Opinia, noiembrie 1897 (Anul 1, nr. 152-176)

1897-11-01 / nr. 152

ANUL I No. 152 Numărul 10 Bani AROX A MES­TEI­­E încep la 1 şi 15 ale fie­cărei luni şi se plă­tesc tot­dea­una înainte in Iaşi la Casa Administraţiei la cartele şi străinătate prin mandate poştale Un an în ţarii 30 lei, în streinătate 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRAŢIA Xo 42. — Siratta Goliel —No. 42 ZIAE CONSERVATOE COTIDIAN EDIŢIA DE SEARA IAŞI — SÎMBlTl 1 NOEMBRIE, 1897. Numărul 10 Bani Axrxcmm.u In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie In străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV . . . . 20 b. linia »­­! » KI ... . 40 „ „ Inserțiile și reclamele ... 50 „ „ En număr verii in­ 30 Unui REDACȚIA Xo. 42— Strada­­Joliei -OVo. 42 FALIMENTUL COMUNEI S­emne Rele ^ Dacă rațiuni de înalt interes ge­neral nu ne ar obliga la o critică de toată ziua în contra actelor o­­cîrmuirel, mărturisim că am ceda adesea unui sentiment de compăti­mire şi am deplînge, în loc să în­vinovăţim, pe oamenii cari s’au în­căpăţînat să păstreze puterea cu jertfa desevîrşită a demnităţii lor. D. Dimitrie Sturdza a luat pute­rea în urma unei campanii desfrî­­nate care a pus de-a pururea un zabranec negru peste paginele is­toriei contimporane în cari ’i se va înregistra purtarea din ultimii ani aî vieţei. Pentru aşa faptă, autorul e de plîns — şi noi îl criticăm, în pornirea noastră de militanţi. A turburat, cu furia omului a că­rui conştiinţă s’a întunecat, tot ce­­ era stabilit şi la locul lui în ţara a­­ceasta, frămîntată şi necăjită. Şi o­­poziţia, tîrîtă de patima politică, n’a avut răgaz să discearnă ceea ce era patologic în atitudinea ministrului preşedinte—de aci nedreptatea de a lovi în loc să compătimească pe omul victima a propriului său tem­perament nenorocit. S’a înecat d. Sturdza în sînge — după ce tîrîse biserica în noroiu şi prestigiul ţarei în batjocura străină­tăţii. Opoziţia, revoltata cu drept cuvînt de înjosirea dureroasă la care se coborîse demnitatea Statului, a făcut campanie în potriva bolnavu­lui—­în loc să lăcrămeze pentru mi­nistrul a cărui minte se sguduise pînă in punctul de a nu vedea pră­pastia către care se îndruma. A revenit d. Sturdza—şi a reve­nit după umilinţe cari ’l-au înstre­­inat pînă şi simpatiile oamenilor cari îl datoresc tot ce sunt el azi. Şi noi, cari urmărim cu vigilenţă fie­care pas al preşedintelui de con­siliu, ne-am înşelat în judecată, şi în loc să vedem în d. Sturdza un bolnav inconştient, şi să-l căinăm, am pornit în potriva lui cu înver­şunare ca în contra unui erou fioros. S’a îngenunchiat ţara la capri­ciul istericilor din Pesta--şi opo­ziţia, neînţelegînd că purtarea şe­fului colectivităţii e manifestarea normală a unei stări anormale, a cerut pedepsirea pacientului în loc să recomande regimul potrivit pen­tru oamenii cu şira spinării amin­­tită. A trebuit ca însuşi Suveranul să caute a-şi da seama de gravitatea lucrului pentru ca d-lui Sturdza să n i se aplice, în fine, regimul in­­­­dicat pentru cazul de care boleşte. Şi ca o doctorie specifică pen­tru manifestaţiunile morbide ale ministrului preşedinte, M. S. Re­gele a lăsat fără răspuns discursul premierului nostru, rostit la ban­chetul oficial de zilele trecute, şi tot ca doctorie a fost sistematic lă­sat la un loc cu galoşii în timpul festivităţii de la Iaşi. Şi d. Sturdza, mişcat de atenţi­unea părintească a Suveranului, a mulţumit la gară sărutînd omului cu recunoştinţă mîna care -i admi­nistrase doctoria. Dar convins că, în starea în care­­ se află, d. Sturdza n’a putut avea, pentru alegerea colaboratorilor, li­­­­berul arbitru și trebuinciosul dis­­cernămînt, Regele a fost silit să avizeze la mijloacele de a face cunoscut și la periferie modul de a cugeta asupra ministrului preşe­dinte şi a colegilor săi de spital. Plecînd din Iaşi, Suveranul a ţi­nut să bucure şi pe şaraci cu a­­mintirea vizitei pe care a făcut-o, după multă întîrziere, celei de a doua capitale a ţărei. Drept aceea, conform vechei tradiţii, a trimis primăriei 6000 de lei ca să-l îm­partă săracilor celor mai în nevoie. Dar, cunoscînd din experienţă prac­ticele colectiviste, Suveranul s’a te­mut să lase grija distribuirea bani­lor la discreţia primarului de Iaşi, şi a întocmit, cu mîna sa, lista de ajutoare, ca să evite, negreşit, o­­cazia, pentru consiliul comunal, de a face.... calitate bine orînduită Toate acestea — refuzul Regelui de a vorbi ministrului preşedinte într'o împrejurare solemnă, şi în­doiala exprimată anume asupra cin­stei consiliului comunal de Iaşi — toate aceste manifestaţiuni sunt sem­ne rele. De aci şi pînă la furtuna care va resturna putrigaiul colec­tivist nu mai e de­cît chestie de timp — timpul necesar spre a se căuta formula definitivă pentru lichidarea falimentului. De alt­fel în stadiul în care se găseşte azi partidul naţional-liberal, retragerea colectivităţii s­ ar folosi în prima linie el însăşi. Tot mai bine e să utilizezi la vreme materialul unei ruine--de­cît să aştepţi pînă se va netezi te­renul. G. Rădulescu. F­ebra Tifoidă Pacostea care bintuia pină acum numai asupra laşului, s'a Întins «le cit­va timp şi asupra capitalei. Sunt sute de cazuri pe zi de febră ti­­foidă—şi consiliul sanitar stă cu mli­­niie in sin. Origina acestei cumplite epidemii stă lu apa infectă pe care o bea populaţiiutea—şi municipalită­ţile refuză cu incăpăţinare să intro­ducă filtre la şcoalele publice. Cazul este acelaşi ca şi la noi. Pri­măria face de toate—numai ceea ce trebuem­ face. O nenorocire 1111 vine nici o «lată singură : o «lată cu colectiviștii ne a venit și febra tifolilă—și sunt semne că epidemia va «lăinui cit va dăinui guvernul liberal, căci măsuri «le În­dreptare nu se iau. OAMENI Șl LUCRURI Romeo. — In momentul cînd vor apare rîri­­durile acestea, pe scena noului teatru se va fi re­prezentat geniala drama­ a marelui Shakespeare. Pe scena noului teatru.... Dar sala, frumoasa sală, ca totdeauna, aproape goala. Cu toate acestea ca nici­odată afiptu­l de spec­tacole a ţintuit privirea multora. .Şi nu era nu­mai po­ezia titlului celei mai cunoscute idile şi drame omeneşti — dar era că Iaşul a legat cînd­va de măiastră piesă numele celui mai strălucit artist al scenei române. Pe vremea aceea în locul vechiului teatru­ dis­trus de flăcări nu se ridicase încă splendida clădire care aşteaptă astăzi bunăvoinţa publi­cului, ci era baratca lui Sidoli, nesfirşită, urîtă surdă şi prozaică. Dar pe scena „circului-teatru“ ne apăruse intăia o­ară interpretul măiastru. Acolo, liceani diletanţi în artă, noi ocupam din timp locurile galeriei şi acolo sărbătoream cu aplauze ivirea la rampă a divinului Manolescu. Era un decor sărac, dar cînd privighitoarea îşi îmbină glasul cu jurămîntul sfînt al îndrăgi­­ţilor Julieta-Aristizza, Romeo-Manolescu, noi simţeam fiorii zguduitori ai artei puternice pe care o întrupau atît de măreţ, atît de profund cei doi mari artişti al scenei române. Astăzi creatorul Iul „Romeo“ nu mai este şi dacă glasul Julietei cheamă încă dulce prin gra­iul unei gingaşe artiste pe scena iaşană, nici­odată, nici­odată In viitor nu vom avea redat cu atîta talent, cu atîta adevăr, scenele ferme­cătoare ale dramei Shakespeareane. Manolescu a dus cu sine în mormînt tot te­zaurul lui Shakespeare—pentru noi. Un premiu de pace Testamentul lui Nobel. — Propagatorii păcii.­­Și vis pacem... Candidatura lui Tolstoi.—O sectă rusă . Dukhoborni. Nu e mult de cînd a făcut senzaţie testamentul faimosului descoperitor al di­namitei, Alfred Nobel. Un capital enorm o rentă de aproape 150.000 de franci, împărţită în cinci premii egale pentru acei care, fără nici o deosebire de na­ţionalitate, vor fi adus cele mai mari servicii omenirii. Testamentul acesta este, de sigur, u­­nul din cele mai bizare din cite se po­menesc. S’ar părea o ironică potrivire, s’ar părea un act de ispăşire din par­tea aceluia care a dat lumii elementul cel mai distrugător: dinamita. Dar nu datorim noi chiar progreselor, înspăi­mântătoare în arta distrugerei, siguranţa păcii în zilele noastre ? Nobel proiectase să lase marea sa a­­vere institutului de Franţa pentru răs­plata invenţiilor folositoare pentru pa­cificarea universală, în domeniul fizicei, chimiei, fisiologiei, medicinei sau literi­­lor. Dar premiul are o extenziune mai largă încă, el poate fi acordat aceluia care chiar numai prin cuvînt va şti să înlăture fragelid războaielor între po­poare. Unversitatea sau Institutul de Franţa, după părerea Norvegianului sunt instituţii oficiale care n’ar fi putut sprijini toate părerile sau mijloacele în­drăzneţe. De aceea averea a fost lăsată unei comisiunî de cinci oameni aleşi din Dieta norvegiană. Intre cererile ce s’au primit — de la artiști, scriitori, inventatori etc.—e demn de notat candidatura recentă a genera­lului scriitor, contele Tolstoi. Nu pentru dînsul cere premiul bănesc, ci pentru o sectă rusă Dukhoborii care, după el, ar fi meritînd un premiu pentru propăvă­­duirea păcii. Dukhoborii sunt o sectă religioasă care numără ca la 20000 de aderenţi şi practică, în Caucăz, doctrina religioasă susţinută de Tolstoi, acea a nerezistenţei la rău prin violenţă. Oamenii aceştia sunt cei mai resemnaţi ce a putut crea creştinizmic; ei îndură cu stoicism per­secuţiile toate şi nu opun forţei decît o nesupunere neînfrîntă şi senină dar fără violenţe. Se lasă biciuiţi, omorîţi, culcaţi în picioare de caii cazacilor, jefuiţi, de averi şi trimişi în surgun. In anul 1895 Tolstoi a scris o bro­şură în care e zugrăvită viaţa şi cre­dinţa acestor eroi moderni, bătuţi, rîniţi, goniţi din sălaşele lor, îngrămădiţi as­­tă­zi în cîte­va sate din Caucazia, unde mor de foame aproape. Acolo Tolstoi i-a văzut „mari, blînzi şi tari,“ despre­­ţuind ori­ce autoritate, spirituală sau temporală, ne­primind nici-o ierarhie, nici un tribunal, nici-o slugarnice şi supunînd tot traiul lor acestor principii. Prigonirile ce au îndurat nu datează de ieri. Dreptul lor de martiri e mai vechiu. Deja la începutul secolului Du­­khoborii locuiau în Taurida. Fură exi­laţi la 1840 după un ukaz al împăra­tului Nicinai I care le dădu voe să lo­cuiască guvernămîntul de la Tiflis, re­giune mlăştinoasă la 5000 de metri deasupra mării. Dukhoborii se resemnară dar nu se se recunoscură supuşi, stăruind în trai­nica lor credinţă : «cugetul nostru ne o­­preşte de a intra în biserici căci ele nu mai sunt sfinte, pentru că sunt trecă­toare iară nu veşnice. Biserica noastră nu e clădită nici pe un munte, nici în pădure, nici de lemn, nici de piatră, ci e clădită în sufletele noastre. Noi nu adorăm icoanele făcute de oameni, nu credem în a lor sfinţenie. Respectăm o imagine lăuntrică de la care sufletul ni se luminează.». Mîngăiaţi de această nematerială credinţă ei se mutară, no­mazi, din loc în loc, pribegind deapu­­ruri şi purtînd în suflet zei şi sfinţi. Cultivară pămîntul unde li se dădu voe, şi fură fericiţi, trăiau­ uniţi şi se a­­jutau între dînşii. Astăzi încă, reduşi la un soiu de sclăvire, ei nu primesc nici o lescaie de la cei saraci, ci îi a­­jută pe cît pot şi cu ce iau de la bogaţi. Era prigonirilor se redeschise în po­triva lor cînd un soldat numit Matvei Debedeff încorporat într’un regiment de rezervă refuză de a face armată, luînd cu sine încă vr’o doi­spre­zece convertiţi. Pilda lor fu urmată de un mare nu­măr. Adepții sectei strînseră armele gră­madă și udîndu-le cu petrol le dădură foc „ctrătînd prin aceasta, zice Tolstoi, că erau gata să indure toate urmările pasivităţii în faţa răului, adecă să în­dure toate chinurile de­cît să atace cu arma pe om“. Cazacii desfrînaţi săvîrşiră îngrozi­toare excese asupra acestor resemnaţi, care fură sfîşiaţi, călcaţi şi biciuiţi. Dar erau mulţi şi nu putură să fie stîrpiţi cu desăvîrşire. Li se dădu timp de trei zile ca să-şi vîndă tot ce aveau şi apoi fură exilaţi în Georgia unde trăiesc acum şi unde i-a admirat Tolstoi. Marele scriitor a pus dară candida­tura acestui trib nu pen­tru că ar pune mare preţ pe suma de bani, dar pentru a se ajutora familiile victimelor grele­lor persecuţii. Ei propagă sfîrşitul războiului, zice Tolstoi, prin fatalitatea lipsei de oşteni. Ce poate fi mai conform cu visul lui Nobel? Căpăta-vor Dukhoborni premiul ? Mo­ravurile norvegiene nu trebuiesc jude­cate după ale noastre sau după acele din apus. Acolo domneşte ideala serio­­sitate, voinţa stăruitoare şi chibzuită în viaţă. Acolo trăesc acei eroi din care Ibsen şi-a întocmit societatea teatrului său şi de-acolo Nansen a pornit la po­lul nord. laţă de ce se poate întîmpla ca do­rinţa lui Tolstoi, de a se răsplăti ener­gia şi resemnarea sectei caucaziane, poate deveni un fapt îndeplinit. »lag. Călătoriile Favoriţilor D. St. Sihleanu, secretarul mi­nisterului cultelor şi instrucţi­unei publice, a fost la Stockholm, unde a cercetat de aproape ad­mirabila organizare a şcoalelor din Suedia. De aci, d. Sihleanu a plecat la Berlin, iar actualmente se află la Paris de unde apoi va pleca la Neapol. Voinţa Naţională Aşa­dar, trai neneco cu banii babachi! De cînd ţara, printr’o „răsuflare“ care o face de rîs de două ani, a reluat „stă­­pînire de sine“ — favoriţii ocîrmuireî o duc într’un chef şi o plimbare. Ministrul lucrărilor publice se duce la Rotterdam ca să viziteze portul; d. Can­­tacuzino merge la Viena, ca să răspunză prese! din Bucureşti la învinuirile ce a­­duce d-lui Sturdza cu privire la deco­raţia luî Jeszenszky —pe cînd secretarul general al ministerului de culte se duce la Berlin, ca de acolo să treacă la Pa­ris, de unde are de gînd să se repează la Neapole pentru a cerceta de aproa­pe „admirabila organizare“ a școalelor din Suedia. Atîtea plăceri, gustate toate pe soco­teala Statului, sunt de natură să ne fa­că invidioşi pentru oamenii practici, cari au ştiut din vreme să’şi înscrie titluri la atenţiunea haznataruluî general. De alt­ fel, lucrul e şi firesc. De ce s’ar face cine­va colectivist — expunîn­­du-se prin aceasta la criticele tuturor oa­menilor cinstiţi—dacă în schimbul unui aşa de imens sacrificiu n’ar avea nici dreptul de a-şi plimba cheresteaua în socoteala Statului? Slavă domnului! Calitatea de naţio­nal-liberal—dacă porecla aceasta consti­tuie, cum­va, o calitate — nu aduce pa­cientului nici stimă nici consideraţie; dacă n’ar aduce nici folosul de a Înles­ni turiştilor călătoria gratis prin apusul civilizat şi pe ţărmurile unde nu e iar­nă nici odată—atunci nici un muritor n’ar mai îmbrăţişa profesiunea de co­lectivist. Pentru a respunde la învinuirea ce ’i se aduce de cîtă-va vreme cum că ar fi ungur de origină, d. Sturdza profită de toate împrejurările spre a dovedi că e de obîrşie romană. Şi a început, sis­tematic, de la coadă . Romanii dedeau pîine şi „hora Unire!“ poporului, cînd începea să’şi arate colţii; d. Sturdza dă diurne şi misiuni în străinătate partiza­nilor pe cari ’i apucă spleenul din pri­cina huzurelei. N. I. Filip, Galaţi 1897, ediţia a II-a Am primit nu de mult o broşură cu titlul de mai sus. Ca una ce tratează chestiuni de şcoală am cetit-o cu aten­ţiune spre a vedea ce spune autorul. Să spun drept de a-şi fi cetit broşura ca un cucernic creştin m’aşi fi aliat în totul la ideile d-lui Filip, alias Filipide. Dar discuţia pe tema aceasta mi se pare prisoselnică, de oare­ce nu se sinchiseşte o ţară de pe faptul că o domnişoară două, fie acea a Romînului Ga­vril Abramof(l) d-ra înseta Abramof, sau alta, a crezut de cuviinţă a se catoliciza. S’au întîmplat şi se vor întîmpla şi în viitor scene de asemenea natură, în care individualităţile şi temperamentele nu prejudecă masele. Autorul se teme de o surpare a orto­doxismului prin catolicism. Legitimă te­mere la un credul! Dar noi ştim că azi ştiinţa face proseliţi, iar nu diferitele secte religioase. Şi dacă ici pe colea se întîmplă unele cazuri, trebue a fi pri­vite ca rarităţi, care nu vor putea lovi masele. Nu se surpă mozaismul prin li­nele creştinări ale evreilor. Că institutele iezuite dau o mai îngri­jită educaţie religioasă e de netăgăduit. Nu ne înscriem cu totul contra educa­ţiei religioase. Din contra o credem ca o puternică pîrghie în dezvoltarea mo­ralităţii în om. Totuşi educaţia moder­nă tinde a deveni morală pe baze civice, sociale, iar nu numai religioase ; şi dacă iezuiţii mai continuă a da o exagerată educaţie religioasă, aceasta se explică prin excluzivismul credinţei catolice, şi prin bigotismul, care stăpîneşte pe pre­oţii catolici, bigotism, care se împacă în mod curios cu o largă cultură mo­dernă. Pentru noi exagerarea acestui sentiment religios e o chestie de atavism în şcolile iezuite. Să le fie de bine. Autorul mai învinueşte şcolile catolice că surpă familia şi neamul. Din sutele de fete, care au învăţat în şcoalele catolice sigur că 99 la sută au eşit bune mame. Nu şcoala interverteşte rolul natural al femeei, că­­ci pe colea m­ele au dat dovadă de uşurătate In moravuri, e o boală generală a timpu­lui nostru, cînd asistăm la o prea mare desvoltare de sentimentalism în tinerele generaţiuni. Credem că e şi unilaterală şi exage­­rată această critică, ce s’ar putea aduce şcoalei în genere, iar nu numai celei iezuite în special. Numărul femeilor nemăritate se gă­sesc între cărturărese, căci şcoala le des­­voltă acele aptitudini bărbăteşti, de le fac nedestoinice pentru căsătorie.­­ Dar nu! şcolile catolice surpă naţio­nalitatea ! Sunt patetice paginele în care autorul zugrăveşte pînă în cele mai mici amănunţimi chipul cum se practică e­­ducaţia în aceste şcoale. Ce-i dreptul, simţul patriotic e cam slab cultivat în şcoalele noastre, şi nu noi Romînii dăm dovadă de o exagerare de naţionalism. Ori că suntem cu toţii Romîni noi, ori că în firea noastră de popor şi rasă stau aceste apucături; în ori ce caz constatarea aceasta e dure­roasă. Natural că şcoala contribue mult la lustruirea şi înălţarea sentimentului de ţară, de popor, dar şcoala mare unde se învaţă patriotismul e societatea. Aci noi stăm rău. Pe noi n’a avut şi nici azi n’are cine să ne înveţe patrio­tismul. Domnii noştri­ în trecut ca şi guver­nanţii de azi numai patriotism nu ne-au învăţat. Aşa că dar critica ce o face a­­utorul broşurii şcolilor catolice n’ar pu­tea prinde şcoalei în genere. Să deştepte iubirea de popor, patrio­tismul la femee, care nu va avea un rol activ în cultivarea şi nutrirea patriotis­mului e în adevăr greu. Cultura care se dă actualminte femeii, să fie în genere domnişoară de şcoala, să pârlească niţică franţuzească * şi sa ştie drîmbăni din clavir, nu se împacă cu naţionalismul. Din cele zise reiesă că autorul ca Ga­­laţan n’a eşit din sfera oraşului său, şi mînat de cîte­va fapte petrecute acolo şi la care fapte a fost se vede direct in­teresat, a dat întindere mare studiului său, generalizînd lucruri, care nu se re­feră numai la şcolile catolice, ci la şcoala Romînă în genere. Studiului D-lui Filip i se potriveşte de

Next