Opinia, decembrie 1897 (Anul 1, nr. 177-198)
1897-12-02 / nr. 177
emoţiunei o moderează şi o amestecă cu puţină melancolie ca şi un cer de vară senin, care devine cu atît mai senin, cu cît se vede ameninţat la orizont de nouri. Melodrama, avînd grija de a da publicului această diversitate de emoţiuni, amestecă în deopotrivă tablourile şi scenele mişcătoare cu plăcutul. Aşa de vizibilă este trebuinţa mulţime! de a nu se lăsa, timp de patru oare, sub aceiaşi impresiune, încît în teatrele de prin măhălălile Parisului, într’o piesă cu o scenă sinistră cam prea lungă, galeria începe a cere, pe aria des Lampions, asasinatul, ca un lucru aşteptat, ştiut, cerut prin simplicitatea esteticei lor. Ceea ce am numit grija unui realism adevărat, se manifestă prin primirea mai mult sau mai puţin simpatică ce o sală o face piesei. Imaginaţia serveşte adesea de a face realitatea mai reală, simplificînd’o, exagerînd’o, modificînd’o în sfîrşit, după trebuinţă, însă în felul de a produce efectul maximum posibil cu elemente reale puse în circulare. Să fie o moralitate simplă, dar să fie: aceasta este iar o condiţie principală a piesei populare. Aceasta nu-i contra ideei, care vrea să creadă, şi cu dreptul că publicul nu vine la teatru să se instruiască, căci această moralitate simplă, fiţi siguri, că nu va pătrunde cu forţa în mnimînt, ca o lecţie nouă; dar cu încetinelul va ridica un oarecare ecou, amintirea unui lucru de mult învăţat şi ştiut, însă uitat şi pe care cu plăcere acum ţi-l mai aminteşti încă o dată. O operă dramatică destinată mulţimei, dînd dreptate întotdeauna binelui contra răului, după o luptă, o luptă de 5 acte, cu alternative de succese şi de căderi, nu face decît a colabora la intima convingere că fiecare poate avea o victorie a binelui pe pămînt sau chiar dincolo de mormînt. Şi chiar dacă s’ar obiecta că viaţa este mai puţin consolatoare în realitate ca pe scenă, de ce oare am refuza poporului cîteva clipe de iluzii, carii arată răul sdrobit, acel rău care contra lui e victorios aşa de des ? N’aţi observat şi la noi cînd se joacă vr’o melodramă, galeria noastră cum înjură, murmurînd contra «intrigantului" sau contra «văduvei Frochard» şi ce concert de bravo nu isbucneşte cînd la miezul nopţei, amîndoi aceşti doi ticăloşi cad doborîţi ? Dacă voi mai adăuga, în fine, că o piesă pentru a fi populară, nu trebue să fie făcută numai din antr’acte, şi că cinstit este din partea regizorilor şi a autorilor, a nu fura publicul ţinîndu-l închis mai bine de patru oare şi trei sferturi de teatru. Acelora ce se vor mira că apăr cu atîta căldură melodrama voind să o ridic la demnitatea de gen popular, le voi respunde că chiar într’o melodramă prin alegerea subiectului, prin modul de a conduce intriga, prin felul cum se presintă caracterele, prin maniera cum zugrăvim obiceele, e posibil ca făcînd toate acestea, fără să vrem am făcut și Artei un locușor. Iată de ce, cînd am văzut că parte dintre artiştii noştri, conduşi din un sentiment cu totul altul decît a servi piese populare, au hotărît a representa un şir de piese spectaculoase, m’am bucurat căci acum va cîştiga şi puţinul popor ce frecventează teatrul nostru şi vor cîştiga şi artiştii noştril. Pirouette Nota. Insă această nu mă împiedcă de a privi cu mulţumire că foile s’au reservat pentru representarea de piese moderne (comedii de salon). P. AGONIE IX Cum tremură dorul în mine... De ce nu se ’mbracă în glas ? Mi-e silă să spun, sau ruşine ? Ce ’nfrînge pornirea-mî şi cine A vîntuluî pune popas ? Atîta de-aproape !.. Şi ce iei suflete ’n ea de temut ? Te-apropie,—vezi-o femee; Ce vrei tu ca dînsa să vree Cînd dorul tău însuşî e mut ? Zadarnică luptă şi vrere ! In cuget de mine roşesc : Iubirea mea moare’n tăcere Şi n’am avut încă putere . Atîta să-i spun: „te iubesc“. Tristis u tosmatq DUELUL TRAGIC Contras* tuturor ştirelor fantastice, afirmăm că atît «1. Scculal Filipescu, cit şi cei patru martori, au fost eliberaţi Sîmbătă noaptea. Instrucţia este terminată. Domnii Filipescu, N. Drossu, Ssvoranu şi V. Ionescu au fost daţi in judecată. Pentru a satisface o dorinţă pe care mulţi din cetitorii noştri au exprimat-o, reproducem aci pasagiile din articolul, care a provocat duelul tragic. Acest articol, intitulat Două politice (politica Independenţei şi politica Epocei). Articolul a apărut în fruntea ziarului francez, numărul de vineri, 28 Noembre şi purta iniţialele G. E. L. (G. E. Lahovari) Regretabilele evenimente din zilele din urmă au scos la iveală din nou imoralitatea procedeurilor noastre politice. S’a putut observa încă de la început că «Epoca» a văzut cu ochi buni agitaţia studenţilor în afacerea rezerviştilor evrei. După primul scandal în sala Dacia, numitul ziar s’a grăbit să aprobe fără rezervă lecţia pe care studenţii au dat-o evreilor, — şi de altfel nu trebue uitat că printre aceşti studenţi se aflau şi oarecari redactori literari ai «Epocei». Cu ce scop a încurajat organul conservator actele de dezordine şi a îndemnat la altele noi ? Unii susţineau că directorul-proprietar al acestui ziar, însufleţit fiind de o ură oarbă împotriva evreilor, era atras în mod firesc spre o mişcare antisemită, uitînd toate principiile pentru a nu asculta decît de sugestiile aversiunei sale. După o altă versiune însă, directorul «Epocei», preocupat înainte de toate a crea încurcături guvernului, a împins pe agenţii săi la dezordini, pentru a-şi croi o nouă armă împotriva cabinetului şi a putea cere retragerea sa, în numele principiului ordinului violate. Astăzi se ştie care e versiunea adevărată. Atitudinea «Epocei» confirmă cu totul explicaţia a doua, care nu e desigur cea mai onorabilă pentru acest ziar. In primul moment, o notă directorială blama şi justifica în acelaş timp excesele de Duminică, întocmai ca «Voinţa Naţională». Era tranziţia, trebuia preferată schimbarea de atitudine, care nu avea să întîrzie. A doua zi, în adevăr, „Epoca" publica un articol cerînd în termeni impetuosi retragerea guvernului, care a dezonorat capitala şi ţara. Şi mînia ziarului conservator a mers crescînd,—aşa e obiceiul «Epocei» s’o ia pe repezeală; eri ea viza deja mai sus; se adresa Coroanei pentru a o întreba dacă e mulţămită de explicaţiile consilierilor sei. «Epoca» uită că ceea ce blamează este propria-i operă! Dar ce are a face! In politică nu se mai ţine seamă de aşa de puţin lucru. De altmintrelea nu pentru întăia oară «Epoca» se poartă astfel. Ea a mai făcut şi altele. In afacerea Mitropolitului Ghenadie a urmat aceeaşi tactică şi «Voinţa» a putut să o acuze de impostumă. Foaia conservatoare e aceea care a dat semnalul companiei în contra fostului mitropolit. Ea a început să-l acuze de tot felul de rele şi a cerut să fie depus. Apoi, cînd Mitropolitul a fost condamnat şi executat, se ştie cum şi-a întors cojocul, după un prim moment de ezitaţie ca şi astăzi. Aceste două exemple caracterizează de minune moravurile noastre politice, al cărora, unul din cele mai frumoase produse e desigur «Epoca», alături de... un alt tribun. Acest ziar e un organ conservator şi directorul său, însuşi acela care a lansat toate aceste afaceri, face la cercul de studii al Clubului conservator teorii conservatoare foarte savante, de un puritanism cu totul englezesc. Asta e teoria. Dar in fapt, cînd crede a servi un interes de partid—de altfel îl serveşte foarte rau—uită atît respectul datorit proprietăţei, cît şi idealul religios, despre care, de altmintrelea, scrie disertaţiuni; procedează ca un demagog, ca cel dintâi sau cel de pe urmă dintre tribuni. (Urmează un pasaj în care Lahovary compară politica ziarului seu cu aceea Epocei). Apoi spune : D. Nicolae Filipescu procedează în aşa chip că pare a fi de o părere contrarie, şi pentru că nu aprobăm felul său de a proceda, ne-a ameninţat acum cîtva timp, cu o socoteală ce este de violat. Socoteala aceasta am regulat-o azi. Urmărească şi deci d. Filipescu politica d-sale. Noi de a noastră nu ne vom îndepărta, şi, dacă a mai rămas cumva un rest de plată, suntem gata să lichidăm şi acest rest. Opinia publică va judeca care din aceste două politici e conservatoare şi utilă României. Instrucţia Judecătorul de instrucţie Vasiliu a luat interogatoriul d-lui Filipescu, al martorilor şi al medicilor, domnii T. Ionescu şi Romalo. La 9 ore sara toţi au fost puşi în libertate. Interogatoriul d-lui Filipescu D. Judecător de instrucţie Vasiliu a luat mai întâi interogatoriul d-lui N. Filipescu. — Cami au fost condiţiunile duelului? întrebă judecătorul de instrucţie. — Martorii au impus condiţiunile, răspunse d. Filipescu, ca lupta să continue pînă cînd unul din adversari va fi în absolută imposibilitate de a se mai putea bate. Astfel, oboseala sau o mică rană nu puteau să facă să înceteze lupta. — Ale cui sunt spadele cu cari v’aţi luptat ? — Sorţii au desemnat pe acelea ale d-lui Lahovary. — Cunoaşteţi amîndoi de o potrivă duelul ? — Da, o cred aceasta. — V’aţi luptat în sala cea mică de la tir; se crede că spaţiul nu era suficient. Pentru ce n’aţi ales sala cea mare? Pentru lupta cu spada, spaţiul era suficient. Martorii, în de comun acord, au fost de această părere. — Cînd ați dat lovitura mortală ? — La a doua repriză. La cea dintăî d. Lahovary s’a retras pînă la perete și eu i-am concedat terenul; la a doua repriză spada mea i-a intrat în pept. — D. Lahovary era stîngaci, aceasta nu-1 punea în inferioritate ? — Nu, avea aceleaşi avantagii. De această părere sunt de altfel şi toţi maeştrii în dueluri. E de prisos să mai spunem că d. Filipescu a declarat că n’a avut de loc intenţia ca să omoare pe d. Lahovary. In timpul de trei ore, cît a durat acest interogatoriu, d. Filipescu a fost ţinut în picioare. In cabinetul judecătorului de instrucţie se aflau spadele şi mai multe obiecte care aparţineau defunctului, între cari şi inelul de logodnă. Interogatoriul martorilor Judecătorul de instrucţie a luat după aceea interogatoriul martorilor, D-lor au declarat că toate condiţiunile duelului au fost păstrate cu mare stricteţă. In privinţa ultimelor cuvinte pronunţate de Lahovary, martorii au , afirmat cu toţii: mamă... frate... soţie... Filipescu te iert... Interogatoriul martorilor a fost scurt După aceea d. Vasiliu a confruntat pe d. Filipescu cu martorii. La orele 8 s’a adus martorilor o mică gustare din bufetul palatului de justiţie. In odaia martorilor erau 16 jandarmi, cu baionetele scoase. In comuna Belceşti, autorităţile au descoperit o bandă de 66 de indivizi care faceau prin împrejurimi foarte mari furturi de vite, aşa că locuitorii nu mai erau siguri pe avutul lor. Cei mai mulţi dintre aceşti indivizi au fost arestaţi. Toate şcoalele din Bucureşti, închise din pricina boalelor molipcioase, vor fi redeschise cu începere de luni, 8 decembre. După cum ni s’a comunicat prin telegrama noastră din Bucureşti, d. Maiorescu, rectorul universităţei, a fost primit Sîmbătă în audienţă de către M. S. Regele. D. Maiorescu a expus suveranului motivele cari l-au îndemnat să demisioneze din înalta demnitate ce ocupa. A făcut o adîncă impresie asupra Majestăţei Sale declaraţia d-lui Maiorescu cum că nu poate menţine ordinea la universitate, cînd în fruntea turburătorilor se află însuşi ministrul de interne. Procesul abatelui Morisseau, acuzat de omor se va judeca la 8 decembrie înaintea juriului din Dorohoi. Acuzatul va fi asistat de domnii George Dimitriu, Mihail, Marcu, toţi din Dorohoi—şi, probabil, de doi avocaţi din Iaşi şi de unul din capitală. Partea civilă va fi reprezintată, prin d. G. Burghelea, procurorul general, d. Mîndru, va acuza. Pentru a despăgubi pe evreii cari au suferit pagube cu prilejul devastărilor din Bucureşti, guvernul făgăduise că va cere un credit. Simţind, însă, că majoritatea ’i ar refuza o asemenea risipă, d. Sturdza s’a resgîndit. Nu mai vrea să despăgubească şi în acelaş timp a însărcinat pe Liberalul să deprindă publicul cu ideea că d. Ferichidi a făgăduit despăgubirea în numele său personal iar nu în numele guvernului. Dar decanul diplomaţilor nu se mulţumeşte cu arguţiile Liberalului. D. de Fonton a făcut cunoscut ministrului nostru de externe că menţine punctul de vedere exprimat în nota colectivă adresată guvernului. FOIȚA ZIARULUI „OPINIA/*_____ 32) PARIS EMILE ZOLA CARTEA ÎNTÎIA IV Trăsura scăpînd din îngrămădeală, traversă piața pentru a se sui spre Champs-Élysées. Petru, văzînd că mai are abia numai clteva minute, începu lupta îndată pentru a convinge pe Dubhil. Dînsul își aducea aminte de vorbele ce tînărul acesta le spusese contra lui Laveuve, la baroana Duvillard. Pentru aceasta fu foarte mirat cînd Dubhil îl întrerupse, pentru a-i spune politica, cu fața înveselită de lumina soarelui, care strălucea cu toată puterea: — Ah ! da, vorbiți de bătrînul acela beţiv ! Atunci dar, dv. nu i-aţi aranjat afacerea cu Fonségue? Ce vroiţi dar? Să-l primească astăzi în Asii?... Eu, după cum ştiţi, nu mă opun de loc la aceasta. — Dar, este raportul dv despre el. — Raportul meu, oh! raportul meu, chestiunile se schimbă după împrejurări... Şi dacă ţineţi la Laveuve, eu nu refuz de a vă ajuta ! Petru îl privea, mirat, foarte fericit, aşa că nici nu mai avea trebuinţă să vorbească. — Aţi apucat pe o cale greşită în afacerea aceasta, continuă Dubhit, plecîndu-se cu un aer de taină. Lui trebuia să vă adresaţi, baronului pentru că el e stăpînul, pentru nişte motive pe care le bănuiţi, pe care le cunoaşteţi chiar fără îndoială: baroana face tot aceia ce cere el, fără să discute chiar; şi astăzi dimineaţă, în loc de a face atîtea curse nefolositoare, nu aveaţi decît a cere sprijinul lui, cu atît mai mult cu cît părea că se afla în bune dispoziții. îndată ea ar fi cedat. începu să rîdă. — Ei, nu știți aceea ce vreau să fac?... Vreau să cîștig pe baronul causel dv. Da, tocmai mă duc intr’o casă unde se află și el, într’o casă unde e sigur că-1 găsesc în toate zilele, la ceasurile acestea. Și rîdea mai tare. — In sfîrşit, în casa pe care cred c’o ştiţi și d-v domnule abate. Cînd el ii acolo, e sigur că nu refuză nimica.... Vă făgăduesc că am să-l fac să-mi jure că diseară, va cere nevestei lui admiterea omului d-v. Numai cît va fi cam tirziu. Pe urmă ca lovit de o idee: — Dar pentru ce nu veniţi şi Dv. cu mine ? Veţi capata un cuvînt de la baronul, şi îndată fără a perde un minut. Veţi căuta pe baroana... Ah, da, casa vă jenează puţin, înţeleg voiţi ca să nu vedeţi acolo, de cît pe baronul ? II veţi aştepta într’un salonaş de jos, unde am să vi’l aduc eu. Propunerea aceasta îl înveseli cu totul, în timp ce Petru aiurit, evită la ideea de a fi Introdus în chipul acesta la Silviana d’Aulnay. Locul acela nu era pentru dînsul. Dar s’ar fi dus şi la dracul, şi mai ales că fusese de cîteva ori la dînsa, cu abatele Rose, în speranţa uşurărei unei miserii. Dubil, dar se înşala în privinţa abatelui, scoborî voacea mai mult, pentru o confidenţă mare , aşa că — Ştiţi că dînsul a plătit tot pe acolo! puteţi veni fără frică.Da, mă duc acolo cu dv. respunse preotul, care nu puţin să se oprească de a o suride. Micul otel al Silvianei d’Aulnay, foarte luxos, un lux delicat şi puţin galant, era situat în avenue d’Antin, lingă avenue Champs-Élysées. Preoteasa acestui sanctuar, în care podoabele vechelor veştminte străluceau sub reflexul violat al ferestrelor, împlinise douăzeci de ani, mică şi subţire, de o frumuseţă brună adorabilă ; tot Parisul Îi cunoştea chipul delicios de virgină, ovalul dulce lungăreţ, nasul fin, gura mică cu obraji feciorelnici şi cu o bărbie naivă, sub valurile părului negru, pe care-l purta gros şi greu, ascunzînd cu dînsul fruntea-î joasă. Cauza celebrităţei ei era tocmai aerul acesta candid şi drăguţ, nesfîrşita curăţenie a ochilor ei albaştri, întreaga această nevinovăţie pudică, cînd voia să se arăte aşa, contrastînd cu îngrozitoarea fată, aceea ce era în fond, de perversitatea cea mai monstruoasă, publică, afişată, aşa după cum rasar de acestea din gunoiul productiv al oraşelor mari. Se spunea despre gusturile, despre fantasiile ei, lucruri extraordinare. Unii spuneau că e fata unul portar, alţii a unul doctor. In tot cazul, dînsa trebuise să-şi facă o instrucţie şi o educaţie, căci nu-i lipsea, cînd ÎI trebuia, nici spiritul, nici stilul, nici ţinuta. Juca în teatre de zece ani, aplaudată pentru frumuseţea ei şi obţinuse chiar succese frumuşele, în roluri de tinere fete foarte pure, de femei tinere iubitoare şi persecutate. (Va urma) de In această situaţie, d. Sturdza a ales calea curat colectivistă , a făcut cunoscut celor păgubiţi că, dacă nu î şi retrag pretenţiile în mod formal, vor avea a face pe viitor cu poliţia şi cu funcţionarii vamali. Ameninţaţi, de o parte, cu nesfirşite procese de contravenţie, şi de altă parte, cu dificultăţi la vamă pentru introducerea mărfurilor, negustorii au preferit să renunţe la despăgubiri decît să se se expue la ruină. Iată cum se explică petiţiile prin cari unii dintre ceî păgubiţi renunţă la orîce pretenţie: întrunirea Studenţilor Măsurile Poliţiei.—Temerile.—întrunirea. —Discursurile.—Moţiunea. — Pentru ieri fusese convocată studenţimea universitară din Iaşi, pentru a-şi da cuvîntul asupra vandalizmelor din dumineca trecută. Convocarea aceasta făcută într’o zi, cînd spiritele nu erau încă liniştite, cînd se vorbea de noi excese la Ploieşti şi aiurea, făcuse ca populaţia evreiască să fie foarte îngrijită. S-au dat asigurările cele mai formale că ordinea va fi menţinută, poliţia chiar, pentru a nu fi surprinsă ca şi colega sa din Bucureşti, a luat măsuri. Cîte doi sergenţi erau postaţi de 20 paşi şi înspre strada sf. Teodor, mişunau o sumedenie de epistaţi. Fiindcă, la aceiaşi oră d. A. D. Xenopol urma să ţie conferinţa sa, d. Penescu prefectul de poliţie, pentru a putea fi mai aproape de studenţi a ţinut mult să asiste la inaugurarea cursului despre ştiinţa Istoriei despre care avea să vorbească profesorul universitar. Spre marea surprindere a poliţiei şi a doritorilor de scandal, întrunirea studenţască de ieri s-a ţinut în perfectă ordine, în localul biblioticei vechi a Universităţei. Preşedinte e proclamat de Cădere-D-sa spune că scopul întrunirei e de a discuta dacă studenţimea universitară ieşană se poate face solidară cu scenele regretabile petrecute la Bucureşti ,-sa dă cuvîntul d-lui Stere. Oratorul spune că a fost cuprins de întristare, cînd aflîndu-se în streinătate, a citit în gazetele de acolo, dările de samă asupra celor petrecute în Bucureşti. De un popor mic ca şi de o femee nu e bine să se vorbească prea mult, şi mai ales nu e bine cînd se vorbeşte aşa cum vorbesc ziarele streine acuma despre noi. Şi pentru că acei cari se ridică în contra unor astfel de mişcări sunt acuzaţi că profesează ideile subversive, d-sa va căta în această chestiune părerea unui om al cărui zel şi sinceritate în opera sa pentru propăşirea neamului romînesc, nu pot fi puse la îndoială. Citează din memoriile Regelui Carol, care se exprimă astfel: „Revoltele în contra evreilor au făcut un colosal rău României faţă cu străinătatea. Potrivniciordinei şi civilizaţiei nu se dau îndă-t răt de la mijloacele cele mai joasnice“. D-sa mai citează multe aprecieri ale Regelui în privinţa antisemitismului şi în special cu privire la alegerea celebrului antisemit, Fătu, ca preşedinte al camerei. Ideile subversive nu sunt acele caii conduc în aprecierile sale pe M. S. Regele. Dar valoroşii oameni politici: Carp, Marghiloman, Maiorescu, pot fi acuzaţi de idei subversive ? Din punctul lor de vedere, care e soluţia chestiei evree ? Şi nu înţelege acei cari fac antisemitism din convingere că foarte curînd, a fi antisemit va în- * # * *