Opinia, iunie 1898 (Anul 2, nr. 25-47)

1898-06-02 / nr. 25

~. Schimbarea în magistratura ieşana III Ne aducem aminte, că la 1893 — 94 presa şi bărbaţii politici ai Ungu­rilor—toţi şovinişti încarnaţi — în­­spăimîntaţi de avîntul viguros al chestiunei naţionale şi ca să-şi jus­tifice cum­va procedeurile sălbatice şi prigoanele păgîne contra Romî­­nilor din Transilvania şi Ungaria, — inventaseră şi întreţineai­ cu mult zel şi cu mari cheltuelî (pentru agenţii lor) legenda, că Întreagă chestiu­nea romînă ar fi excluziv o crea­­ţiune artificială a cîtor­va agitatori romîni, sprijiniţi în scopuri irreden­­tiste de cătră regatul nostru şi chiar de cătră guvernul român de atunci. Guvernul maghiar, echin credin­cios al opiniei publice ungureşti, fă­cea necontenit imputări comitelui Kálnoky, pe atunci ministru de ex­terne al monarchiei vecine, acusîn­­du’l, că nu intervine pentru a înă­buşi agitaţia naţională din Romînia şi mai ales, că nu are lămuriri a­­supra pretinselor subvenţii ce le-ar acorda statului român, în scopuri irredentiste, capilor chestiunei ro­mâne. In ajunul delegaţiunilor austro­­ungare din 1894, corniţele Kălnoky, prevăzînd violentele atacuri căror a fost expus din partea unor de­putaţi maghiari, a şi făcut de fapt demersuri pe lingă guvernul nos­tru de atunci (conservator), ca să i se spună ce anume subvenţii dă statul român în Transilvania. Atît cu ocazia neuitatelor discu­­ţiuni ce s’au urmat la 1894 în cor­purile noastre legiuitoare şi în presa noastră asupra chestiunei naţionale, cit şi cu ocazia recentelor desba­­teri parlamentare în chestiunea şcoa­­lelor române din Braşov, d. Tache Ionescu, fostul ministru al cultelor şi instrucţiei publice, a declarat ca­tegoric, că aceste demersuri au a­­vut caracter strict prietenesc şi au fost numai orale. Domnul Tache Ionescu, a răs­puns comitelui Kălnoky, că într’a­­devâr statul român dă ajutoare peste munţi, dar numai şcoalelor şi bi­sericilor române şi anumit numai acelora, cari fără aceste ajutoare ar trebui să se închidă. „Dar de cite orî s’a vorbit, şi mie personal ’mi s’a vorbit—a zis d. Tache Ionescu in şedinţa de la 28 Aprilie a. c. a Camerei—de cite ori mi s’a vorbit să spun anume la ce şcoli şi la ce biserici dăm subvenţiuni, în­totdeauna am răs­puns : Refus“. Dovadă, că despre subvenţia şcoalelor române din Braşov şi a bisericei Sf. Nicolae nu s’a vorbit din partea guvernului român comi­telui Kălnoky ori altor factori con­ducători, oficiali ori neoficiali, al monarchiei austro-ungare, cu atît mai puţin guver­nului unguresc în special. La 7/19 Septembrie 1894 com­i­tele Kălnoky, vorbind In delegaţia ungurească şi despre chestiunea romînă, a spus Intre altele: „Din suma de 525,000 lei în­scrisă in budgetul 1894 — 95, ştiti că s’a cheltuit pln’acum de guver-, nul român 480,000 lei, — ştiui că din aceşti 480,000 lei suma de 380,000 s’a dat în Macedonia, cu ştirea gu­vernului turcesc; negreşit restul se distribue şcoalelor şi bisericilor romåne din Transilvania, dar to­tuşi după asigurarea precisă dată de guvernul român, numai la şcoalele şi bisericile cari altcum urmau să fie închise“. Delegaţia ungurească şi guver­nul unguresc s’au mulţumit cu a­­tîta şi au tăcut. De ce ? Nu putem şti. Ne vom putea însă explica din cele­ ce vom spune mal încolo. Pe cînd corniţele Kălnoky vor­bea astfel In delegaţiuni şi tot o­­dată spunea, că în Romînia cu­rentul naţional „este exploatat în contra guvernului romín, şi că a cere guvernului român ceea­ ce nu poate să îndeplinească, ar însemna a face un serviciu oposiţiunei conduse de dl Dimitrie Sturdza, care a intrat cu totul în aceasta mişcare daco-romînă" (? Nota aut.), — pe atunci actualul nostru prim­­ministru era teribil naţionalist şi nu găsea cuvinte pentru a înfiera „trădările naţionale ale boiero-cio­­coilor". Era deci foarte natural şi din multe motive explicabil, pentru un oposiţionist atît de impacient şi a­­tît de Învăpăiat ca dl Sturdza, că discursul comitelui Kălnoky ’l-a su­părat foc pe actualul prim-ministru român. „Supărarea" aceasta şi alte „su­părări“ explică în parte faimoasele denunţări făcute de dl Sturdza în marele st­u discurs rostit la 25 Sept. (7 Oct.) în sala Orfeu. După o lungă serie de acusări la adresa guvernului conservator de atunci, că acesta s’a dat în to­vărăşie cu Maghiarii şi cu Mocso­­nyiştii pentru a suprima chestiu­nea naţională, oposiţionistul şi na­ţionalistul dl Sturdza a comentat în chipul cel mal pătimaş şi fatal de tendenţios menţionatele spuse ale luî Kălnoky, sicînd între altele: „Aş voi sa mi se arăte la ce şcoli s’au dat banî ca să nu se închidă, şi cari bi­serici s’au clădit sau s’au reparat cu a­­jutoare date de guvernul din Bucureşti !" „Contele Kălnoky disculpă pe guver­nul din Bucureşti pentru banii daţi la Rom­înii de dincolo de Car­păţi“. (!! — Nota aut.): „Contele Kălnoky ştie pînă la ban, prin comunicările ce i le-a făcut guvernul nos­tru, toţi banii ce s’au cheltuit. Domnia-sa ştie d.­e­ că în 1893/94 preotul Voina din Braşov a ridicat asupra articolului 82 din budgetul instrucţiunei publice, cu man­datul nr. 169, suma de 58.500 lei şi cu mandatul nr. 1595 suma de 90.000 lei“. (Urmează o serie întreagă de asemenea dela­ţiuni.--Nota auto: „Ştiu Maghiarii de ce se dau aceşti bani şi de aceea nu se îngrijesc!“ E învederat pentru ori­ce om ne­preocupat, că sub masca de naţi­onalism a acestor fatale rachete o­­ratorice se ascundeau două tendin­ţe dintre cele mai reprobabile : de­nunţarea criminalii că guvernul român dă subvenţii Romînilor de peste munţi şi scopul per­vers al delatorului de a se în­scrie de pe atunci în bunele gra­ţii ale guvernului maghiar. Şi nu ne poate mira, că Timpul, organul oficios al guvernului con­servator, înfierînd fapta d-lui Stur­dza, scria pe atunci: „Intr’o altă ţară delaţiunile infame ale d-lui Dimitrie Sturdza ar fi ridicat o furtună şi acest Eficcite modern ar fi pri­mit o aspră pedeapsă“. El, dară d. Sturdza era pe a­­tunci capul providenţial al campa­niei naţionaliste în Romînia, iară „trădătorul chestiunei naţionale“ şi „aliatul Maghiarilor“ era guvernul conservator! Opinia publică, electrisată de dis­cursurile naţionaliste ale oposiţio­­niştilor, avea toată dreptatea să nu dea crezămînt celor­ ce se scriau în gazetele guvernului conservator şi în gazetele Independente, şi era prea natural, ca lumea să se în­creadă orbeşte în onorabilitatea şi sinceritatea politică a unui bărbat politic, şi liberal-naţional, şi distins, şi vîrstnic, şi încercat! Astă­zi însă, cînd vremile s’au schimbat în şi mai rele pentru ches­tiunea naţională, iară d. Sturdza le-a întrecut schimbîndu-se în ace­laşi chip fatal, — s’a ridicat ceaţa de pe ochii oamenilor noştri, cu atît mai grea lăsîndu-se ca pe su­fletele lor.... Astă­zi, nu mai poate exista un singur amic desinteresat şi idealist al causei Romînilor subjugaţi, care să nu vadă arma veninoasă ce s’a dat Ungurilor prin păcatele de la Orfeu. Păcatele de la Orfeu și alte pă­cate, mult mai nefericite, și pare că tocmai pentru asta mult mal tăinuite.... Despre acestea în articolul ur­mător. ’â Av­eti Chestiunea palelor române din Orasei ANUL II No. 25 EDIŢIA n-a Numărul 10 Bani ABONAHERTELE încep la 1 şi 15 ale fie­cărei luni şi se plă­tesc tot­d’a­una înainte în Iaşi la Casa Administr­aţiei în judeţe şi străinătate prin mandate poştale Un an în ţară 30 lei, în streină­tate 40 lei Şase luni 15 „ „ „ 20 * MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRAŢIA No 43.— Strada Gollei — No. 43 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN IAŞI — MARŢI 2 IUNIE 1S9S. Numărul 10 Bani .ivursuriJUR In Iaşi şi judeţe nu primesc numai la Administraţie In străinătate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anundiuri la pas. IV . . . . 20 b. linia­­ „ III .... 40 „ . Inserţiile şi reclamele ... 50 M „ Un număr vechi & 80 '*• / —' /V­* -REDACŢIA i jiA î? Wo. 43— Strada Golieî — {$$. 4ÎU ? r* (St. L ............................................o • OAMENI Şl LUCRURÎ Rase. Ne interesează foarte de aproape cu­rentul de reforme mari propăvăduite de cuge­tători latini cu mare vază, reforme dictate de lungi şi triste experienţe. Ca nici odată, pare-se, nu s’a pronunţat ca In zilele noastre adinca deosebire Intre cele doua rase mari care-şi dispută astă­zi întâieta­tea morală—şi materială inclusiv—, vorbim de rasa latină şi acea anglo-saxonă. S’a părut aproape o glumă faptul înregistrat de „Opinia“ după ziarul „Débats“ căruia trium­ful unui cal francez la ultimele alergări din Paris i-a suggerat încheierea că prin o educaţie serioasă rasa omenirii latine ar ajunge şi din ea să întreacă pe cea rivală, — anglo-saxonă. La dreptul vorbind am putea numi, pe ziua de azi, rubrica noastră: Oameni şi animale... încheierea marelui ziar redată sub forma a­­easta e foarte pripită şi neserioasă, omul fiind un produs al unei evoluţii morale şi stări ma­teriale atît de complexe. Dar e un mare ade­văr că temeinica şi îndelunga­­educaţie poate mlădia şi schimba rasele, deşi pe alta cale de­cit formulele simpliste aie teoriei darweniane, Franţa e negreşit fruntaşa vechei giute care „poartă In frunte o stea divină". Spiritele cu­getătoare franceze au recunoscut superioritatea rasei anglo-saxone şi se arată pline de grijă şi­de temeri. Acum un an cartea d-lui Deschaumes, „La superiorité des Anglo-saxons" a avut un răsu­net universal. Ne-am ocupat de lucrarea aceasta —care a fost cetită nu de mult şi la una din şedinţele Societăţii literare şi ştiinţifice din Iaşi—. Soluţii au fost propuse fără nume şi — „Vincultura“ a devenit un sistem de filosofie utilitară. Iar în ultima şedinţă solemnă a Sor­­bonei din Paris, ilustrul scriitor Jules Lemaî­­tre şi-a început discursul asupra educaţiei na­ţionale cu aceste cuvinte neptice: ...„Sunt ade­văruri triste pe care le cunoaşteţi cu toţii. Suntem întrecuţi, cu mult întrecuţi de alte po­poare in activitatea productivă..." Academicianul e secondat de o falangă în­treaga de scriitori şi filosofi care meditează re­forme mari. E de interesul nostru să luăm a­­minte la cele ce vor găsi de trebuinţă. ------------- i.Mrnn-aa&-nn»im... ------------­ Paiul de roze al regimului Cu plecarea d-lui Sturdza în congediu de o lună în streinatate situaţia colecti­­vităţei s’a încurcat încă şi mai reia, de cum era. Din conciliabulele urmate la d. Stătes­­cu, ar fi rezultat hotărîrea de a se con­voca comitetul esecutiv al partidului com­pus în majoritate de membrii ostili O­­cultei, şi care comitet să lanseze o pro­clamaţie chemînd toată suflarea liberală la un mare congres, care să preceadă la constituirea unui nou şi mare comitet esecutiv, cu escluderea bine înţăles a d-lui Sturdza. Speriat de întorsătura pe care o iau afacerile partidului, tocmai acum în tim­pul verei cînd premierul comta pe o a­­calmie, d. ministru Palladi laie maha­lalele Bucureştului şi în prăştie svonul că toţi liberalii sunt pe cale de a se în­­ţălege şi că, cu d. Eleva, pacea chiar s’a făcut. Un ocultist de oare­care vază, serios îngrijit de situaţie, ar fi declarat că ul­tima piatră de încercare a remânerei colecivităţei la putere sunt alegerile co­munale. Dacă d. Sturdza reuşeşte în a­­legerile comunale el va putea avea cu­rajul­ să se presinte la alegerile generale legislative; dacă nu, atunci regimul cade fără discuţie. Propunerile de împăcare cu disiden­ţii lansate din nou de curînd de către ocultişti, nu mai au absolut nici o as­cultare. Ori­cit de strălucitoare ar fi acele pro­puneri, disidenţii se tem, şi cu femeia, că chiar unită in întregimea ei, colecti­vitatea este menită să cadă, şi ’ntr’o asemine eventualitate, să remîie cu d. Sturdza pe braţe, şi să’i poarte ’n spi­nare o întreagă şi îndelungă perioadă de opoziţie. In vederea alegerilor comunale, dintre disidenţi se agită ideea unei alianţe e­­lectorale cu conservatorii în toată ţara. Pentru lista de candidaţi la comuna Bu­cureşti s-ar fi combinat deja ca în ca­pul ei se figureze d-nii general Manu, Emil Costinescu, Take Ionescu, N. Fleva, Nicu Filipescu, Al. Băicoianu şi alţii. Precum se vede plecarea d-lui Sturdza în concediu a fost semnalul începerei unei acţiuni energice, care să puie ca­păt actualei stări de lucruri. Musik I.... Musik I.... Fraibalurile nemţeşti de prin oraşele de provinţie ale Germaniei nu sunt con­siderate, de către ori­ce neamţ care se respectă, ca petrecere întreagă, dacă In cursul sindrofiei, hailaiful burghez nu provoacă nici un incident;- - bataie, cum am zice noi. Tinerii şi tinerele danţează ’n sala cea mare, tiroleza sau ştaierul, pe cînd în odaia de alăture, nemţoii cu barba roşie, ceafa groasă şi faţa rubicondă, scandează ritmul unui vals, cu lovituri cadenţate ’n masă şi fac muzica vocală de circumstanţă. Petrecerea băutorilor de bere ar cur­ge liniştită în sgomotosul unison care­­ face cor, dacă, aproape în toate cazu­rile, vre-un nemţoi, mai prima nu s’ar crede in drept se arunce mărul discor­diei, sub forma unei veleităţi de a face spirit pe comptul vecinului. Aceasta-i de ajuns pentru ca să deie foc lăzeî cu pulbere ; pe dată se’njghea­­bă două partize adverse care iau lucrul affaire. Se ’ncep esplicaţiile, discuţia de­generează ’n Donnerwetter Noch ein Mal, Verfluchter ! şi bataia se ’ncinge pe toată linia. La trăsniturile messelor şi a scaune­lor, la buşiturele reciproce ale musafiri­lor din odaia No. 2, muzica tace, iar dănţuitorii dau navală se vadă ce e. In­tervin soţiile, fetele şi junii; pacea se face, liniştea se restabileşte, comesseniî îşi reiau băutura liniştită, a berei remase pe jumătate prin pahare, iar dănţuitorii pentru a da semnalul uităreî scandalu­lui, strig din toate părţile: musik !.... musik!....* * * Anul trecut la Slănic­oarele de pe­trecere ale viligiatureî fusesă Înveselite de o bandă de muzică a­ cărei artişti principali erau trei ţigani: unul cu o scripcă cu 3 strune, altul cu o cobză hodorogită şi al treilea sufla din o trom­petă care cinta aşa de fals Incit stîrnea urletul tuturor clinilor din împrejurimi. Conul Nicu Cane care merge î n toţi anii la Slănic şi care suferise chinurile unei ast­fel de armonii, nu mai vroi se plece de data asta ’n viligiatură pînă ce nu s’a asigurat mai iniiim de o muzică bună, şi încă de o muzică militară. Primarul Iaşului a refuzat energic propunerile muzicei regimentului al 13 de a cînta, în schimbul unei modeste plăţi, prin grădinele publice ale oraşului nostru , astfel că muzica acestui regi­ment, din cauza unui deficit în bugetul ei, a fost nevoită să se angajeze la Slă­nic, ceea ce convenea de minune ono­rabilului părinte al Iaşului. Ginerii şi ţînţarii vor dilecta deci vara aceasta gingaşele urechi al cetăţencelor noastre prin grădina publică şi a alee­­lor, pe cînd conul Nicu va petrece oa­rele de primblări, mese şi serate, la Slă­nic, în sunetul muzicei militare răpită o­­raşuluî nostru. De altmintrelea pricepem pănă la oa­re­care punct dorinţa primarului de Iaşi de a căuta un derivativ. Partidul merge reu, primăria şi mai rea. Sătul de muzica patrioţilor din con­siliu carii în fie­ce şedinţă propun şi vo­tează mereu la credite şi înprumuturi, asurzit de această neîntreruptă muzică de cifre care a constris lada comunală se evite pănă ce a răguşit cu desevîr­­şire, primarul laşului vrea să se mai fie puţin, să se mai distreze. Conul Nicu pleacă în curînd la Slănic urmărit de glasul trîmbiţeî pustiului re­­mas prin lăzile comunei, şi întocmai ca şi nemţii din fraibal, abia aşteaptă să ajungă acolo ca se strige : muzik!... muzik!... Juvenal. PMlippisiel© La răsărit de Indo-China şi la sud-est de China, se află un grup de vre­o 1200 insule de diferite mărimi, cu o supra­faţă totală de 295.500 kil. p. (cam cu­ Italia) şi cu o populaţie de vreo 12 mi­lioane locuitori. Aceste insule cu un cli­mat tropical şi de o fertilitate uimitoa­re, se numesc Philippine. Cele mai în­semnate dintre dînsele, şi cu o popula­ţie de la 6—8 milioane loc. se află în posesiunea Spaniolilor. Philippinele fac parte din imensul grup Oceanian, şi în special din grupul insu­lelor maleze, Sumatra, Java, Borneo, Molucele, Celebes etc. Ele au fost des­coperite la anul 1521 de navigatorul por­tughez Magelhaeus (Magellan), care le-a numit archipelagul St Lazarus. Spaniolii după aceasta au încercat în vre-o trei expediţiuni să le ajungă, dar n’au reuşit, şi abia în a patra expedi­­ţiune sub conducerea lui Mihail Lopez de Legaspi au putut debarca în ziua de 27 Aprilie 1565 pe una din insule a­­nume Cebu. La 1569 le-au declarat po­sesiune spaniolă sub numirea de Phi­lippine, după numele Regelui Philipp II. Miezul acestui grup îl formează insu­lele Luson (Manilla) In nord (mai mare de­cît Portugalia) si Mindanao in sud. Intre acestea se află un alt grup de mîna a doua (vre-o 8) și altele mai mici, care poartă numirea de ins. Vazayas. Philippinele sunt de o natură mun­toasă. Munţii lor în genere se întind In şiruri de la nord în spre sud şi printre dinşii se deschid văi Incintătoare. Pe a­­locuri se rntid cimpii împodobite cu cea mal frumoasă vegetaţie tropicală, şi în mijlocul lor se ridică In mod isolat cite o cupolă uriaşe, care ca un altar al zei­lor, afumă şi iluminează vecinie orizon­tul. Munţii sunt de un caracter vulcanic şi In deosebi coasta de răsărit este îm­presurată de un lanţ de foc de vre-o 20 de vulcani In activitate ; numai în insula Luson vre-o 12. Unii sunt la suprafaţă, alţii la înălţimi de peste 2000 de metri. Unii aduc din sinul pămîntului apă fer­­binte, alţii asurile fac pe gurile lor gi­gantice; unii au adormit de mult, şi la­curi sărate le-a închis gura înspâimin­­tătoare odinioară, alţii abia se nasc, şi cu teribile cutremure se sbuciumă pă­­mîntul în durerile creaţiunii lor. Şi a­­ceste fenomene sunt atît de dese în Phi­lippine ! Şi mai nu este dată ca ele să nu -şi iea tributul lor. Uneori o puter­nică sguduitură aduce o ruină; alte orî se deschide scoarţa pămîntului ca o gură monstră, şi înghite ce se întilneşte in cale-i. Iată ce ne spune un călător des­pre aceste fenomene Înspăimântătoare. „Pe întinderi de cîţi­va kilometri păm­în­­tul s’a deschis ca o crăpătură adincă de la 6 — 10 metri, apoi iarăşi s’a închis. Doi copii, cari se jucau au văzut cum se des­chide pămintul, şi cuprinşi de groază au fugit în oraş, dar unul tipsia; mal de­parte un om a fost prins pănă la briu, a fost scos, dar el a inebunit de frică; mai încolo, un altul a fost prins la o adîncime de 10 metri, 11’a putut fi scos, şi pămintul l’a înghiţit; şi mai departe im cimp întreg de culturi s’a prăbuşit în sinul pămîntului». Aci Edenul şi cu Infernul îşi dispută existenţă. Nu Olympul, nu Tempe din îneîntătoarea vale a Tessaliel, au putut fi odinioară locuinţa Zeilor Hellade. Phi­­lipinelor li se poate rezerva cu drept cuvînt această distincţiune. Aci întîlnim sublimul alături cu înfiorătorul. Nymfele sglabil sunt în vecinică cearta cu riva­litatea zeilor. Teribilul Pluton de o mină cu grosolanul Vulcan le improşca cu stropi aprinşi. Pacinicul Neptun intertat de învăpă­iatul Eo­ ridică mările din aprofunzi­­mea lor, şi dacă nu le poate arunca în valuri pustiitoare,­­trimite cel puţin a­­versele lor. Acest fenomen se petrece regulat în fie­care an atlt în timpul ve­rei cît şi al ernii, şi constitue ceea ce numim noi perioada vînturilor musoane. Primul suflă dinspre Sud-Vest cu ploi mai abundente, ceea­ ce dă sezonul ploi­lor, şi al doilea dinspre Nord-Est cu ploi mai puţine. Surîde natura scăldîndu-se în undele acestor musoane, şi ajutată de climatul cald al regiunii tropicale, se împodobeşte cu o vegetaţiune prodigi­oasă. Musoanele de Sud-Vest încep odată cu căldurile extreme ale verii. La înce­put ele suflă cu turbare, şi furia lor este teribilă. Uragane înspăimântătoare ridică

Next