Opinia, ianuarie 1899 (Anul 2, nr. 195-214)

1899-01-09 / nr. 195

/^amiL 'ii. ANUL II No. 195 Numărul_10 Bani ABOHAMENTELE Încep la 1 şi 15 ale fie­cărei luni şi se plă­tesc tot­ d’atina Înainte In Iaşi la Casa Administraţiei In judeţe şi stresinătate prin mandate poştale Un a­n în tmră 30 lei, în streinătate 10 lei Şase luni » 15 „ s » 20 » MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA Alemskistraţîa No. 52-Strada Goliei —No. 52 EDIŢIA DE SEARA IAŞI—SÂMBĂTĂ 9 IANUARIE 1899. Număr nol_l 6 Bani ANUNCIURILE In Iaşi şi judeţe, se primesc numai la Administraţie in strfiin­âţate, direct la Aâmîitîstraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciurî la pag. IV................20 b. lini » » » III . . 40 » » nseriiile şi reclamele . . . . 50 » » UN NUM­ĂR TECH­IU 3E BANI Redacţia No. 52 —Strada Goliei — No. 52 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Schimbări în magistratura Iaşului Găică cetitorii noştri Cerem crtare abonaţilor şi ceti­torilor noştri pentru suspendarea momentană a «Opiniei.» Nici redac­ţia nici administraţia ziarului n’au cea mai mică vină. Din contra, sus­pendarea a venit într’un moment cind redacţia rivaliza cu adminis­traţia în zel pentru satisfacerea cetitorilor. Dacă data aceasta nimeni n’a putut prevedea nervii neaşteptaţi ai tipo­grafului, aducem la cunoştinţa ce­titorilor că o dată cu schimbarea tipografiei, am luat toate măsurile ca apariţia ziarului să nu mai poată fi întreruptă. îndată ce ne va sosi hîrtia co­mandată, «Opinia» va reapărea in formatul seu obişnuit. In chestia culture! naţionale Nu în zadar secolul nostru s’a numit secolul naţionalităţilor.­­ In virtutea acestui mare princi­piu s’au­ renăscut la viaţa politi­că state întregi, cari erau înglo­bate în state autocrate ca Turcia. Tot în virtutea acestui principiu, îşi reclamă şi azi dreptul de viaţă politică atîtea popoare, cari stau înglobate în monarhia Habsbur­gom Evoluţia, dar, a principiului na­ţional nu a ajuns la deplină des­­voltare şi sigur că şi sect. XX-a se va semnala tot prin revendi­cări naţionale. Se va realiza, însă, în acelaşi timp şi alt principiu mai mare: fhumanitarismul, căci în măsura în care ideile naţionale îşi vor găsi deplina lor realizare, se va năzui la întruparea ideii de soli­daritate universală, în urma că­reia fie­care popor îşi va căuta a se desvolta potrivit forţelor sale intelectuale, morale şi eco­nomice. Credem clar că ideia naţională nu va trebui să escludă ideia so­lidarităţii universale, de­şi pen­tru moment sîntem deprinşi a le privi în antitesă. Dacă ideile se esclud unele pe altele, fără a se implica tot­dea­una, sentimentele din contra se pot împăca, chiar­­ contrare fiind între ele în apa­renţă. Sentimentul de sine se com­­plectează in familie­, sentimentul de familie se complectează in societate­, sentimentul de neam se complectează prin sentimentul de umanitate. Cine crede în esclusivismul sentimentelor şi în imposibilita­tea lor de conciliare se înşa­­lă. Sentimentele înguste intră pe de-a’ntregul în alte sentimente mai largi, căci ele se suprapun, fără a se anihila. Cîtă vreme cultura naţională­­ s’a pus pe baze pur politice, s’a crezut a fi escluzivistă. In mân­dria Ungurului de a fi numai Ungur ca popor politic, a căutat şi va căuta să nimicească pe ce­lelalte popoare conlocuitoare. Pe acest teren se pune chestia de asimilare şi neasimilare. Natural că popoarele ajutate de soartă a cărmui vor căuta pe toate căile să-şi asimileze pe cele supuse, e­­xagerînd mijloacele legale şi na­turale în luptă. Dar dacă schimbăm centrul de gravitate, dacă în locul, sau mai bine zis, dacă pe lângă consi­derentele politice facem să pri­meze considerentele economice, natural că atunci eclusivismul dispare şi în locul intransigen­ței de idei, vom recurge la mij­loacele practice de luptă econo­mică desvoltând în sinul poporu­lui nostru toate forţele de care se dispune pentru a-l înarma în lupta de trai­. Una—tactică politică—e nega­tivă; alta—tactica economică— e positiv­a. Una, in mania de a ve­dea numai de ai noștri escluzînd străini, ne uitam cum să fim noi; alta, din contra, căutînd a asigu­ra mijloacele de trai, avizază la căile practice şi positive ale vieţii. Deci, în cultura sentimentului naţional nu e de ajuns azi a face fraze sforăitoare că suntem şi vom fi Romînî şi că dar afară cu străinii, nu ne trebuesc. Aceas­tă tactică e greşită, căci s’ar în­ţelege prost cultura naţională. Din contra, cultura sentimentului naţional stă în a ne studia pe noi de-aproape, şi numai cu refe­rinţă la noi, a ne vedea de ce putere dispunem în lupta de trai; ce puteri nouă avem nevoe de desvoltat; în ce direcţie; cu ce mijloace; şi numai atunci când ne vom cunoaşte pe noi bine cine suntem,să întreprindem lupta. Un sentiment se naşte din ra­portul dintre două idei, dar a­­cele idei să nu fie numai de un soio: că suntem români, şi voim ca ţara românească să fie a Ro­mînilor. Cu vorbele nu ne plătim la sentimente. Să năzuim a deştepta conşti­inţa justă de noi; să ne studiem situaţiunea noastră politică şi eco­nomică; să ne îndreptăm şi să com­­plectăm lipsurile, căci la ce bun ca ţara va fi a noastră a Româ­nilor în pămînt şi slujbe, dar va fi a altora ca comerţ şi industrie. Să îndreptăm spiritul public în partea practică a vieţei; să a­­rătăm pericolul falimentului na­ţional pe terenul industrial şi co­mercial; să ne îndreptăm relele noastre, să ne vedem bârna din ochiul nostru; şi numai atunci să observăm paiul din ochiul străi­nului. Cei care sunt chemaţi a pro­mova sentimentul naţional, nu pe baze politice ci economice, sunt tinerimea Universitară. Ea—ca li­na ce primeşte cultura superioră— va forma pătura conducătoare de mîine şi ca atare, dar, ei incumbă datoria de a şti cum să se lu­­­creze în mod sănătos şi prielnic. N­u e bine a se lăsa şi ea să fie înşelata asupra adevăratului sentiment naţional. Sentimentul naţional nu esclude alt sentiment mai larg al solidarităţei generale ci din contra, în­cît dînsul e mai conscient cu atâta şi al douilea e mai temeinic. Tinerimea Universitară trebue să se pătrundă de marele ade­văr; în lupta naţională, prima da­torie stă în a stârni în ai tăi puteri positive de luptă, nu atîta în a ponegri pe alţii, neglijin­­du-te pe tine. E sfinţit învăţătura poetului nostru, care zice : răul adesea nu ne vine din afară, ci ni-l fa­ce o rudă sau un frate ; iar prooro­cul zicea oare cînd plin de amără­ciune: «peirea ta prin tine Istrael». Ohelirea în lupta naţională stă în a deştepta în ai tăi puteri ac­tive de muncă, nu năzuinţi ne­gative de distrugere. Gh. Ghibănescu OAMENI ŞI LUCRURI Vechiu şi nou. Din pragul anului nou­ să ne aruncăm o privire în urmă. Cît zbucium, ce de frămlntare, ce an steril şi nenorocit! In larma de triumf şi de vese­lie care aclamă sosirea celui nou, oare nu e ca un lung ecou pe urma dureroaselor neajunsuri ale celui vechiu?... JLa noî e o întreagă confuzie, din în­­vălmăşagul luptelor politice, meschine şi umilitoare, nimic care să însemne un pas înainte spre mai bine, spre ideal. Acţiu­nea statului întreg oprită de agitaţia unor partide care-şi dispută puterea, viaţa pu­blică suspendată pentru a prelungi ago­nia muribunzilor. Şi între acestea dincolo de hotare, în vecini, lupta înverşunată, des­­nădăjduită, a susţinerei neamului, lupta pururi înteţită de duşmani implacabili, lupta în potriva limbeî, lupta în potriva nume­lui de român! Iar mai departe, încolo, în lumea largă, o frămîntare de nelinişte, în vîntul acela de războini care suflă peste aparenta ar­monie a statelor. Lumea vech­e, în războiul cu lumea nouă, inaugurează într’o dramă sîngeroasă o stare de lucruri în care pu­terea armată îşi vede supremaţia compro­misă. Şi în acelaşi timp, ca şi cum n’ar fi înţăles trista lecţiune de experienţă a im­periului lui Philip al V-a, Europa întreagă e cuprinsă de nebunia înarmărilor, în re­crudescenţa militarismului vechiu. Şi în starea de neîncredere generală, conflictele cele maî mici determină tulburări adînci şi generale, ameninţînd lumea întreagă cu primejdia ciocnirilor înarmate. Iar în apu­sul civilizat, focarul luminei şi al umani­tarismului, Franţa se dezbină, îşi consumă propriile sale forţe, în agitaţia nenorocită a tristei «afaceri». Gloria Metropolei e ter­felită în noroiul patimelor josnice, prile­­jind­ puterilor rivale putinţa unei ridicări, a unei întreceri, şi încercînd cea mai du­reroasă umilinţă faţă cu posibila schim­bare a cursului lucrurilor.... Am rupt ulima foae a calendarului din părete şi cartonul gol, mut, îmi dă iluzia că timpul s’a oprit In mersul lui, că ziua, că anul, acesta e cel din urmă.... De-ar fi ce din urmă din anii răi!... La umbra lin­iştei Scăpaţi teferi în vacanţele serbătorilor, depozitarii putere! se puseră pe traiu. Vilegiatură la Constanţa, invitaţii la ba­lul Curţei cu duiumul, —ceteşte trei mii — ceaiuri ministeriale, încrucişări de tele­grame felicitative de anul nou cu urări reciproce de timp îndelungat la putere; în fine s’au înfruptat cu toate deliciurile resfăţuluî guvernamental pe care ahiiarea colectivistă le poate imagina. Pînă şi camerierul clubului naţional­­liberal din localitate s’a crezut în drept de a face act de mare patriot, felicitin­­du’şî patronii în stihuri din care detaşăm următoarea strofă semnificativă: Dea-vă domnul mulţumirea Să vedeţi lucind cu fală Peste ţeavă fericirea, Naţional-Liber odă .... Probabil că prin fericirea liberal-naţio­­nală preopinientul a vrut se’nţeleagă fe­ricirea partidului, de­oare­ce ţara şi par­tidul sunt doue lucruri deosebite. Ori cum, însă, cînd partidul luceşte cu fală, ţara n’are ’n­cotro, trebuie să fie feri­cită, căci dealtmintrelea o ia mama dra­cului. In ce priveşte mai cu samă oraşul nostru, camerierul-poet al clubului avea pănă la oare care punct ceva dreptate. Căci cum să nu fie laşul fericit, cînd lemnele şi pomana dăruite de Vodă s’au împărţit frăţeşte în familie; cînd d-niî Sandulescu şi Sterea, berechetul partidu­lui, a făcut vizite in calestele comunale ; cînd în fine suspendarea apariţiunei zia­rului nostru pentru zilele de anul nou şi Bobotează, a dat prilej dubliilor din ofi­cina gazetărească a colectivitate! locale să facă spirit eftin, adică spirit liberal­­naţional, cu o desinvoltură care de­sigur a făcut sînge-reu , chiar şi camerierului mai sus pomenit? Cum vedeţi, bine pretutindine­, după cum strigau odinioară străjerii de senti­nelă de prin foişoarele de foc ce existau pe la comandele de pompieri acum vre­o 30 de ani. Un singur eveniment lugubru a­ arun­cat, însă, vălul set trist peste fericirea naţional-l­iberală — cum zice camerierul — din serbătorile de acum. Un eveniment anunţat de oficioasa locală, trist, îngro­zitor, şi anume : între staţiile Cărcea şi Craiova regimentul I de roşiori s’a arun­cat înaintea unei maşini care sa tăiat în două. Am citat textual. Ce supărare o fi avut regimentul ca să se sinucidă aşa din senin nu se ştie; destul e că a fost tăiat în două şi sîngele o fi curs şiroaie de sigur. Cînd vestea s’o afla în ţară ce doliu o să se întindă peste familiile care au cîte un fiu, frate sat nepot, în acel nefericitjregiment. Ancheta judecătorească o să constate probabil că tăietura s’a operat cu’n instrument con­tondent, termen consacrat, dar aceasta nu va încălzi de loc pe cei dezolaţi de teribila catastrofă. In tot cazul, găsim că emişii redactori de la gazeta colectivistă puteau să anun­ţe publicului această varsare de sînge cu oare­care menajamente, nu aşa ghios­­ghiorea! Sunt prea­­crudei!! . . . Juvenal, entusiast şi îndrăzneţ pînă la cavalerismul cel mai medieval, îl înfăţişa ca un tip ideal, după chipul lă Cyrano de Bergerac, care ameţeşte astăzi tot tineretul francez. A făcut parte din pleiada tinerilor plini de iluzii, de curaj şi de patriotism, cari sub stindardul Epocei, au purtat cele din­­tîiu şi cele mai cumplite lovituri, sub care s'a năruit cetatea colectivistă a liă I. C. Brăteanu. Pe acele vremuri de opoziţiune unită, minţile erau atît de încordate şi de aprin­se, incit Balş, deschizîndu-şî pieptul în fa­ţa armei să­i, Xenopol, destăinuia o sta­re sufletească care era a tuturor tinerilor opozanţi de ori­ce nuanţă politică. Ca prefect al oraşului nostru a ştiut să-şi facă mulţi prietini, fără însă să fi lăsat pe urma să vre-o duşmănie sau o singură bănuială de nedreptate. Bătrînul seă părinte, care f­usese cel mai bogat din Moldova, din care stăpânea peste 80.000 de fălci, a murit de durere văzîn­­du-şi pe fiul cel mai iubit lovit de o boa­lă care nu ieartă nici­odată, şi acest fiu care părea, menit să joace un rol atît de însemnat în ţara să, purtînd un nume mare şi cu o minte atît de frumos înzes­trată ! El şi-a tîrît încă cîţî­va ani via­ţa hă plină de dureri, şi s’a stins la o ivrîstă cînd omului îi­ este mai dragă vicar­­ţa şi lumea! Alecu Balş s’a dus,, ducînd cu sine iu­birea noastră şi ne-a lăsat regretele adinei şi etern neuitate. Alecu Balş: Du­pă şapte ani de suferinţă şi de luptă neîncetată în contra nemiloasei boale care îl căznea, istovit de putere şi de vlagă, a­­micul nostru, Alecu Balş, a murit la Pesta, unde reprezenta ţara noastră în calitate de Consul general. Pînâ în ultimul moment, tînărul nostru amic, care nu avea de cît 31 de ani,­­şî-a păstrat frumoasa sa inteligenţă senină, cu care a ştiut să farmece în tot-dla-una pe toţi acei, cari sau cunoscut. Balş, dacă s’ar fi bucurat de o sănătate mai puţin şubredă, ar fi ajuns la un rol foarte însemnat în societatea şi ţara noa­stră, căci pe lîngă o inteligenţă superioa­ră şi o erudiţime uimitoare la vrîsta lui. bracterul seă afabil, prietina? şi tot­odată A’nlevcni balaia Hina Măriuca avea pasă grea. Moşu Mărin murise de mult şi pe urma lui nu rămăsese, de­cît o cas­ă cu 6 copii: leliţa Săftica şi bădiţa Ionică, care erau­ mai mari ca mine: Toderiţă, Ilinca, Niţă şi Deliţă, cam de-o apă cu noi băeţii, care mai mititel, care mai mărişor. Nu era joacă, la capra podului Hagiu­lui, unde să nu fi fost Deliţă şi Toderiţă. Cum casa le era chiar la marginea din sus a podului, băeţii îndată ce simţeau că” a venit cineva pe pod, amandea la fereastră şi într’o clipeală erau şi ei în cîrd. Pe pod ne era joaca toată ziua; acolo mergeam pe capra podului, ca come­dianţii pe frînghie; acolo dădeam drumul zmeilor cu zbărnuitoare ;racolo era ţepul vacilor şi al caprelor, cae nu treceau ne­­vămuite de o ţîră, de lapte cînd se în­­turnau­ de la cireadă; acolo în sfirşit era gazda bătăilor pe spetele băeţilor de ji­dani. Cum treceai de pod, aveai în stînga, casa Hineî Măriucăî; păreţi! casei erau joşi; iar de pe ferestruica din drum pu­teai vedea foarte'' bine în tinda cu va­tră, unde de obicei se durau cele mă­măligi. Şase guri la casă de vadană nu era lucru uşor! Cum moşu Mărin murise sa­­rae, n-am putut lăsa după sine de­cît ca­licie lucie, o casă şi mila celui de sus Făcea şi Hina Măriuca ce putea; lu­cra lucru străin; ajuta la morţi; mai toamna pe la cules ; dar cel maî mare cîş­­tig îl avea de pe tors. Hina Măriuca cu­cele 2 fete ale sale torceau toată iar­na şi dacă ar fi să se socotească cale­­pele cîte le-au tors, ar fi să facem pînza cea lungă din poveste­a grecoaicei celei nebune. Dar ori­cît de mult ar fi muncit die­sa , tot nu era uşor de astupat 7 guri. Nevoia învaţă însă pe om ce nu­ ţi-o vo­ia şi Irina Măriuca ajunsese ,la cea maî straşnică economie. Despre casa ei eşise între noî băeţii vorba că pune brînza în garafă, iar băieţii înghit buchiumul de mămăligă după ce-l întinge în brînză pe din afara sticlei. Ce nu-ţi stîrneşte mahalaua! Făcea în­să biata Hina ce putea să crească plo­­durile; şi cei care o cunoşteau de aproa­pe n’aveau de­cît vorbe bune de zis des­pre dînsa. Ba hărnicia şi cinstea ei o făcuse să răsbată în multe case. De la o curte boerească, unde dînsa torsese multe caleape, căpătă pe lingă preţul cu­venit şi o viţică ca de-un an. Cu chiti cu vai’ viţica a ajuns să fete o altă vi­­ţică şi iată pe hina Măriuca că avea cu ce og’oi foamea celor din casă. Ce nu ajută o văcuşoară la casa unui

Next