Opinia, decembrie 1897 (Anul 1, nr. 177-198)

1897-12-02 / nr. 177

ANUL I No. 177 Numărul 10 Bani ABOXAMENTELE încep la 1 şi 15 ale fie­căreî luni şi se plă­tesc tot­d’a­una inainte In Iaşi la Casa Administraţiei In judeţe şi streinătate prin mandate poştale Un an In ţară 30 lei, în streinătate 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRAŢIA Io 43.— Strada Goliei —Wo. 43 EDIŢIA DE SEARA IAŞI — MARŢI 2 DECEMDrie, io©?. Numărul 10 Bani AMECIIRIW: In Iaşi şi judeţe se primesc numai la Administraţie In străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV .... 20 b. linia n „ „ II .... 40 „ * Inserţiile şi reclamele ... 50 „ „ In­ număr vechili 30 bani REDACŢIA Wo. 43— Strada GofieiT-Wo. 43 DUELUL DIN BUCUREŞTI 0 HEHOROCIRE Durerea ce am resimţit, atunci cînd am aflat desnodămîntul fa­tal al duelului dintre d-nii N. Fili­­pescu şi G. Em Lahovary, a fost cu atît mai adîncă cu cît era mai ne­aşteptată. Deplîngem din fundul inimei moartea acestui bărbat distins, aces­tui eminent confrate, care ştiuse să-şi facă un loc de frunte în so­cietatea şi în presa noastră. Ştim că combatanţii nu voiau, să dea acestui duel o gravitate excep­ţională, că spada a fost aleasă toc­mai pentru ca să se poată mărgini consecinţele luptei, după neînsem­­nătatea diferendului care a pro­vocat-o. Avem, însă, astă­zi jalnica dar de­plina dovadă că, şi cu acest pri­lej, nu se potriveşte socoteala de acasă, cu cea din tîrg. Ori­cît de uşoare ar fi condiţiunile unei întîl­­niri, moartea îşi întinde aripele ei în tot­­fauna deasupra terenului de luptă. In adevăr nu e hotărîre, nu e voinţă omenească, care să nu poată fi stînjenită, atunci cînd luptătorii se afla faţă în faţă, căutîndu-şi în ochi mişcările şi intenţiile; o apa­­rare greşită care deşteaptă instinc­tul de conservare, sau poate nălu­cirea unui chip dorit —şi lupta, care nu era menită să fie de cît o for­malitate, se înverşunează, şi se curmă printr’un sfîrşit, cu atît mai tragic cu cît era mai neprevăzut. D-nii G. Em. Lahovary şi N. Fi­­lipescu erau amîndoi buni trăgători cu spada, cel dintjiu, însă, era mai tare, avea un joc mai fin şi mai ex­perimentat, el mai avea şi avantajul de a fi stîngaciu. Este netăgăduit, în adevăr, că stîn­­gaciul se poate folosi de obicinuin­­ţa pe care o are de a se lupta cu droi­­tieri, pe cînd aceştia din urmă, nu au de­cît ocaziune foarte rară de a se întîlni cu un stîngaciu, faţă cu care tot jocul lor e desorientat. Amicul nostru N. Filipescu avea şi el sorţi de a răminea pe teren, cu­­noscîndu-se mai ales firea lui prea iute, şi ast­fel fiind, a fost absurd din partea d-lui V. Morţun de a taxa drept asasinat, acest duel, în care s’au jucat două vieţi, cu un curaj şi cu arme egale. D-sa a fost, insă, logic cu ideile şi cu năzuinţele sale sociale; mişelul este acel ano­nim de la reptila oficioasă, care, folosindu-se de starea în care se află actualminte N. Filipescu, îl dă lovitura măgarului. Soarta d-lui G. E. Lahovary este o nenorocire pe care nu avem cuvinte îndestule pentru a o deplînge — şi din adîncul inimei trimetem fami­liei îndurerate condoleanţele noas­tre cele mai sincere. Nu mai puţin, însă, este tristă şi soarta amicului nostru, care se a­­flă într’o stare de prostraţiune, les­ne de înţăles. Guvernul pătimaş al colectiviş­tilor a găsit cu cale de a-l depune, arătînd ast­fel că voeşte să facă o persecuţiune politică, în contra u­­nui duşman înverşunat, din această afacere. Pînă astă­zi, în adevăr, nici un duelist n’a fost urmărit, chiar cînd s’au ivit consecinţe fatale, şi motivul, l’a spus d. ministru de In­terne, este că sunt unele moravuri mai presus adesea ori de legi. Nu poate fi mai cumplită durere, pentru N. Filipescu, de cît aminti­rea clipei fatale în care şi-a smuls spada din pieptul lui Lahovary, închisoarea nu i-ar putea-o mări, din contra­c ar reîmbărbăta, făcin­­du-i victima pasiunilor politice des­­lănțuite în potriva sa. D. A. Grecianu Proiectul de maghiarizare „Tribuna“ zice că acest proiect a trecut in ziua de 16 Decembrie s. n. prin dieta maghiară și apoi a fost primit in desbatere specială. Deputaţii saşi au propus unele a­­mendamente,dar toate au fost res­pinse. S’au primit, din contră unele pro­puneri favorabile magh­iarizărei. Propunerile acestea, cari dau un caracter şi mai violent proiectului provin de la partidul apponyist (Szen­ti­vănyi) şi de la cel guvernamental (Pulszky). Toate sforţările deputaţilor saşi de a ameliora proiectul au fost zadar­nice. Probabil ei vor eşi din partidul gu­vernamental. Unul, Schmidt, depu­tatul Braşovului, a eşit deja. E rindul nostru acum să protestăm pretutindenea in contra acestui a­­tentat. Pînă ce proiectul va ajunge in casa magnaţilor mai trec cite­va septă­­mîni. Prelaţii noştri de sigur că-­şi vor ridica acolo glasul. E de lipsă insă ca pînă atunci toa­te centrele romineştî să se fi pronun­ţat, ca episcopii noştri să aibă la ce se provoca. Să lucrăm deci ! Intre „Tribuna“ şi fruntaşii rolunui să conchenie intru, nici de protestare! OAMENI ŞI LUCRURI Oameni cu noroc sunt fără îndoială comer­cianţii capitalei ţării româneşti. Căci nu e nimic mai riscat, nimic mai fluctu­ant şi mai capriţios de­cît comerţul în anotim­pul urît al sfîrşitului de toamnă. In asemenea împrejurări născocirile şi machinaţiile sunt în­dreptăţite, ca unicul mijloc, adeseori, de a sal­va o situaţie. Un incendiu în umbra asigurări­lor, un faliment la adăpostul dificultăţilor mari şi cîte altele sunt soluţii obicinuite în ramura aventuroasă a comerţului modern. Nimic însă nu e mai de folos ca „întîmpla­­rea“, şi nimic mai puternic de­cît „împrejură­rile“. Intemperiile bunăoară minează, ploile înnea­­că, vijeliile distrug, dar mai sunt şi de-acelea, neprevăzute, care mîntuie. Intre altele la noi, „revoluţiile“ şi „agitaţiile“ care aduc­ devas­tările. Sunt­ foarte nostime unele povestiri ale presei din capitală cu privire la „vandalismele“ recente săvîrşite de „bătăuşii regimului“ sub scutul studenţimeî în numele ei. Negustorii îşi lasă mărfurile pe uliţi , gea­murile vitrinelor sparte de o săptămînă, măr­furi tăvălite sau rupte atîrnate în efigie, dughe­­nile... nemăturate, servitorii neplătiţi, poliţi ne­achitate , devastările, domnule !.. Cîţi negustori de haine vechi—transformaţi de bună voia lor în victime cu devastări şi da­une, cîţi faliţi salvaţi pe pragul ruinei, cîte ad­ministraţii de ziare cotidiene scăpaţi de situaţii grele şi aşa mai departe. Căci în ţară la noi sunt încă norocoase în­­tîmplările şi guvernul nostru—dacă-i liberal — se transformă într’o agenţie de asigurare a „co­merţului“, fără ca portofoliile însă să fie asi­gurate. Unde dau asemenea noroace peste noi cei din provincie, peste bieţii noştrii neguţitorî !.. Invăţămîntul urban public O statistică. — Resultatul numeric. — O comparaţie. Avem sub ochi o statistică a învăţă­­mîntului primar urban public, pe care ni-l trimite ministerul instrucţiunei pu­blice. Statistica aceasta se ocupă de două e­­lemente: recensimîntul şi frecventarea e­levilor din comunele urbane. * Rezultatul numeric al recensimintului copiilor în vrîstă de şcoală, făcut în A­­prilie 1897, este următorul: 103.764 co­pil în vrîstă de şcoală, d­intre cari: 56.821 băeţi, 46.943 fete, 76.651 romini, 27.113 străini. Din numărul de 103.764 copil în vrîs­tă de şcoală, au fost: 68.951 elevi în­scrişi ; 56.831 cari au urmat regulat în tot cursul anilui; 54.999 present la e­­xamen din acel cari au urmat regulat cursurile; 1.927 present la examen, dar cari n’au urmat regidat în timpul anu­lui ; 41.119 promovat şi 8.352 absolvenţi al şcoalelor primare urbane. Dacă comparăm acum aceste cifre cu datele frecventărei din anul trecut, sun­tem în faţa următoarelor cifre : anul şco­lar 1895—96, înscrişi: 60.928, presenß la examen : 51.193, promovaţi : 39.112, absolvenţi: 7550, d­­intre cari: 5.195 bă­­eţi, 2.355 fete. Pe anul şcolar 1896-97 : 68.951 in­­serinl, 56.926 presenß la examen: 41.119 promovaţi, 8. 352 absolvenţi: 5.721 băeţi şi 2.631 fete. Avem deci în anul 1896-97 un spor de 8.023 elevi înscrişi, de 5.733 elevi present la examen , de 2.007 promovaţi şi, în fine, un spor de 802 absolvenţi. Calcuînd raportul d’intre copiii aflaţi în recensămîntul urban şi elevii înscrişi, cercetînd apoi raportul d’intre elevii în­scrişi, present la examen şi promovaţi, precum şi raportil d­intre promovaţi şi absolvenţi, ajungem la următoarele da­te: din 103.764 copii, in vr­stă de şcoa­lă, în comunele urbane, au fost înscrişi 68.951 sau 66,52 la sută. Dacă rapor­tăm cifra înscrişilor la populaţiunea urbană a ţarei, constatăm 7.79 copii la 1000 locuitori urbani. Din 68.951 elevi înscrişi în şcoale au fost presenß la examen 56.926 sau 84.02 la sută. Raportînd cifra presenţilor la examen­ la populaţiunea urbană a ţâ­rei, constatăm 65.5 la 1000 locuitori ur­bani. Din 56.926 elevi presenß la examen au fost promovaţi 41-119 sau 70.96 la sută. Raportînd cifra promovaţilor la populaţiunea urbană, găsim 46­4 la 1000 locuitori urbani. Din 41.119 promovaţi au absolvit şcoala primară urbană 8.352 elevi sau 20,31°/o din totalul promovaţilor. Rapor­tînd cifra absolvenţilor la populaţiunea urbană, constatăm că la 1000 locuitori urbani, avem 9. 4. absolvenţi ai şcoalei primare. Numărul şcoalelor urbane care a func­ţionat în cursul anului şcolar 1896—97 a fost, în total, de 395 . 200 şcoale de băeţi, 175 de fete şi 20 mixte. Institutorii, cari au deservit şcoalele acestea, au fost în număr de 1.335 . 600 bărbaţi şi 735 femei. De remarcat că laşul se află în rîn­­dul oraşelor de categoria a doua, adi­că oraş care are mai puţini institutori de­cît ar trebui să aibă. In categoria laşului se mai afla : Brăila, Bucureşti, Botoşani, Galaţi, Her­ţa, Tg.-Frumos, Baia-de-Aramă, Cîmpu-Lung, Piatra-N. Tg.-Neamţ, Ploieşti, Roman, Zimnicea, Alexandria, Tulcea, R. Vîlcea, Drăgâ­­şani şi Ocnele-Mari. S’ar impune deci ca pe viitor să se dea preferinţă acestor 19 oraşe, pentru că ast­fel să se raportizeze numărul in­stitutorilor proporţional cu cifra copii­lor în vrîstă de şcoală. D. Mihail Demetrescu, şeful biuroului statistic, cărui i se datorează publica­rea Statisticei, observă că rezultatele în­­văţămîntului primar urban nu se pot studia în mod cert, din cauza lipsei datelor învăţămîntului primar privat. E­­xistă, în adevăr, în unele oraşe, o deo­sebire cu totul anormală între cifra co­piilor în vrîstă de şcoală şi acea a e­­levilor înscrişi. De unde provine această deosebire ? Din faptul, spune d. Deme­trescu, că, alături de o şcoală primară publică, există o sumă de şcoli private. Elevii acestor şcoli nu figurează, în bu­nă parte, în statistica oficială. JfLCfitaţiile antisemite In urma silinţelor ce’şi dau colectiviştii de a înăduşi precit pot agitaţiile antise­mite deslănţuite de ei, intrunirea ce urma să aibă loc­uri la Ploeşti s’a amînat. Se vorbea, apoi, ca tot ori. Duminică, Bu­­cureştiul avea să fie din nou teatrul unor dezordine plănuite acum cite­va zile. Colectiviştii, însă, speriaţi de efectul ce a produs în streinătate vandalismul pe­trecut acum două septămîni in capitală, au luat măsuri de a preintîmpina ori­ce neorînduială. Ceva mai mult. Chefereul Bucureştiului a lansat chiar o proclamaţie în care spune: „Cetăţeni ai Capitalei. „Se fac încercări pentru a se provoca dezor­dini cari ar fi o ruşine pentru capitală. In numele celor mai sacre datorii ce avem cu to­ţii pentru ţara noastră, fac un apel călduros către toţi cetăţenii capitalei rugîndu-i a se ab­ţine de la ori­ce manifestări cari ar putea turbura ordinea publică. „De altmintrelea autorităţile competente au luat măsurile cuvenite spre a înfrîna pe tul­burători. Prin această proclamaţie d. Robescu, primarul capitalei, crede că va putea şter­ge cît de puţin macar impresia, sau mai bine zis, credinţa generală cum că patrio­ţii colectivişti au fost înscenătorii necu­viinţelor petrecute. In zadar, căci bunul simţ ia lucrul cum este, şi toate măsurele şi manifestarile fraţilor liberali, nu sunt decit muştar după masă. George Emanuel Lahovari Ziaristul care a avut o moarte atît de tragică, s’a născut în anul 1854. N’avea, prin urm­are, de cît 43 de ani. Cariera politică şi-a început’o sub mi­nisterul Dimitrie Brătianu. A fost ales deputat la Rîmnicul-Vîlcea. La 1885 a de­venit proprietarul ziarului Independenţa, pe care l a rădicat la rangul unui ziar adevărat europenesc. A fost censor al Băncei Naţionale, comandor al Stelei şi ofiţer al legiune! de onoare. Reproducem după Dreptatea şi Adevă­rul, aprecierile acestor de­ confraţi a­­supra regretatului defunct . A trecut un fior prin lume... Dezastrul de erî, care loveşte aşa de crud două familii, care scoate din viaţa reală pe un om şi aruncă pe altul din viaţa socială, —acest dezastru cumplit ne doare. Amîndoi cad victimele unor idei neno­rocite asupra onoareî. Tristă ironie: nu se știe dacă învin­gătorul n’ar dori mai bine să fi fost el cel învins. Pentru o natură de elită ca a lui Ni­­colae Filipescu, nenorocitul succes de arme de em­ va fi un prilej de vecînică durere. Ce să mai zicem de cel-l­alt, de cel care a căzut, de cel învins pentru tot­deauna. L’am combătut adesea,—şi Dumnezeu­ ştie cît îl plîngem azi. Moartea îl scoate azi în evidenţă, pe faţa lui lividă, numai ce a fost bun şi blînd în lutul aşa de timpuriu sfărmat. Iubite confrate, adversarii de ieri string mîna ta rece şi te regretă şi te plîng— spune Dreptatea. D. Const. Miile spune în Adevărul: Unul de al noştri, un ziarist, cade pe cîmpul de onoare apărînd cu spada scrisul său. Cel ce a murit în chip aşa de tragic era unul din adversarii noştri şi unul din duş­manii democraţiei. Ca atare, putem să-l a­­preciem cu mai multă Independenţă ca ori şi cine. Şi ceea­ ce este o tristă coincidenţă, e că tocmai ziaristul care vroia să introducă în presă moravuri blajine, care în adversar vroia să vadă un om vrednic de stimă, care reproba escesele de condeiîn şi de vorbă, tocmai el, cade victimă unui articol de ziar, în care de almintrelea nimeni nu a putut vedea un motiv de duel. George Em. Lahovary nu a fost un om politic. El n’a fost de­cit ziarist şi vroia să rămînă ziarist, ţintind să facă din foaia franceză pe care o dirigia, o gazetă în a­­devaratul sens al cuvîntului. In ultimul timp își dăduse demisia din clubul conservator şi degajat de ori­ce legătură de partid, îşi spunea părerea sa asupra tuturor partidelor. O prea justă apreciare a conduitei d-lui N. Filipescu, în ultimele evenimente, ei-a atras o provocare al cărei sfîrşit fatal îl ştie ori şi cine. Om blînd şi confrate amabil, George La­hovary nu poate lăsa de­cît regrete în presa romînă. Noi cari l’am combătut cu atîta vio­lenţă, sîntem datori azi cînd nu mai este, să recunoaştem calităţile superioare ale a­­cestui om. Pe mormîntul deschis depunem regretele noastre şi credinţa că acest trist sfîrşit va face ca să înceteze rămăşiţa aceasta de barbarie care se chiama duelul şi căreia de multe ori trebuie să te supui, * din cauza moravurilor în cari trăim şi a căror dis­pariţie o dorim. C. Iff. HIRUL POPUKIR si MELODRAMA Credem că facem un serviciu puţinului nostru public iubitor de teatru, vorbindu-i de ceea ce se petrece în oraşul cel mai îna­intat în ale teatrului, vorbim de Paris, apropos de piesele spectaculoase zise şi melo­drame, acum mai ales cînd şi ar­tiştii noştri­ au început a se deda Cu­rierului din Lyon, Piraţilor americani şi altor asemenea titluri sforăitoare. In ultimii ani s-au văzut realizîndu-se în teatrele de spectacol din Paris, trei formule ale teatrului popular: un tea­tru rustic, un teatru revoluţionar şi un teatru tradiţional ; sau, mai bine zis, scene din viaţa cîmpenească, teze dema­gogice, servite pizmei foburgurilor și în line melo­ drame pentru a gîdili senti­mentalitatea burgheziei din centru : Bus­­sang, Casa poporului și alte Ambigu­­iuri*). Nu voi zice nimic de cele două d’in­­tăi cari nu ne-au dat pînă acum de­cît încercări grăbite, destinate poate unui oare-care viitor sau chiar născute-moar­­te. Prea puţine specimene s’au produs şi auditorul a fost prea restrîns pentru a putea saluta apariţia lor, permiţîndu­­ne a le judeca. Pentru reprezentaţiile sociologice, fie date sau la Casa poporului sau la Nou­­veau-Theâtre, sînt considerate ca nişte penibile contra-faceri ale tezelor zise psichologice, fiind lipsite cu totul de sen­­zul scenic precum şi de o analiză mai amănunţită. Genul acesta de teatru, pre­tins popular, poate ar putea reuşi, într’o zi, căci nu-i de mirare nimic pe pămînt însă şi atunci ar suferi schimbări aproa­pe radicale. Nu ne rămîne clar de­cît teatrul po­pular tradiţional, sub numele de melo, iubit sau urît, după naivitatea sau sno­bismul fie­căruia, căci nici un gen de teatru nu a suferit mai multe schimbări ca melo, începînd de la drama burghe­ză din sec. XVIII importată din Germa­nia şi pînă la a şeptea sută şi ceva de reprezentaţii a piesei Deux Gosses (Co­pii părăsiţi), trecînd prin mînele tuturor Pixérécourt şi tuturor Dennery. E ade­vărat că această evoluţie e mai mult a­­parentă, căci dacă am lua o melo din 1820 şi o alta din anul acesta, diferen­ţa e numai superficială : intermediile sunt transportate din poenele şi locurile po­etice de atunci, în mansardele unui o­­raş modern; protagoniştii părăsesc sala tronului pentru nişte saloane burgheze , şi asta-i tot. Miezul e acelaşi, coaja e altfel. Pen­tru toate melo­dramele se poate da a­­ceiaşi reţetă, de pildă una cam în felul următor : „Luaţi două persoane simpatice, una ca victimă, cealaltă credincioasă, un al treilea personaj trebue să fie odios; a­­mestecă puţin grotesc, un zăpăcit şi un rezoneur; pune-le în gură fraze cu alu­ziuni politice, religioase sau sociale tim­brate cu ştampila presentului; pune puţin rîs şi plîns, un cuplet cu un refren uşor; mişcă toată armata aceasta timp de 5 acte şi cîte­va tablouri, cu antracte scurte şi apoi serveşte-l califi publicului consu­mator.» Prin acest plagiat al Artei de a aco­moda rămăşiţele, vei face deliciile eltor­va delicaţi, sceptici în lipsa altei origi­nalităţi, dar în acelaşi timp, glumind, te vei şi apropia de teatrul popular. A rîde şi a plînge, cu distracţii în in­­termedii, să credi real şi să ştii că binele va eşi triumfător, să ai în sfîrşit spec­tacol de văzut, pentru banul ce-l dat la casă, iată patru griji, griji de emoţii va­riate, de realism adevărat, de moralitate simplă şi de probitate comercială mutu­ală, pe care poporul ţi le aduce cînd trece pe la control şi de care ori­ce autor dramatic trebue să-şi amintea­scă, dacă vrea să facă adevărat „teatru popular». Să nu vă gîndiţi nici­o­dată că pu­blicul plăteşte preţul unui loc ca să se închidă într’o sală de spectacol pentru a «învăţa» ceea ce doreşte, ce aşteaptă şi ce cere, el vine pentru a «simţi» a simţi trist sau vesel sau a simţi alternativ trist şi vesel, el vrea să plîngă şi să rî­­dă pe rînd în aceiaşi seară, dacă se pote, căci, în contrast, rîsul va fi mai sincer şi lacrimile mai uşoare. Mila într’una sperie, ca şi teroarea; rîsul, însă, va tem­pera lucrurile şi le va linişti; de aseme­nea un rîs continuu obşteşte: aşteptarea *). Teatru celebru pentru ast­fel de piese.

Next