Opinia, august 1898 (Anul 2, nr. 74-96)
1898-08-01 / nr. 74
ANUL II No. 74 EDIŢIA DE SEARA IAŞI —SIMBATA I AUGUST 1899. ABONAMENTELE încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni şi se plătesc totdeauna înainte în Iaşi la Casa Administraţiei şi judeţe şi streinătate prin mandate poştale Un an în ţară 80 lei, în streinătate 40 lei Şase luni l . „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRATIA No 43.— Strada Golieî —No. 43 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN In Iaşi şi judeţe se primesc numa' la Administraţie in strainatate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV . . . . 20 b. linia H . . III . ■ * . 40 n „ Inserţiile şi reclamele . . . 50 „ „ Un număr vechi, 30 No. 43 REDACŢIA , Strada Udlici No. 43 ” VĂ PRIMĂRIA LUI IORGU Colectiviştii cu fruntea sus E foarte neplăcut de a reedita faptele guvernanţilor actuali, şi cu atît mai neplăcut, cu cît într’un interval de abia trei ani întreaga ţară a fost crud lovită prin faptele nesocotite ale colectivităţei. A-ţi mai readuce aminte de o durere trecută, e foarte neplăcut lucru, dar cînd vezi declaraţia colectiviştilor că se vor prezenta cu fruntea sus în alegerile comunale, aceasta te face să rămîi uimit de atîta cinism, şi cată să te’ntrebi: oare, ce au făcut bun colectiviştii ca să aibă curajul de a mai solicita voturile ? Şi fiindcă el fug de la datoria de a-şi face bilanţul şi a indica anume ce au făcut spre mulţămirea cetăţenilor, datori suntem a redeştepta noi în memoria publicului faptele odioase cari au lăsat urme adinei şi cari nu se vor putea niciodată şterge, ori cît ar căuta colectiviştii să se arăte ispăşiţi, şi ori cit ar căuta se le acopere cu vălul uitărei. Ţara le va avea în vedere în orice împrejurări, mai cu samă cu ocazia alegerilor, căci lucrul nu poate fi altfel. Cînd tu, colectivist, te prezinţi înaintea alegătorului, dator eşti înainte de a-i solicita votul, să te expui la judecata lui, să-i pui înainte fapte ce ai săvîrşit în interesul public, şi iată de ce, cu desgust, dar trebue să mă execut, dator sunt a redeştepta în memoria fiecui ceea ce au făcut colectiviştii. In primul loc, după însăşi mărturisirea făcută de marele elector cu pretenţii de a avea colegiile în fundul şapcei de paie, trei păcate capitale a comis partidul liberal : detronarea mitropolitului, chestia naţională şi afacerea pronunciamentelor ofiţerilor. Asupra acestora nici nu se încearcă discuţie. Acestea sunt, cred, suficiente ca alegătorul să-şi zică cu drept cuvînt: dacă colectiviştii sunt capabili a profana biserica, de a desorganiza armata, de a înjosi demnitatea naţională, a le mai da încrederea este a-i lăsa să murdărească şi să distrugă întreaga organizare a statului. De aceste lucruri nu voeşte colectivitatea să pomenească, atunci, care-I sunt actele cari sâ-I dea curaj de a se prezenta în alegeri ? Dar lăsînd la o parte aceste chestiuni cari interesează ţara întreagă şi scrutînd pe colectiviştii de la comună, căci e vorba de alegerile comunale, spuie el ce au făcut bun? Nimic absolut, şi le dăm foarte mare dreptate, căci dacă n’au fost capabili de a face ceva, ce voiţi să spuie că au măturat lăzile primăriei ? Singurul lucru cu care se pot lăuda edilii noştri ar fi că nici unul nu s’a dat înlături de a încasa diurne, de şi chiar unii plătiţi cu alte diurne din lada comunei. Cu altceva cu ce se mai pot lăuda? Au cheltuit bani şi iar bani cu studiul aducerei apei în Iaşi, şi care a fost rezultatul ? Banii s’au evaporat şi apă e mai puţină de cît înainte. Nu mai vorbesc de multiplele fapte ale colectiviştilor de la primărie, cam enumerate, ar trebui să-ţi producă desgust. Cred că acestea sunt destule pentru orice om care ţine la binele public să se întrebe dacă colectiviştii, deşi armaţi de curaj, căci atîta le-a rămas, mai pot să se prezinte cu fruntea sus. Dar la urma urmei ce voiţi să facă bieţii colectivişti? Să-şi mărturisască oare el singuri pacatele aşa în public? Ascund şi ei cît pot şi pe stăpîn şi pe slugi, căci dulce e puterea pentru el, mai cu samă că nu merg decît cu ideea de specula şi profit, şi trebue şi el să se încurajeze reciproc. Decît un lucru să nu uite că alegătorul este judecător foarte imparţial, şi precum l-a condamnat la alegerea colegiului al douilea de Senat,îl va trînti, cu tot atîta dreptate, şi la alegerile comunale. A. G. Dabija. Invăţămîntul secundar D. Ilaret, ministru al instrucţiune!, a convocat zilele trecute la Sinaia un consiliu de inspectori a! Învăţământului secundar. In acest consiliu, care a durat toată noaptea, s’au luat ultimele disposiţiunî cu privire la regulamentul pentru aplicarea lege! invăţămintului secundar. Regulamentul e complect întocmit şi supus actualmente consiliului permanent al instrucţiune!. Sîmbătă consiliul se va pronunţa şi Luni sau Marţi va apare în „Monitorul Oficial" promulgat. OAMENI ŞI LUCRURI Vizionar.—Cele cîteva rîndurî comunicate „Opiniei“ de corespondentul sau parizian, asupra prezenţei lui Cîrţan în acest oraş ne-au reamintit figura, aproape uitată, a interesantului român de peste munţi. Istoria înregistrează adeseori manifestări foarte puţin însemnate ale spiritului omenesc, — bunăoară manifestări literare secundare, sforţări intelectuale ori expanziuni sentimentale, care vor contribui din cale afară puţin la vreo ordine de progres în omenire. Există cu toate acestea manifestări care cu mult mai mult temeiu ar merita un modest loc de onoare în istoria spiritului uman. Meditaţi puţin asupra ţăranului transilvănean, Gheorghe Cîrţan, de care pomeniserăm mai sus, urmăriţi aventuroasa existenţă a acestui vizionar îmboldit de o neînţeleasă energie, de o voinţă fără seamăn, de o ţintă dezinteresată precît e de frumoasă în acelaşi timp şi veţi avea în faţă un adevărat erou de epopee. Naivitatea şi amorul propriu nu lipsesc nici ele dintre elementele care călăuzesc pe omul acesta vecinic pribeag şi hoinar, în căutarea „alor noştri“,, dar cît e de splendidă resemnarea cu care îşi îndeplineşte rînd pe rînd visurile de călătorie, mulţămirea priveliştilor nouă şi îmbogăţirea fantaziei! Noi l’am văzut cîndva pe Cîrţan rătăcind pe străzile marelui oraş în care s’a reîntors încă odată zilele acestea. Deja pe atunci nutria dorinţa vie de a vedea Spania, după ce vizitase Italia şi Franţa. Avea o pasiune neînfrînată de a cunoaşte Madridul şi într’o superbă abundenţă de imagini vorbea de „ţara lui Trayan“— ţara ultimilor sale vise de vizionar. Dezarmat de mijloace de traifl şi de grăiţi, cu orizontul cunoştinţelor mărginit ca orice ţăran, dar posedînd o nemărginită dorinţă şi tărie de voinţă nevăzută pînă la el, izbutise să ajungă la Paris, izbutea să trăiască aci şi să-şi hrănească iluziile pentru viitor. Războiul spano-american fu un nou îndemn pentru neînfrînatele himere — şi iată-l a doua oară la Paris căutînd mijloace de a pătrunde în Iberia. S’ar părea că „colonia romînă“ a vrut să scutească pe ţăranul spolet de priveliştea ţării latine umilite şi înfrînte. Ar fi fost în adevăr un spectacol trist pentru entuziasta fire a admirabilului vizionar. Putem prezice însă că nu va avea odihnă pînă nu va fi văzut cu ochii pămîntul latin de dincolo de Pirinel. Primăria d-lui... Iorga Sub titlul «O desminţire Opiniei», marele organ al colectivităţii din localitate zice că n- am încerca să facem reclamă amicului nostru, d. avocat Dabija—şi că în scopul acesta am înregistrat scandalul petrecut deunăzi la judecătoria de ocol. Respundem : Reputaţia d-lui Dabija în cariera de avocat e destul de bine stabilită ca să mai fie nevoie să’I se facă reclamă. Probă e numeroasa-i clientelă pe care ’I o invidiază mulţi dintre avocaţii cari fac propagandă colectivistă, precum şi poziţia materială şi morală pe care a ştiut săşi o facă. Dar să venim la fapt. Vorbind de procesul lui Meier Aron, zisa gazetă pretinde că d. Dabija, în mod neexact dar mahalagiesc, a căutat să inducă în eroare pe judecător. Cînd le spui colectiviştilor adevărul, se supără foc. D. Dabija a susţinut că primăria rău a intentat acţiunea, căci clientul d-sale posedă autorizaţia legală, iscălită de d. Tăcu şi obţinută prin intermediul d-lui Iorga, cumnatul d-sale şi primar in politibus. Aceasta, se vede, a supărat pe colectivişti de s’au năpustit asupra d-lui Dabija. Un neadevăr sfruntat spune gazeta liberală cînd insinuiază că avocatul primăriei, profund jurist şi elocvent orator, ar fi cerut constatare locală. Procesul verbal de şedinţă constată că d. Dabija a cerut în primul loc anularea procesului verbal al primăriei şi în mod subsidiar a cerut constatarea locală spre a se convinge judecătorul că cel de la primărie nu ştiu ce fac. Că publicul a ris, aceasta este foarte adevărat, a trebuit toată autoritatea judecătorului ca să restabilească ordinea— şi a rîs pentru că avocatul comunei susţinea că construcţia se face fără autorizaţie, dovadă e că însuşi pamfletul colectivist afirmă acest lucru. D. Dabija a desminţit această afirmare producînd în şedinţă autorizaţia. Mai clar nu se poate. __ACTUALITATI___ Urmaşul lui Bismarck Iată un titlu care va putea surprinde pe mulţi. Pentru că mărirea lui Bismarck constăca orice supremaţie— în raritatea calităţilor marelui om de stat pe care nimeni in Germania nu-l va putea înlocui. «Acum cînd Bismarck e mort, zicea de curînd un ziarist german—Theodor Mommsen a rămas fără îndoială omul cel mai renumit al Germaniei."» Despre marele scriitor şi savant, Mommsen, am vorbit pe larg nu de mult, cu prilejul jubileului serbat de patria lui şi de toată lumea. Se zice că în timpul ceremoniei funerare în onoarea regretatului cancelar toată lumea berlineză avea ochii aţintiţi să vadă dacă e şi Mommsen în asistenţa fără număr. Ilustrul savant n’a lipsit, ba încă—contrar credinţa multora—a adresat pretutindeni mari elogii fostului atot puternic al Germaniei. «Temperamentul lui Bismarck—zice Mommsen într’un interview—se ridică şi deasupra morţii. Încărcat de mînie, cum era în viaţă, aşa rămase pînă la moarte. Cei opt ani de retragere din viaţa publică erau plini de necaz şi amar. Şi desigur că a fost voinţa însăşi a cancelarului ca să se publice actul de demisiune. Eu cred că o bună înţelegere ar fi putut dăinui între împăratul Wilhelm II şi Bismarck; acesta s’ar fi obicinuit cu oare-care supunere, celălalt ar fi continuat a păstra pe cancelar, fără să-î lase atot puternicia.» Era un adevărat om de stat. Şi nu poate fi om de stat cineva pînă nu întruneşte însuşiri şi de despot şi de revoluţionar. El era de amîndouă; a săvîrşit lucruri mari pentru Germania. Visul lui nu era o dictatură europeană; era numai ca să facă Germania temută, respectată. Aşa se explică faptul că în multe ocazii văzurăm Germania chemată ca arbitru în împrejurări ca acea din 1878, cînd congresul trebuia să reguleze situaţia în orientul Europei. Pe IORGA la congresul acesta din Berlin se trage duşmănia între Germania şi Rusia». Mommsen—decanul universităţii din Berlin—nu crede că memoriile lui Bismarck vor fi cuprinzînd lucruri excesive a căror publicaţie va trebui să fie interzisă : «Cine poate dictă geniului calea gîndirii sale ? Pornirea era firească la Bismarck. Om care s’a ridicat deasupra tuturor,—cine s’ar mira dacă sar vedea în memoriile sale uneori prea dedat violenţei sau asprimei ?» Sunt încă multe păreri interesante în declaraţiile făcute de octogenarul savant german ziaristului de la «Neue Freie Presse». Vom analiza în alt număr cîteva din aceste păreri ale lui Theodor Mommsen pe care-l proclamă lumea cultă germană de vrednic urmaş al neasămuitului „ Cancelar de fier“. Cînd auzi pe patrioţii liberali înşirînd, atît prin viu graiu cît şi prin aleasa proză a presei lor, izbînzile făptuite de partid şi proclamînd că statul român de azî este opera lor escluzivă, ar crede că aceşti oameni sunt făcători de minuni. El au făcut pe 48, ei au dotat ţara cu constituţie, el au luminat poporul, el au luat Griviţa şi Plevna, el au fabricat regatul şi în curînd tot ei vor lua Transilvania, Bucovina, Basarabia, Macedonia şi orîce alt colţ de pămînt pe unde va fi locuind vre-un Român. Toate celelalte grupuri şi partide politice sunt după eî nişte simple momîi, cari şed cu mînele încrucişate, simple spectatoare la actele mari liberale, aşteptînd mereu, de la geniile din partidul patrioţilor, regenerarea şi înălţarea ţăreî!.. Boborul, zăpăcit timp de vre-o 30—40 de anî în şir de asemenea momeli, a luat, ce’i drept, multă vreme drept monedă bună toate aceste gasconade, şi numai poznele prea ghioşghiore din ultimele regimuri ale lui Simion Mihailescu, Maicanilor şi ale actualei oculte, au trebuit in fine să’i deschidă ochii. Văzînd acum că cu laudele despre crearea şi organizarea statului nu maî merge, patrioţii au părăsit laudele ce’şî faceau cu isprăvile interne şi s’au aruncat chiarişî asupra ilustrelor lor isbînzî exterioare, făcîndu-şî din ele titluri de neperitoare glorie!... Şi ştiţi în ce consistă isbînzile ?... Ascultaţi, mă rog : «pentru a veni în direct contact cu puternicile imperii, trebuie să ştii a provoca acest contact“; cu alte cuvinte, patrioţii au talentul de a provoca contacte cu puternicele imperii !.... Dar, ne veţi întreba poate, în ce consistă şi aceste contacte ? Iată : Ca principiu, pentru ca să aî onoarea de a veni în contact cu vre-o mare împărăţie, trebuie maî înainte de toate să daî ceva, căci ştiut este că obrazul subţire cu cheltuială se ţine. Aşa, de exemplu, vrai să vii în contact cu Rusia şi să o rogi sa te considere ena mu ehe ena su, trebuie să daî Basarabia dar să amăgeşti poporul că, din contra, aî să capeţî tu ceva, şi cînd vine vremea de executare a zdelcei, subscrisă cu mult înainte la Livadia, să te prefaci că rămîî uimit şi să denunţi poporului pe hrăpitoarea Rusie, cu care te puseşi la cale pe subt ascuns. Apoi, ca să poţi veni în contact cu toate puterile evropieneştî, trebue să te înţelegî cu ele tot pe sub mină ca să deschizî larg art. 7 din constituţie acordînd drepturi streinilor în masă, şi numai după oare cari murmure, cari vin din ţară, să reduci lucrul la proporţii maî mici. In urmă, pe vremuri de linişte, se faci mici cadouri de convenţii comerciale oneroase intereselor ţăreî, ca să te pui şi bine în contact. Cînd, însă, vrei să te pui în contact separat cu vre-o putere mare, atunci decorezi pe Banfy şi pe Jeszenszky Cînd vii la guvern, după ce aî mîncat Unguri fripţi în opoziţie, şi te duci la Petersburg în urma oarecărei broşuri în care aî făcut cu ou şi cu oţet pe Rusia. Acest mod de a veni în contact cu împărăţiile mari, îl numesc, patrioţii, succese esteriore ! Să le fie de bine şi să le poarte sănătoşi. Juvenal JOHN GRAND-CARTERET S’a vorbit mult despre gustul, tare pronunţat, al prinţului de Bismarck pentru viaţa de ţară, despre averea sa, despre adevărata sa menagerie de animale, despre cinele seu Sultan, despre viaţa sa liniştită şi regulată cum o ducea atît la Varzin cît şi la Friedrichsruhe, despre umoarea sa înţepătoare, despre spiritul sau adevărat german; s’au scris chiar volume arătînd sentimentele sale faţă cu femeele, ideile sale asupra însurătoarei şi femeilor cari îl înconjurau. Deşi, vorbind drept, cancelarul de fer nu a avut nici odată legături amoroase sau galante, nici aventuri, nici rătăciri după cum afirmă unul dintre biografii sei, Adolf Kohut, deşi nici odată faptele sale n’au îndreptăţit să se invoace cu privire la dînsul axioma cunoscută. Cherchez la femmel—totuşi făcu să se vorbească de el odată în viaţa sa în privinţa unei dive, Pauline Lucca, la Lucca, cum zic germanii; dar destul de inocent, totul bazîndu-se pe o copilărie, pe o ştrengărie de student fericit de a face plăcere unei femei frumoase, a unuî copil alintat—după cum spune însuși defunctul. Intr’o zi, la Ischl, în timpul verei anului 1865, Lucea și Bismarck se duseră la un fotograf unde se fotografiară. «Cîteva zile în urmă, zice d. Kohut, fotografia celei mai celebre artiste împreună cu cel mai celebru om de stat al epocei, se găsea în minele tuturor. Nu se mai vorbea de altceva la Ischl. Insă cei doi interesaţi găsiră cu cale că ar fi mai bine ca faimosul portret să fie scos din circulaţie şi fotograful promise de a nu mai scoate copil. Faţă de Lucea ca şi de d-na Velma Parlaghy, cunoscuta portreturistă, prinţul Bismarck n’a încetat niciodată de a fi vechiul gentilom de altă dată, de o delicateţă nemărginită de apucături de sentimente. El a spus multe, a scris multe despre femei, cu diferite ocaziuni, a vorbit mult despre Germance, despre Austriace, despre Unguroaice, despre Rusie, şi în sfîrşit, ceea ce ne interesează mai mult, despre Franceze, despre Pariziene. German, el a amintit, în mai multe ocaziuni că femeile de la Dresda erau din ţara în care fetele frumoase cresc în copaci; deşi german, se arată tare uimit de fuste, şi cînd se duse la Paris, la 1862, nu s’a putut opri de a zice, despre împărăteasa Eugenia, că: «Este una dintre cele mai frumoase femei pe care le cunoaşte, cu tot Saint Petersburgul». Bismarck nu va fi niciodată acuzat de a nu fi fost apreciator just al frumuseţei femeeşti. Cîte lucruri observate cu fineţă, cîte detalii picante, nu scrie el despre Francezele, despre Parisienele noastre, în scrisorile către d-na de Bismarck şi către d-na de Amin! Şi aceasta este cu atît mai preţios, cu cît e mai adevărat. Ascultă-i: «Parizienele nu sunt frumoase, de e o frumuseţă antică ; dar cîtă drăgălăşie, cîte graţii, în cel mai mic gest! Din lucrurile urîte prin ele însăşi, ele ştiu să facă ceva foarte frumos; aşa că în malacoavele cu cari voi îmbrăcate aveţi aierul de a fi în cuşcă, ele apar ca nişte regine cari mînuesc o corabie. Acolo unde micile noastre burgheze, unde damele noastre sunt absolut ridicole, ele aleargă ici şi colo ca şi cum ar fi fost născute îmbrăcate cu această carapace». In altă parte: «De exemplu, ele au mult mai multă bună voinţa, sunt mai personale ca voi, şi prin acest cuvînt vreu să zic că ele ştiu mai puţin decît voi să împreuneze calităţile scopului lor cu ale noastre. Ca şi Moltke, am fost lovit de vivacitatea apucăturilor lor, vivacitate foarte greu de întîlnit în altă parte. Asta face din ele fiinţe greu de judecat de către străini». Astfel prinţul Bismarck, lăsînd la o parte stilul pompos, ni se arată ca un observator subtil al obiceiurilor femeilor noastre, al ideilor şi chiar al detailurilor toaletei. Inşiră felul rochiilor, descrie garniturele, admiră «picioarele, încălţate totdeauna admirabil», minele îngrijite, socoteşte cheltuelile pentru toaletă şi menaj, şi apoi declară, ca un german adevărat, că nici într’o parte nu s’au