Opinia, iulie 1897 (Anul 1, nr. 51-77)

1897-07-01 / nr. 51

► VA STEFANESTII ÎN RUINĂ COMISII-VOIAJORI Dacă este adevărat că libertăţile publice sunt folositoare omenire!, apoi neguţitorimea trebue să se felicite de regimul libertăţei, pentru că numai prin el şi prin concursul presei, se poate, cu mai mult succes, lupta pentru revandicarea drepturilor la viaţa ce are această clasă socială. La toate popoarele şi în toate timpurile, clasa neguţitorimei a fost cea mai mult obijduită, nesocotită şi apăsată. Chiar în liberala Francie, neguţitorimea a avut mult a suferi şi accesul la dreptul de train al acestor clase n’are la spate multe decenii de numerar. De ţara noastră nu e loc de vorbit. Şi astăzi încă, neguţitorimea e dispreţuită şi căutată numai ca element votator, după cum se exprimă ziarul „Drapelul", cu ocazia conflictului ivit între Camera de Comerciu din Bucureşti şi Ministrul justiţiei. In ţara romînească neguţitorimea n’are dreptul la protecţia legilor, neguţitorimea nu poate pretinde a se respecta legile create, în folosul sau, care i-ar aduce oarecare înbunătăţiri. Nici nu e de vorbit ca această clasă să poată pretinde a se crea legi noi organice, care să asigure mersul progresiv al operaţiilor comerciale , şi industriale. In societatea romînească se simte mai mult nevoe a se crea legi asigurătoare poliţiei şi traiului în timp de slujbă şi după slujbă, funcţionarilor, profesorilor, militarilor etc. etc., dar nu se simte absolut nici o nevoe a se crea legi —cari să înlesnească avîntul spre crearea de stabilimente industriale și comerciale. Desele schimbări de regime vamale, legi fiscale, mai cu samă tendința spre crearea de monopoluri, sunt atîtea pedici cari se pun în mod păgubitor în calea progresivă a acestor clase, dar nimenea nu se ocupă de ele. Un oare care început bun se făcuse şi în ţara noastră, tocmai prin anul 1884, mulţumită oarecăror împrejurări politice, cu totul arzătoare pe atuncea. S’a făcut un congres economic la Iaşi din care, cam fără de voe, s’au născut şi cîteva legi cu caracter economic, precum: legea firmelor şi acea a comerciului ambulant. Ei bine cum credeţi că se aplică şi se respectă aceste legi? Ca la neoameni. Firma se înscrie de cine vroeşte şi cum vroeşte. Nime nu se ocupă de aşa ceva. Comerciul ambulant se practică pe cea mai mare scară, fără nici o pedică. Cine l-ar inpedica ? Ni se va spune că avem camere de comerciu. Da, avem. Dar ce voiţi de la ele, dacă sunt cu mînile şi picioarele legate. Camerele de comerciu nu pot constata abuzurile, abaterile sau fraudele. Aceste atribuţiuni sunt date agenţilor administrativi, cari avînd destule alte îndatoriri, nu-şi mai bat capul cu astfel de lucruri. Camerele de comerciu au dreptul să intervină la autorităţi, atrăgîndu-le atenţia şi de la care se pot aştepta la respunsul că adresa s-a pus la dosar şi aşa mai departe. Avem la noi în ţară, comisionari, agenţi de comerciu, cari plătesc patente şi orice soia de impozite, dar cine se ocupă de el? Cine ’l apără de concurenţa ce li se face de comisii-voiajori streini, cari colindă oraşele, vînd sau înşală, după plac, neîmpedecaţi şi nesupăraţi de nimenea, deşi un text de lege opreşte acest lucru, supunîndu-i la oare care regule şi formalităţi. S’au văzut agenţi de comerciu streini (comişi-voiajori), cari n’aveau dar se dădeau, că au această calitate, comiţînd în ţară la noi hoţii sfruntate, primind comenzi şi bani în numele unor case comerciale pe cari nu le reprezintau în realitate, dispărînd apoi din ţară, nesuparaţi, remînînd nepedepsiţi şi aceasta numai din causă că nu să aplică şi nu se respectă legea specială asupra comerciului ambulant. Ţara aceasta e lasată în voea soartei şi la capriciile întîmplărei. Ori cine poate viola o lege, ori cine poate răpi averea ca şi viaţa cetăţeanului avînd siguranţa că va scăpa nepedepsit. Comisii-voiajori streini, numai cu puţină bună voinţa, s’ar putea pune la locul lor. Poliţia fiecărui oraş din ţară are şi dreptul acordat de lege comerciului ambulant şi mijloacele necesare a împedeca aceste abuzuri, dar nu voeşte şi nu voeşte pentru că astfel e şcoala de moravuri a autorităţilor române. Faţă cu atîta nepăsare şi dispreţ pentru cele mai vitale interese naţionale e de mirare, că mai posedăm şi puţinul ce ne a mai rămas. G. D. Şerban. ANUL I, No. 51 EDIŢIA DE SEARA IAŞÎ —MARŢÎ 1 IULIE, 1897 Numărul 10 Bani AROMMEJITELE încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni şi se plătesc totd’auna înainte la Iaşi la Casa Administraţiei In judeţe şi streinătate prin mandate poştale Un an în ţară 30 lei, în streinătate 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE ÎNAPOIAZĂ ADMINISTRAŢIA A« 43. — Strada Ciobei — No. 43 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Numărul 10 Bani AMXCHIRILE In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie In streinătate, direct la administraţie şi la toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV .... 20 b. linia „ „ III ... . 40 „ Inserţiile şi reclamele .... 50 lin număr vecii in SO bani REDACŢIA X No. 43 —Strada Goliei No. 43 OAMENI ŞI LUCEURI Cei mici—Ieri şi astăzi scena teatrului naţional a oferit desigur cel mai înbucurător spectacol ce se poate vedea vr-o dată. Piaţa teatrului, decorată cu frunze de stejar şi steaguri fîlfăitoare, pregătia intrarea triumfală spre raiul răsplatei cuvenite a meritoşilor şcolari şi harnicelor şcolărese. Iar din masa mare ce alcătuesc „premiaţii“ atîtor şcoli, gimnazii şi licee, gîndirea izolează cu multă mulţămire clasa cea mai Interesantă, clasa celor mici. E captivantă priveliştea, cind se părîndează, gătiţi în haine nouă, bogaţi şi săraci—săraci mai ales—, cu zîmbet triumfător şi pleacă, cu cărţile subsuori, cu cununi pe cap, unii in sunetele de imn ale muzicei, alţii în aplauzele mulţimei entuziaste. Un moment este o ideală egalizare in faţa meritului; ai în faţă o elită a inteligenţii, a zelului şi dorului de muncă ; ai iluzia unui viitor strălucit, întrupat în quintesenţa celor aleşi şi celor alese. Cu toate aceste cîţi din aceşti mici luptători harnici şi zeloşi, cădea-vor un drum, înfrînţî de restrişte, opriţi de accidente, ceruţi de nevoie, jertfiţi sărăciei! Cite diferenţiări nu se vor naşte prin o bizară şi crudă fatalitate în regiunea numeroasă a celor mici; cîţi din el nu vor ajunge—în ciuda meritului şi spre sfidarea premiilor căpătate—umiliţii celorlalţi? Şi cu toate aceste între el se află, se află cu siguranţă, omul de la care multe se aşteaptă şi multe vor veni. El trece poate, necunoscut, în haina modestă a vreunuia din nenumăraţii plozi care triumfă azi în sunete de imn, pe care-i admiră părinţii din galerie—sau nu-1 vede nimeni, nu-1 ştie nimeni, decit descălul său. De aceea masca aceasta, un moment uniformă, ne interesează şi ne incintă; ea alcătuieşte un tot care însamnă ceva, însamnă mult, însamnă o epocă, un viitor; ea ne înfăţoşază magma din care nu era călit încă oţelul etern al creării. In care nu clocoteşte încă patima, lupta şi ura. Şi zimbim, ne bucurăm, înaintea oastei acesteia dragi şi dătătoare de speranţe, înaintea selecţiunii de inteligenţi, înaintea cununii unei generaţii. Şi le dăm flori, le intonăm imnuri în schimbul precocei străduinţi, răsplată a răbdătoarei oboseli,—ca să-l răzbunăm de anul lung, încărcat de ţări, de mări, de date, de nume, de minciuni şi de numere complexe.... Date lilia parvulis.... Solemnitatea împărţire! premiilor Hatîrurile cu biletele.—Cuvintările d-lor Brandea şi Vărlănescu. — Mizeria în şcoli. — Un incident. In fine administraţia comunală, n’a mai putut amina, şi, de astă-dată, împărţirea premiilor la şcoalele de băeţi, a avut loc. La faţadă şi în partea despre Primărie fâfâiau numeroase şi mari steaguri tricoloare. Toate imprejurimele erau înţesate de copii şi de curioşi. La ora 19/7, muzica militară Intonează imnul naţional. Imediat se rădică cortina. Scena este ticsită de premianţi şi de directorii de şcoli, din care cei mai mulţi în frac, înaintea unei mese mari, pe care se află un enorm buchet, opera d-lui Apostolescu, grădinarul comunei, se aşează d-nii N. Gane şi N. Culianu, rectorul universitâţei. In sală, foarte puţină lume. Se vede că mulţi s’au temut să nu păţească ca ieri, să se lovească cu nasul ele uşile încuete. Părinţi de ai premianţilor, foarte puţini, pentru că administraţia a împărţit biletele, nu persoanelor cari poartă cel mai mare interes sărbăroi, ci persoanelor cu cari administraţia are mai bune relaţii. Unii din aceşti părinţi printre cari cităm pe d. Gh. Niţescu, aştepta la uşă ca să sosească momentul cînd se dă drumul cu duiumul, fără bilete, ca astfel să-şi poate vedea fiul care e premiant I cu liceul, externat. In tot acest timp onorabilul consilier judeţean îşi descărcă nabăzul pe administraţia comunală, mai ales cînd vedea ce persoane se prezentau la control cu bilete. D. Niţescu spune între altele, că 3 zile s’a năcăjit ca să capete un bilet, fie de orice categorie, dar n’a reuşit. * Solemnitatea începe cu imnul naţional, cîntat de corul de la şcoala „Mihai Cogălniceanu“. E de regretat că numai o singură şcoală s’a produs cu cor. Vina e şi a d-lui Poni, care a rănit din institutorul N. Ionescu de la Păcurari, cel mai meşter în ale muzicei, care produsese altă dată un bun cor, revizor la Galaţi, cînd pentru o astfel de slujbă putea găsi atîţia alţii, cari încurcă numai şcoala. In privinţa aceasta d. Mîrzescu a aratat mult mai mare interes şcoalei, numind pe vizori tocmai pe cei mai slabi dintre institutori. Corul şcoalei Mihail Cogălniceanu a făcut vădite progrese faţă de anul trecut. Chiar d. Tincu care-l conducea, avea, data asta, mişcări mai puţin stîngace, decit anul trecut. U * După aceasta se dă cuvîntul d-lui I. Vărlănescu, institutor din Tataraşi, delegatul oficial al institutorilor din Iaşi. D. Vîrlănescu, cu o mare uşurinţă de vorbe, care ar denota pe un om deprins a vorbi în public, ne-a întreţinut, timp de o jumătate de oră, cu lucruri foarte interesante. Sperăm să putem publica în întregime discursul d-lui Vărlănescu. Pănă atunci, putem spune că una din temele favorite ale cuvîntărei sale a fost următoarea: „Ni s’a reproşat că instrucţiunea în şcoalele primare nu face destule progrese. Lucrul e cam adevărat. Cauza e că noi, institutorii, nu ne putem consacra ca profesorii secundari şi universitari numai instrucţiunei. Institutorii îşi trec cea mai mare parte din timp cu educaţiunea, crescînd pe viitorul cetăţan în frica lui Dumnezeu şi iubirea de patrie“. D. Vărlănescu termină, evocînd numele Majestăţei Sale Regelui, marele protector al şcoalei. * L. Gane, în acest timp, visa: Lindley, Paianu, comunicate şi anunţuri pentru „Ecoul Moldovei“ etc. D. Culianu, la auzirea numelui Majestăţei , îl ghionteşte. D. Gane se trezeşte şi se scoală în picioare, împreună cu d. Culianu. Continuă apoi de a rămîne mut, cum a rămas tot timpul. Directorul „Ecoului“ aplaudă ostentativ pe d. Gane, pentru atenţia ce a dat’o, cînd s’a pronunţat numele Majestăţei sale. Deci încă anunţuri pentru numărul viitor al „Ecoului“. Se începe încoronarea şi împărţirea premiilor la şcolile primare. Publicul face ovaţii la vr’o 2 premianţi din Tataraşi cari se prezintă pe scenă, în cămeşă şi desculţi, precum şi unui nenorocit copil rachitic, care s’a presentat, să’şi ieie premiile, în două cîrje. * La acest moment cortina cade pentru a se putea aranja elevii liceului cari au să evite în cor. La ridicarea cortinei elevii liceului, dirijaţi de D. Mezetti cîntă între altele debutează cu un deosebit succes„Deşteaptă-te Romíne“. După aceasta d. Brandea, directorate liceului externat, într’o cuvîntare improvizată, spune foarte multe lucruri interesante despre greutăţile învăţămîntului secundar. Cu cifre, arată că media promovaţilor este mai mare anul acesta. Dacă, însă, numărul repetenţilor e atît de mare faptul se datoreşte mizeriei, lipsei de gazde bune—de aceea d-sa preconizează înfiinţarea de internate pe lingă toate şcolile secundare,a lipsei de interes din partea părinţilor, numărului mare de şcolari. La acest punct intervine un mic incident. D. Brandea arată, cu cifre, că proporţia promovaţilor este mai mare în clasele puţin numeroase. La Alexandru cel Bun, în clasa a IV-a, din 11 elevi s-au promovat 28, ceea ce face o medie de 70% promovaţi. D. Brandea declară că găseşte în darea de seamă a liceului internat un caz care ar pare că infirmă teoria D-sale. In acel liceu, clasa IV a avut 21 şcolari din care au trecut 12, au rămas corigenţi 6, şi repetenţi 3. Aci nu poate fi vorba de mizerie, elevii au tot ce le trebue şi la timp, au profesori excelenţi. Cauza ar fi, după d. Brandea, că în cinul precedent, s’au trecut pe stăruinţe cîţiva elevi slabi, cari din cauza slăbiciunei clasei precedente, n’au mai putut face clasa următoare. La aceste cuvinte eminentul sub-director al acelui Liceu întrerupe: „protestez, noi nu trecem pe stăruinţe“. D. Brandea replică: „s’au trecut din indulgenţă, putem noi profesorii să nu fim indulgenţi?“. Sala isbucneşte în aplauze. * După terminarea cuvîntărei toate minele persoanelor de pe scenă, printre cari şi a d-lui Hurmuzescu directorul liceului internat şi a d-lui Liascar, se întind spre a felicita pe neobositul director al liceului externat, care probabil graţie sectarismului d-lui Mărzescu şi a altora din proprii săi colegi, poate, pentru ultima dată, lua parte ca director la o astfel de solemnitate. * Se face încoronarea şi împărţirea premiilor pentru elevii secundari. Galeria face ovaţii tuturor premianţilor evrei. Era acesta, o manifestare filosemită pentru a răspunde manifestărei antisemite de Dumineca trecută, a celor de la Ecoul Moldovei, sau erau simple aplauze ironice şi deci tot o manifestare antisemită. Aceasta n’aş pute o spune. La ora 11 toată solemnitatea era terminată. CASA PROPRIETATEI Duminică 6 Iulie, vor avea loc în Bârlad, alegerile anuale ale erorilor de la aşa numită casă a proprietăţeî. Se ştie că preşedinte al acestei case, care administrează aproape fără control veniturile moşiei obştieî, este ales, de un şir de anî d. Nicorescu, fost de curînc prefect al judeţului Tutova şi căzut acum în disgraţia colectivităţeî. Lupta se anunţă crâncenă, maî cu samă că guvernul nu a neglijat nimic pentru ca administrarea veniturile moşiei obştieî, să între pe minele agreaţilor seî. Este ştiut de toţi că guvernul conservator a lasat tot-d’auna orăşenilor bărlădenî cea mai deplină libertate de a’şî alege pe membrii şi pe preşedintele, cari compun comisia de administraţie a casei proprietăţeî, aşa că d. Nicorescu se alegea fără nici o împotrivire sau amestec din partea guvernului. Astăzî însă, guvernul liberal combate cu înverşunare pe liberalul Nicorescu, şi se luptă pe moarte ca să acapareze şi această instituţie cu un caracter cu totul privat, în scop numai de a concentra în mînele sale o mai mare influenţă în vechea Paladă. VORBE EXPLICATE SFARĂ IN TARĂ E cunoscut de toţi senzul acestei plastice vorbe a Romînului, a dat sfară în ţară,a vestit. Românul obişnueşte a zice a da veste, a da de ştire, în loc de a vesti, a înştiinţa, construcţia aceasta perifrastică fiind foarte deasă cu vorbe: ca a da, a face, a pune, a lua, etc. Dau de gol, dau de minciună, dă de dracu, etc. De unde şi până unde însă să fi eşit vorba : a da sfară în ţară cu înţeles de a vesti? Cuvîntul sfară, rostit pe alocurea sfoară, cum cetim în Odobescu, în Pseudochinegheticos, are două înţelesuri cu totul deosebite : sfară e fumul ce face o luminare de seu prost, sau de spermenţetă proastă, ca cele ce se aprind de obiceiu la Paşte, la înviere. Sfară mai este şi aţa cea groasă de cînepă, răsucită din mai multe fire de aţă de Braşov. Se mai zice şi sfoară, sfoară, cum vine în vorba cea frumoasă: l’a tras pe sfoară, adică la înşălat... Cihac mai dă un al treilea înţeles de zgomot, viet, luîndu-se după senzul slavon al cuvîntului Svara, Svara zgomot, zarvă, luptă, cum şi explică sensul vorbei a dat sfoară în ţară, a făcut zgomot, larmă. Iar svara ruseşte este lanţul, funia groasă, cu care se leagă cînii. Cihac nu cunoaşte înţelesul: sfară de luminări, numind fumul cel gros ce-i dau luminările rele. Cred că explicarea dată de Cihac e mai mult etimologică, fără a avea legătură cîtuşi de puţin cu viaţa poporului, şi poporului puţin îi pasă de senzul, ce, are radicalul unui cuvint: el dă înţăles cuvintelor, după ceia ce numesc ele, mai ales cînd senzul radicalului s’a pierdut. Rog cetitorul să lege şi dînsul faptele, ce voia aduce maî jos şi apoi să judece. Intre înţelesul de sfoară, aţa cea groasă de cînepă şi fumul lung şi gros, ce face o luminare proastă este o legătură prin analogie. Poporul a stabilit asemănări între cele două lucruri şi a numit fumul gros, care se răspîndeşte în aer în fire lungi ca aţa groasă, cu numele de sfară, sfoară (rus, svord). Ducînd maî departe şi fumurile groase, ce es de la stogurile de fîn, sau de la gunoaele ce ard pe dealuri în ţarine, şi care se poartă în văzduh ca aţe lungi albicioase ori negrii, s’au numit prin analogie tot sfară, sfoară. Cu cît fumul se vede mai de departe, cu atîta se desenează mai bine in văzduh şirurile de nori, ce fiind purtate de vînt seamănă cu acele aţe de painjini, ce sboară prin aer. O dată chipul acesta de a numi al Romînului fiindu-ne cunoscut şi lesne explicat prin analogii, să vedem de putem găsi un timp, cînd Românul să se fi folosit de aceste fumuri mari şi groase de la căpiţele de fîn sau pae ca semn de alarmă, ca semn de dat veste. Oricare cetitor ştie că telegraful nu-i de cînd lumea şi că dar chipul de înştiinţare nu era în trecut acelaşi ca a a fi astăzi. Nu că Romînii au făcut o excepţie de la celelalte popoare; nu, ci au practicat şi ei ceia ce instinctiv a fi trebuit să întrebuinţeze. Letourneau ne spune în scrierile sale că popoarele din sudul Americei, prin Patagonia, se folosesc şi azi de semnalele cu foc ca mijloc de alarmă. E de ajuns, zice el, ca un vas străin şi suspect să apară pe una din coaste, ca îndată, de pe vîrful munţilor, de pe coaste, să se aprindă focuri mari, care pun în stare de veghe populaţiunile de prin văgăunele munţilor. In cel maî scurt timp toată populaţia e în picioare şi vai de îndrăzneţul, care s’ar avîntura în lăuntrul acelor locuri selbatice. Semnalul cu focul a fost întrebuinţat şi de vechii Celţi, de Gali pe vremea lui Julius Cesar, şi probabil a fost cunoscut şi practicat de Romini în trecut. Documentele — pe cît cunosc eu — nu ne spun de asemenea fapte, dar tradiţia orală a ţării pare a ne fi păstrat acest obiceiu în legendara «Movila lui Burcel», raportată de I. Neculcea în O samă de cuvinte, Sentinela Romînă de Vasile Alexandri, Dan Căpitan de plaio, legendă şi Dumbrava roşie.