue să ajute, cu cele mai însemnate jertfe de bani, mate­rial și muncă, obștia amenințată de năvăliri dușmane. Interesul general al păstrării patrimoniului național potrivin­­du-se până la identitate cu inte­resele particulare, ce depind, în mod absolut, de acele ale comu­­nității, indivizii cetățeni trebue să aducă aportul lor de muncă folositoare statului și de contri­­buțiuni bănești suportabile, adică se vor plăti impozite treptat mă­rite și se va subscrie la împru­muturi, însemnează ca, in acelaș timp, scara contribuțiilor directe și in­directe, va fi, pe nesimțite, mărită și împrumuturi vor fi cerute. Pentru această augmentare a birurilor, ministrul finanțelor e­­xaminează cu încordată atenție, care sunt clasele ce pot plăti mai cu ușurință, mai repede și mai mult. In această privință se are în vedere, in prim loc, industria de răsboiu, furnizoare de echipa­ment, armament și ustensile ar­matei. Pe lângă impozitul obiș­nuit pe cifra­ de afaceri, se ta­xează, mărit, progresiv, beneficiile brutte și netre, separat, special, pe categorii. Această impunere este justă, pentru că ar fi nedrept ca tocmai în caz de mare pericol al statului, banii scoși de risc ca impozite și Împrumuturi de la toa­te clasele sociale să intre în pro­fitul extravagant al capitaliștilor industriei de răsboiu, provocând astfel periculoase reacțiuni psi­­h­ologice: împrumut­urile se pot face cu termene mai scurte sau mai lungi, dar dobânda să fie mică. Iar pentru că sarcinile să fie cu putință a fi îndurate, guvernul să provoace prosperitatea și ief­­tenirea vieții, ce se poate avea, dar nu prin măsuri coercitive draconice de ordin penal, ca pre­țuri maximale și pedepsirea spe­culei. Criteriul fixării speculei este oscilant. Unde se isprăvește câștigul onest și potrivit și unde începe specula? Draconismele nu pot regula mersul ofertei și al cererei. Pros­peritatea și ieftinirea nu se pot obține decât prin stimularea co­merțului cu libertatea tranzac­țiilor, taxe mici la transport și în­lesniri de credite masive. Restricțiile nu provoacă decât mituiri, fraude și scumpete. Dacă cei de acasă vor avea o viață mai ușor de trăit, atunci și oștenii de pe zonă vor fi cu sufletul înălțat. N. N. Lenguceami A/Wn ­ COMEMORAREA SOLEMNA A PAPEI PIUS XI Comemorarea solemnă a lui Papa Pius XI, din 18 Februarie va­ avea loc în bazilica Sfântul Petru Și va fi prezidată de Papa, în prezența Sfântului Colegiu, a Corpului Diplomatic și a unei nume­roase asistențe în sânul căreia se vor găsi o mie de pelerini din Mi­lano. Este pentru prima oară când un Papă decedat, va fi comemo­­rat cu ocazia morții sale în bazilica Vaticanului. De obicei această ceremonie avea loc în capela Sixtina. O CONFERINȚA A DOMNIȘOAREI MANNERHEIM­­E A PARIS In prezența d-lui Holma, ministrul Finlandei în Franța, și sub președinția de onoare a mareșalului Franceht d’Esperey, a avut loc un festival omagial în onoarea Finlandei. După o scurtă cuvântare a generalului Niessel asupra calităților soldaților fin­landezi, d-ra Sophie Mannerheim a ținut o conferință cu titlul „Tatăl meu, mareșalul de Mannerheim“. (Est-Radio). FRATERNITATE DE ARME D. Paul Lesdard, într-un articol apărut în „Revue des Deux Mondes“, arată că peste 1200 de preoți sunt mobilizați. Numai la Paris sunt mobilizați 524 din 1400, adică mai mult de o treime. La Lille, sunt mobilizați 480 din 1380, iar la Lyon, 370 din 1439. De asemenea au fost chemați 1ș călugări din toate ordinele : 1000 de jesuiți, 500 de capuțini, etc... Câțiva dintre cei trimiși în primile lnii au și căzut pe câmpul de onoare. (Est.Radio). Puțină gramatică Din expunerea precedentă rezultă iremediabil și definitiv că verbul românesc a trebui nu este numai impersonal sau uni­personal, nici invariabil. Că a­­cest verb se poate întrebuința și personal și impersonal, și am­plificat și normal, fără ca acela, care o face, să dea dovadă de necunoașterea limbii românești. Că se poate zice foarte bine: îmi trebue și îmi trebuește pu­țină răbdare, ca să fac pe ano­nimii curagioși să mă înțeleagă. Sa chiar, uneori, se pare­ că for­m­a lungă e mai bine venită, m­ai ales la formele de viitor po­poran, o să trebuiască» să dis de dimineață. Ceva mai mult: chiar forma este foarte deseori întrebuințată, cu acea prelun­gire (’este, în limba veche — iaste,) care nu-i place pricepu­tului filolog, minunatului cu­noscător de limbă română — care vede în: trebuesc, trebu­ește — o formă verbală. Că — în nici un caz — acea­sta nu e un verb ajutător—cum crede același, cu egală compe­tență filologică. Că acest verb — provenit din limba slavă, la noi se poate con­juga și ca debea și ca faloir, și, personal și impersonal. Ceva mai mult, în unele îm­prejurări și forma personală și amplificată cade mai bine — tot așa cum în altele suna mai fru­mos cealaltă. E tocmai a 4-a întrebuințare a acestui verb, cea impersonala urmată de conjuncția că — așa cum se poate vedea în următoa­rele citate (tot din Tiktin): 1. „trebue că vine acum“; 2. „Trebue că ne-am apropiat de coada veacului, când tineri­mea de astăzi iși bate joc de-o bătrână ca mine“, deși chiar a­­ceastă întrebuințare transitivă poate aluneca spre formele am­plificate. Iată un caz: „Cela ce va lua ceva de la a­­proapele său să-și trebuiască ceva cu acel lucru“. Iată — așa­dar — că a trebui nu e o formă fixă, înțepenită, fără persoane și amplificate — așa cum credea imprudentul meu corespondent. La fel cu­ a se părea și a se cădea — care are două rânduri de forme: Se pare, se, cade, alături de: par, pari pară, păreri, păreți, etc., a trebui prezintă același intere­sant dublat: trebue și trebuia (—uesc), trebuește, tre­­buim­, trebuiți, trebuiască, tre­buită, urmând ca acela care se pricepe să pună fiecare formă la locul ei. Recunosc totuși că forma con­jugală tinde să dispară — din cauza acelui principiu al como­dității, care face pe mun­ți să zi­că: ’neața! — în loc de­ bună dimineața! Momentan ea însă n’a dispărut — nici în poezia poporană, nici în vorbirea căr­turărească, nici în aceea de toa­te zilele. Cel puțin — așa ne o­­bligă să spunem acei neobosiți făuritori ai limbii literare din opera cărora am făcut destule citate. E vorba de acea „limba sfântă... a vechilor Cazanii“ pe „care o plâng și cântă, pe la va­tra lor țăranii“. Și orice s’ar spune — și în materie de limbă — sunt anumite autorități, care trebuesc respectate E o trebu­ință pe care o simțim mai acu­tă noi, dascălii — mai ales când dăm peste ignoranți ca domnul din Timișoara pe care o să tre­buiască să-l plâng. E încă un dureros caz de incompetență, cu atât mai grav, cu cât preopi­nentul ar putea fi un intelectu­al. Personal — fiindcă trebuește să încheie — îi mulțămesc pen­tru fericitul prilej pe care mi l-a dat de a lichida o chestiune gramaticală atât de delicată și — dacă îi vor mai trebui exem­ple și din literatura mai nouă — i le vom servi, altădată. Cei ce au urechi de auzit — să audă. Paul ?. PapadapoJ VOrbind la Constanța, cu ocazia Anului Nou, M. S. Regele a spus : „EVENIMENTELE INDEPENDENTE DE VOINȚA NOASTRA ȘI HOTARIT NEDORITE DE NOI, AU FĂCUT CA IN ANUL CE A TRE­CUT ȘI IN ACELA CARE VINE, EFORTUL DE CĂPETENIE CE VA TREBUI REALIZAT, ESTE PERFECTAREA ȘI DESAVARȘIREA APA­RARII NAȚIONALE". Ne rămâne nouă îndatorirea să grăbim această desăvârșire prin subscrieri la : BONURILE PENTRU ÎNZESTRAREA ARMATEI M* «i ■ —ț»—■TruMpj'V«—*n/nji n.t__| * „EN TOURNANT LES PAGES"! DE ROXANE 3. BEK IND El MAVROCORDATol O carte care se citește ușor, prea ușor. Și totuși, e departe de ar fi o carte rea. I­n jurnalul unei Românce din boierime, al unei femei delicate, cu suflet cald, neliniștit, rareori înțeles, — cu câtă melancolie mări­t­urise­ște eroina, Sultane : „soarta mea a fost să fiu lurată întotdeau­­na drept ceea ce nu eram“, — căreia viața i-a hărăzit bucurii patinei și numeroase amărăciuni.­­ In comparație cu atâtea romane moderne, de o extravaganță­ voită, cât de odihnitor ne pare farmecul acestor evocări dintr’un­­ trecut uitat, farmecul cu care autoarea ne zugrăvește o societate­ dispărută ! Bucureștii de pe la 1890, cu atmosfera lor de boerească, patriarhalitate. Viena imperială și­­­ romantică, Parisul expoziției de la 1900, New-Yorkul de la 1903, așa de ciudat, așa de diferit de cel de astăzi, o Americă in care mai dăinuiau încă pădurile virginei toate reînvie, în paginele d-nei Roxane Berindei-Mavrocordato, toate se profilează, înfrumusețate de grația și prestigiul nostalgiei, pi ecranul amintirilor.­­ Narațiunea e curgătoare, armonioasă. Un real umor se desprinde din câteva episoade, povestite cu duh : episodul acelui hazliu „cross” country de la Geneva, (pp. 27—28) sau acel al falsului jesuit viei nos, dăruitor de ofrande pentru Sfânta Fecioară (pp. 44—41). De­ asemenea, autoarea a reușit să redea în mod simțit schimbarea pro­­dusă în mentalitatea vechei Europe, de marele războiu, trecerea­ bruscă de la un climat moral la altul. Trebue să recunoaștem Doarun­nei Berindec-Mavrocordato, talentul de portretist , sunt câteva pers­sonagii din „En tournant Ies pages“, descrise dintr’o singură trăsă­­tură, atât de sigură, de subtilă și de pitească, încât cititorul arel ilusia d’a le fi cunoscut în realitate ; cităm numai siluetele atât del originale ale celor doi profesori de musică, Broche și Dubulle (pp­­ 69—70), apriga „tante-marraine“, o figură de neuitat, — cât și fi­­ ■gura abia suggerată în linii discrete și estompate, pline de emoției reținută, a bătrânei contese oarbe, soacra Sultanei.­­ Oarecarii retușări rămân de semnalat pentru o altă ediție, —­ fără a pomeni numeroasele greșeli de tipar cari desonorează un text,­ altfel atât de frumos presentat, — dar ne întrebăm ce are a căuta­t „fastul Medicis-ilor“ la palatul Dogilor și cum a ajuns „iscetismul­ lui Bavonarola“ în bisericele venețiene (p. 468). I O limbă francesă pură, un stil limpede, nepretențios, dar de­ cea mai aleasă calitate, fac „a­ se întoarce“ cu plăcere „paginele“] acestui volum de duioase amintiri.­­ Rădica Ciocan ' I W**EV***''. - ■* I -— . n j\ r>)I D­NA AR. TATARASCU IN MIJLOCUL „GRUPARE­ FEMININE" Doamna Aretie Gh. Tătărăscu a vizitat ieri Expoziția „Grupă­­rei femenine“, de la Ateneul Român. Cu acest prilej, distinsa și vred­nica tovarășe a Premierului țării, a făcut tinerei asociații plastice o donație, — care prin frumusețea gestului de înaltă semnificație,— se alătură faptei precedente a d-nei Esmée Gr. Gafencu. Dar, ceia ce este mai demn de subliniat, este bunăvoința cu care ilustra d-nă Tătărăscu s’a întreținut cu fiecare expozantă în parte, interesăndu.se de specialitatea ce posedă, sau domeniul in­ care ar putea să realizeze cât mai utile și reale creațiuni artistice. „Decorativul să nu strivească arta­ primitivă, plină de sevă a acestui pământ, — vorbind de ceramică , pictura bisericească și sculptura, — cer prin însăși mistica lor superioară, — să fie realizate prin : lemn, marmură sau sticlă ; restul nu se pretează și ar fi o trivializare. Fresca și pictura bisericească trebuesc cultivate și nu ca arte minore ; mozaicul și ceramica la fel; — chiar pentru latura pur decorativă a ornamentației interioare, adaptată firește mediului, ce­­rințelor timpului și arhitecturei moderne. Iar în afișaj , drumul ima­­ginației, linia simplă și sugestivul culoarei. Se va cultiva cu pasiune tot ceia ce prezintă „specificul națio­­­nal“, — respectând valoarea documentară, istorică, acel caracter et­­nografic — în lucrări de anumit gen. Cam acestea le-am desprins noi din conversația agreabilă și in­structivă — adevărata lecție de artă și patriotism, ce d-na Aretie Tătărăscu a făcut-o cu discreție și tact — expozantelor „Grupărei femenine“ pe care le-a felicitat pentru realizările lor și pentru bunul gând al Asocierei — de care oficialitatea noastră va ține seamă pe"* viitor, făcând apel și la tinerile „Grupări“ , pentru lucrări de spe­cialitatea expozantelor dela Ateneu, sau celor dela Dalles. Epigrame lui Păstorel Când Londra e in întune­ric, mulți pietoni își pun mă­suri fosforescente ca să poată merge pe străzi. („Universul“) La Londra In grupuri, figurine râde Cu nasu­ i roșu, legendar Tot circulă pe străzi, mascate ! Ar fi mereu atrăgător. Se m­ură Păsărel, și râde : El pare, stând pe loc, — un far. Nu­ astea's glume de pila­ Când circulă,— un meteor. [sate... COCOȘ „FIECARE CUM VEDE" LA TEATRUL LIGII CULTURALE Astă seară la orele 8.30 Teatrul Ligii Culturale reia marele luc.I­nel „Fiecare cum vede“ comedie în 3 acte de Pirandello. In rolurile principale : Vasile Crețoiu din Teatrul Național, Eugenia Voinescu, Nella Mircescu, Ecaterina Maican, Paula Cun­tza, Valeria Panait, Cici Bărbulescu-Sincu, Virginia Weber, Cezar Teodoru, Dinu Macedonski, Jean Tomescu, Gh. Soare, Petre Dumitriu, Traian Vărășteanu, C. Mihăileanu, etc. Direcția de scenă : Nicolae Massim. NOUĂ CURSURI ASUPRA DREPTULUI ȘI ARTEI ITALIENE Cursurile asupra istoriei filosof­iei italiene a Renașterii și asu­pra pregătirii spirituale a Risorgimentului sfârșindu-se în aceste zile, va începe în curând la­ Institutul d­e cultură italiană o nouă serie de cursuri de cultură cuprinzând: un curs asupra noului cod penal italian (Pro Giovanni Garilli) un curs asupra noului cod civil italian (Prof. Giovanni Garilli) un curs despre Leonardo da Vinci, viața și opera sa (Prof. Salvatore Sibilia) Acei cari doresc să participe la aceste cursuri se pot înscrie la Secretariatul str. Biserica Amzei, 2 (tel. 4.02.20) în fiecare zi dela orele 11—13 și dela 16—20.

Next