Opinia, august 1898 (Anul 2, nr. 74-96)

1898-08-01 / nr. 74

ANUL II No. 74 EDIŢIA DE SEARA IAŞI —SIMBATA I AUGUST 1899. ABONAMENTELE încep la 1 şi 15 ale fie­cărei luni şi se plă­tesc tot­dea­una înainte în Iaşi la Casa Administraţiei şi judeţe şi streinătate prin mandate poştale Un an în ţară 80 lei, în streinătate 40 lei Şase luni l­ .­­ „ 20 „ MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA ADMINISTRATIA No 43.— Strada Golieî —No. 43 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN In Iaşi şi judeţe se primesc numa' la Administraţie in strainatate, direct la administraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciuri la pag. IV . . . . 20 b. linia H . . III . ■ * . 40 n „ Inserţiile şi reclamele . . . 50 „ „ Un număr vechi, 30 No. 43 REDACŢIA , Strada Udlici No. 43 ” VĂ PRIMĂRIA LUI IORGU Colectiviştii cu­ fruntea sus E foarte neplăcut de a reedita faptele guvernanţilor actuali, şi cu atît mai neplăcut, cu cît într’un in­terval de abia trei ani întreaga ţară a fost crud lovită prin faptele ne­socotite ale colectivităţei. A-ţi mai readuce aminte de o durere trecută, e foarte neplăcut lucru, dar cînd vezi declaraţia colectiviştilor că se vor prezenta cu fruntea sus în a­­legerile comunale, aceasta te face să rămîi uimit de atîta cinism, şi cată să te’ntrebi: oare, ce au făcut bun colectiviştii ca să aibă curajul de a mai solicita voturile ? Şi fiind­că el fug de la datoria de a-şi face bilanţul şi a indica anume ce au fă­cut spre mulţămirea cetăţenilor, datori suntem a redeştepta noi în me­moria publicului faptele odioase cari au lăsat urme adinei şi cari nu se vor putea nici­odată şterge, ori cît ar căuta colectiviştii să se arăte is­păşiţi, şi ori cit ar căuta se le a­­copere cu vălul uitărei. Ţara le va avea în vedere în ori­ce îm­prejurări, mai cu samă cu ocazia a­­legerilor, căci lucrul nu poate fi alt­fel. Cînd tu, colectivist, te prezinţi înaintea alegătorului, dator eşti îna­inte de a-i solicita votul, să te ex­­pui la judecata lui, să-i pui înainte fapte ce ai săvîrşit în interesul pu­blic, şi iată de ce, cu desgust, dar trebue să mă execut, dator sunt a redeştepta în memoria fie­cui ceea ce au făcut colectiviştii. In primul loc, după însăşi mărtu­risirea făcută de marele elector cu pretenţii de a avea colegiile în fun­dul şapcei de paie, trei păcate ca­pitale a comis partidul liberal : de­tronarea mitropolitului, chestia na­ţională şi afacerea pronunciamen­­telor ofiţerilor. Asupra acestora nici nu se încearcă discuţie. Aces­tea sunt, cred, suficiente ca ale­gătorul să-şi zică cu drept cuvînt: dacă colectiviştii sunt capabili a profana biserica, de a desorganiza armata, de a înjosi demnitatea na­ţională, a le mai da încrederea este a-i lăsa să murdărească şi să dis­trugă întreaga organizare a statului. De aceste lucruri nu voeşte co­lectivitatea să pomenească, atunci, care-I sunt actele cari sâ-I dea cu­raj de a se prezenta în alegeri ? Dar lăsînd la o parte aceste ches­tiuni cari interesează ţara întreagă şi scrutînd pe colectiviştii de la co­mună, căci e vorba de alegerile co­munale, spuie el ce au făcut bun? Ni­mic absolut, şi le dăm foarte mare dreptate, căci dacă n’au fost capa­bili de a face ceva, ce voiţi să spuie că au măturat lăzile primăriei ? Singurul lucru cu care se pot lăuda edilii noştri ar fi că nici u­­nul nu s’a dat înlături de a încasa diurne, de şi chiar unii plătiţi cu alte diurne din lada comunei. Cu alt­ceva cu ce se mai pot lăuda? Au cheltuit bani şi iar bani cu stu­diul aducerei apei în Iaşi, şi care a fost rezultatul ? Banii s’au evapo­rat şi apă e mai puţină de cît îna­inte. Nu mai vorbesc de multiplele fapte ale colectiviştilor de la pri­mărie, cam­ enumerate, ar trebui să-ţi producă desgust. Cred că acestea sunt destule pentru ori­ce om care ţine la binele public să se întrebe dacă colectiviştii, de­şi armaţi de curaj, căci atîta le-a rămas, mai pot să se prezinte cu fruntea sus. Dar la urma urmei ce voiţi să facă bieţii colectivişti? Să-şi mărturisască oare el singuri pacatele aşa în pu­blic? Ascund şi ei cît pot şi pe stăpîn şi pe slugi, căci dulce e pu­terea pentru el, mai cu samă că nu merg de­cît cu ideea de spe­cula şi profit, şi trebue şi el să se încurajeze reciproc. De­cît un lu­cru să nu uite că alegătorul este judecător foarte imparţial, şi pre­cum l-a condamnat la alegerea co­legiului al douilea de Senat,­îl va trînti, cu tot atîta dreptate, şi la alegerile comunale. A. G. Dabija. Invăţămîntul secundar D. Ilaret, ministru al instrucţiune!, a convocat zilele trecute la Sinaia un con­siliu de inspectori a! Învăţământului se­cundar. In acest consiliu, care a durat toată noaptea, s’au luat ultimele disposiţiunî cu privire la regulamentul pentru aplica­rea lege! invăţămintului secundar. Regulamentul e complect întocmit şi supus actualmente consiliului permanent al instrucţiune!. Sîmbătă consiliul se va pronunţa şi Luni sau Marţi va apare în „Monitorul Oficial" promulgat. OAMENI ŞI LUCRURI Vizionar.—Cele cîte­va rîndurî comunicate „Opiniei“ de corespondentul sau parizian, asu­pra prezenţei lui Cîrţan în acest oraş ne-au re­amintit figura, aproape uitată, a interesantului român de peste munţi. Istoria înregistrează adese­ori manifestări foar­te puţin însemnate ale spiritului omenesc, — bună­oară manifestări literare secundare, sfor­ţări intelectuale ori expanziuni sentimentale, care vor contribui din cale afară puţin la vre­o or­dine de progres în omenire. Există cu toate acestea manifestări care cu mult mai mult temeiu ar merita un modest loc de onoare în istoria spiritului uman. Meditaţi puţin asupra ţăranului transilvănean, Gheorghe Cîrţan, de care pomeniserăm mai sus, urmăriţi aventuroasa existenţă a acestui vizi­onar îmboldit de o neînţeleasă energie, de o voinţă fără seamăn, de o ţintă dezinteresată precît e de frumoasă în acelaşi timp şi veţi a­­vea în faţă un adevărat erou­ de epopee. Naivitatea şi amorul propriu­ nu lipsesc nici ele dintre elementele care călăuzesc pe omul acesta vecinic pribeag şi hoinar, în căutarea „alor noştri“,, dar cît e de splendidă resemna­rea cu care îşi îndeplineşte rînd pe rînd visu­rile de călătorie, mulţămirea priveliştilor nouă şi îmbogăţirea fantaziei! Noi l’am văzut cînd­va pe Cîrţan rătăcind pe străzile marelui oraş în care s’a reîntors încă odată zilele acestea. Deja pe atunci nutria do­rinţa vie de a vedea Spania, după ce vizitase Italia şi Franţa. Avea o pasiune neînfrînată de a cunoaşte Madridul şi într’o superbă abun­denţă de imagini vorbea de „ţara lui Trayan“— ţara ultimilor sale vise de vizionar. Dezarmat de mijloace de traifl şi de grăiţi, cu orizontul cunoştinţelor mărginit ca ori­ce ţă­ran, dar posedînd o nemărginită dorinţă şi tă­rie de v­oinţă nevăzută pînă la el, izbutise să ajungă la Paris, izbutea să trăiască aci şi să-şi hrănească iluziile pentru viitor. Războiul spano-american fu un nou îndemn pentru neînfrînatele himere — şi iată-l a doua oară la Paris căutînd mijloace de a pătrunde în Iberia. S’ar părea că „colonia romînă“ a vrut să scutească pe ţăranul spolet de prive­liştea ţării latine umilite şi înfrînte. Ar fi fost în adevăr un spectacol trist pentru entuziasta fire a admirabilului vizionar. Putem prezice însă că nu va avea odihnă pînă nu va fi văzut cu ochii pămîntul latin de dincolo de Pirinel. Primăria d-lui... Iorga Sub titlul «O desminţire Opiniei», ma­rele organ al colectivităţii d­in localitate zice că n- am încerca să facem reclamă amicului nostru, d. avocat Dabija—şi că în scopul acesta am înregistrat scanda­lul petrecut deunăzi la judecătoria de ocol. Respundem : Reputaţia d-lui Dabija în cariera de a­­vocat e destul de bine stabilită ca să mai fie nevoie să’I se facă reclamă. Probă e numeroasa-i clientelă pe care ’I o in­vidiază mulţi dintre avocaţii cari fac propagandă colectivistă, precum şi po­ziţia materială şi morală pe care a ştiut să­­şi o facă. Dar să venim la fapt. Vorbind de procesul lui Meier Aron, zisa gazetă pretinde că d. Dabija, în mod neexact dar mahalagiesc, a căutat să in­ducă în eroare pe judecător. Cînd le spui colectiviştilor adevărul, se supă­ră foc. D. Dabija a susţinut că primă­ria rău a intentat acţiunea, căci clientul d-sale posedă autorizaţia legală, iscălită de d. Tăcu şi obţinută prin intermediul d-lui Iorga, cumnatul d-sale şi primar in politibus. Aceasta, se vede, a supă­rat pe colectivişti de s’au năpustit asu­pra d-lui Dabija. Un neadevăr sfruntat spune gazeta li­berală cînd insinuiază că avocatul pri­măriei, profund jurist şi elocvent orator, ar fi cerut constatare locală. Procesul verbal de şedinţă constată că d. Dabija a cerut în primul loc anularea procesu­lui verbal al primăriei şi în mod subsi­diar a cerut constatare­a locală spre a se convinge judecătorul că cel de la pri­mărie nu ştiu ce fac. Că publicul a ris, aceasta este foarte adevărat, a trebuit toată autoritatea ju­decătorului ca să restabilească ordinea— şi a rîs pentru că avocatul comunei sus­ţinea că construcţia se face fără autori­zaţie, dovadă e că însuşi pamfletul colec­tivist afirmă acest lucru. D. Dabija a desminţit această afirmare producînd în şedinţă autorizaţia. Mai clar nu se poate. __ACTUALITAT­I___ Urmaşul lui Bismarck Iată un titlu care va putea surprinde pe mulţi. Pentru că mărirea lui Bis­marck constă­­ca ori­ce supremaţie— în raritatea calităţilor marelui om de stat pe care nimeni in Germania nu-­l va putea înlocui. «Acum cînd Bismarck e mort, zicea de curînd un ziarist german—Theodor Mommsen a rămas fără îndoială omul cel mai renumit al Germaniei."» Despre marele scriitor şi savant, Mommsen, am vorbit pe larg nu de mult, cu prilejul jubileului serbat de patria lui şi de toată lumea. Se zice că în tim­pul ceremoniei funerare în onoarea re­gretatului cancelar toată lumea berlineză avea ochii aţintiţi să vadă dacă e şi Mommsen în asistenţa fără număr. I­­lustrul savant n’a lipsit, ba încă—con­trar credinţa multora—a adresat pre­tutindeni mari elogii fostului a­tot pu­ternic al Germaniei. «Temperamentul lui Bismarck—zice Mommsen într’un interview—se ridică şi deasupra morţii. Încărcat de mînie, cum era în viaţă, aşa rămase pînă la moarte. Cei opt ani de retragere din viaţa publică erau plini de necaz şi amar. Şi de­sigur că a fost voinţa în­săşi a cancelarului ca să se publice ac­tul de demisiune. Eu cred că o bună înţelegere ar fi pu­tut dăinui între împăratul Wilhelm II şi Bismarck; acesta s’ar fi obicinuit cu oare-care supunere, celălalt ar fi conti­nuat a păstra pe cancelar, fără să-î lase a­tot puternicia.» Era un adevărat om de stat. Şi nu poate fi om de stat cineva pînă nu în­truneşte însuşiri şi de despot şi de re­voluţionar. El era de amîndouă; a să­vîrşit lucruri mari pentru Germania. Visul lui nu era o dictatură europeană; era numai ca să facă Germania temu­tă, respectată. Aşa se explică faptul că în multe ocazii văzurăm Germania che­mată ca arbitru în împrejurări ca acea din 1878, cînd congresul trebuia să re­guleze situaţia în orientul Europei. Pe IORGA la congresul acesta din Berlin se trage duşmănia între Germania şi Rusia». Mommsen—decanul universităţii din Berlin—nu crede că memoriile lui Bis­marck vor fi cuprinzînd lucruri excesive a căror publicaţie va trebui să fie in­terzisă : «Cine poate dictă geniului calea gîn­­dirii sale ? Pornirea era firească la Bis­marck. Om care s’a ridicat deasupra tuturor,—cine s’ar mira dacă sar vedea în memoriile sale uneori prea dedat violenţei sau asprimei ?» Sunt încă multe păreri interesante în declaraţiile făcute de octogenarul savant german ziaristului de la «Neue Freie Presse». Vom analiza în alt număr cîte­va din aceste păreri ale lui Theodor Mommsen pe care-l proclamă lumea cultă germană de vrednic urmaş al neasămuitului „ Can­celar de fier“. Cînd auzi pe patrioţii liberali înşirînd, atît prin viu graiu cît şi prin aleasa proză a presei lor, izbînzile făptuite de partid şi proclamînd că statul român de azî este opera lor escluzivă, ar crede că aceşti oameni sunt făcători de minuni. El au făcut pe 48, ei au dotat ţara cu constituţie, el au luminat poporul, el au luat Griviţa şi Plevna, el au fa­bricat regatul şi în curînd tot ei vor lua Transilvania, Bucovina, Basarabia, Macedonia şi orî­ce alt colţ de pămînt pe unde va fi locuind vre-un Român. Toate celelalte grupuri şi partide po­litice sunt după eî nişte simple momîi, cari şed cu m­înele încrucişate, simple spectatoare la actele mari liberale, aş­­teptînd mereu, de la geniile din partidul patrioţilor, regenerarea şi înălţarea ţăreî!.. Boborul, zăpăcit timp de vre-o 30—40 de anî în şir de asemenea momeli, a luat, ce’i drept, multă vreme drept monedă bună toate aceste gasconade, şi numai poznele prea ghioşghiore din ultimele regimuri ale lui Simion Mihailescu, Mai­­canilor şi ale actualei oculte, au trebuit in fine să’i deschidă ochii. Văzînd acum că cu laudele despre crearea şi organizarea statului nu maî merge, patrioţii au părăsit laudele ce’şî faceau cu isprăvile interne şi s’au arun­cat chiarişî asupra ilustrelor lor isbînzî exterioare, făcîndu-şî din ele titluri de neperitoare glorie!... Şi ştiţi în ce con­­sistă isbînzile ?... Ascultaţi, mă rog : «pentru a veni în direct contact cu pu­­ternicile imperii, trebuie să ştii a pro­voca acest contact“; cu alte cuvinte, patrioţii au talentul de a provoca con­tacte cu puternicele imperii !.... Dar, ne veţi întreba poate, în ce con­sistă şi aceste contacte ? Iată : Ca principiu, pentru ca să aî onoa­rea de a veni în contact cu vre-o mare împărăţie, trebuie maî înainte de toate să daî ceva, căci ştiut este că obrazul subţire cu cheltuială se ţine. Aşa, de exemplu, vrai să vii în con­tact cu Rusia şi să o rogi sa te consi­dere ena mu ehe ena su, trebuie să daî Basarabia dar să amăgeşti poporul că, din contra, aî să capeţî tu ceva, şi cînd vine vremea de executare a zdelcei, sub­scrisă cu mult înainte la Livadia, să te prefaci că rămîî uimit şi să denunţi po­porului pe hrăpitoarea Rusie, cu care te puseşi la cale pe subt ascuns. Apoi, ca să poţi veni în contact cu toate puterile evropieneştî, trebue să te înţelegî cu ele tot pe sub mină ca să deschizî larg art. 7 din constituţie a­­cordînd drepturi streinilor în masă, şi numai după oare cari murmure, cari vin din ţară, să reduci lucrul la proporţii maî mici. In urmă, pe vremuri de li­nişte, se faci mici cadouri de convenţii comerciale oneroase intereselor ţăreî, ca să te pui şi bine în contact. Cînd, însă, vrei să te pui în contact separat cu vre-o putere mare, atunci decorezi pe Banfy şi pe Jeszenszky Cînd vii la guvern, după ce aî mîncat Unguri fripţi în opoziţie, şi te duci la Petersburg în urma oare­cărei broşuri în care aî făcut cu ou şi cu oţet pe Rusia. Acest mod de a veni în contact cu împărăţiile mari, îl numesc, patrioţii, succese e­steriore ! Să le fie de bine şi să le poarte să­nătoşi. Juvenal JOHN GRAND-CARTERET S’a vorbit mult despre gustul, tare pronunţat, al prinţului de Bismarck pen­tru viaţa de ţară, despre averea sa, des­pre adevărata sa menagerie de animale, despre cinele seu Sultan, despre viaţa sa liniştită şi regulată cum o ducea atît la Varzin cît şi la Friedrichsruhe, despre umoarea sa înţepătoare, despre spiritul sau adevărat german; s’au scris chiar volume arătînd sentimentele sale faţă cu femeele, ideile sale asupra însură­toarei şi femeilor cari îl înconjurau. De­şi, vorbind drept, cancelarul de fer nu a avut nici odată legături amoroase sau galante, nici aventuri, nici rătăciri după cum afirmă unul dintre biografii sei, Adolf Kohut, de­şi nici odată faptele sale n’au îndreptăţit să se invoace cu privire la dînsul axioma cunoscută. Cherchez la femmel—totuşi făcu să se vorbească de el odată în viaţa sa în privinţa unei dive, Pauline Lucca, la Lucca, cum zic germanii; dar destul de inocent, totul bazîndu-se pe o copilărie, pe o ştrengărie de student fericit de a face plăcere unei femei frumoase, a u­­nuî copil alintat—după cum spune în­suși defunctul. Intr’o zi, la Ischl, în timpul verei a­­nului 1865, Lucea și Bismarck se duseră la un fotograf unde se fotografiară. «Cî­te­va zile în urmă, zice d. Kohut, foto­grafia celei mai celebre artiste împreună cu cel mai celebru om de stat al epo­­cei, se găsea în minele tuturor. Nu se mai vorbea de alt­ceva la Ischl. Insă cei doi interesaţi găsiră cu cale că ar fi mai bine ca faimosul portret să fie scos din circulaţie şi fotograful promise de a nu mai scoate copil. Faţă de Lucea ca şi de d-na Velma Parlaghy, cunoscuta portreturistă, prin­ţul Bismarck n’a încetat nici­odată de a fi vechiul gentilom de altă dată, de o delicateţă nemărginită de apucături de sentimente. El a spus multe, a scris multe despre femei, cu diferite ocaziuni, a vorbit mult despre Germance, despre Austriace, despre Unguroaice, despre Rusie, şi în sfîrşit, ceea ce ne intere­sează mai mult, despre Franceze, despre Pariziene. German, el a amintit, în mai multe ocaziuni că femeile de la Dresda erau din ţara în care fetele frumoase cresc în copaci; de­şi german, se arată tare ui­mit de fuste, şi cînd se duse la Paris, la 1862, nu s’a putut opri de a zice, despre împărăteasa Eugenia, că: «Este una dintre cele mai frumoase femei pe care le cunoaşte, cu tot Saint Petersburgul». Bismarck nu va fi nici­odată acuzat de a nu fi fost apreciator just al fru­­museţei femeeşti. Cîte lucruri observate cu fineţă, cîte detalii picante, nu scrie el despre Fran­cezele, despre Parisienele noastre, în scrisorile către d-na de Bismarck şi că­tre d-na de Am­in! Şi aceasta este cu atît mai preţios, cu cît e mai adevărat. Ascultă-i: «Parizienele nu sunt frumoase, de e o frumuseţă antică ; dar cîtă drăgălă­­şie, cîte graţii, în cel mai mic gest! Din lucrurile urîte prin ele însăşi, ele ştiu să facă ceva foarte frumos; aşa că în malacoavele cu cari voi îmbrăcate a­­veţi aierul de a fi în cuşcă, ele apar ca nişte regine cari mînuesc o corabie. A­­colo unde micile noastre burgheze, unde damele noastre sunt absolut ridicole, ele aleargă ici şi colo ca şi cum ar fi fost născute îmbrăcate cu această carapace». In altă parte: «De exemplu, ele au mult mai multă bună voinţa, sunt mai personale ca voi, şi prin acest cuvînt vreu să zic că ele ştiu mai puţin de­cît voi să împreuneze calităţile scopului lor cu ale noastre. Ca şi Moltke, am fost lovit de vivacita­tea apucăturilor lor, vivacitate foarte greu de întîlnit în altă parte. Asta face din ele fiinţe greu de judecat de către străini». Ast­fel prinţul Bismarck, lăsînd la o parte stilul pompos, ni se arată ca un observator subtil al obiceiurilor femei­lor noastre, al ideilor şi chiar al detai­­lurilor toaletei. Inşir­ă felul rochiilor, des­crie garniturele, admiră «picioarele, în­călţate totdeauna admirabil», minele în­grijite, socoteşte cheltuelile pentru toa­­letă şi menaj, şi apoi declară, ca un ger­man adevărat, că nici într’o parte nu s’au

Next