Opinia, ianuarie 1899 (Anul 2, nr. 195-214)
1899-01-09 / nr. 195
/^amiL 'ii. ANUL II No. 195 Numărul_10 Bani ABOHAMENTELE Încep la 1 şi 15 ale fiecărei luni şi se plătesc tot d’atina Înainte In Iaşi la Casa Administraţiei In judeţe şi stresinătate prin mandate poştale Un an în tmră 30 lei, în streinătate 10 lei Şase luni » 15 „ s » 20 » MANUSCRISELE NU SE INAPOIAZA Alemskistraţîa No. 52-Strada Goliei —No. 52 EDIŢIA DE SEARA IAŞI—SÂMBĂTĂ 9 IANUARIE 1899. Număr nol_l 6 Bani ANUNCIURILE In Iaşi şi judeţe, se primesc numai la Administraţie in strfiinâţate, direct la Aâmîitîstraţie şi toate oficiile de publicitate Anunciurî la pag. IV................20 b. lini » » » III . . 40 » » nseriiile şi reclamele . . . . 50 » » UN NUMĂR TECHIU 3E BANI Redacţia No. 52 —Strada Goliei — No. 52 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Schimbări în magistratura Iaşului Găică cetitorii noştri Cerem crtare abonaţilor şi cetitorilor noştri pentru suspendarea momentană a «Opiniei.» Nici redacţia nici administraţia ziarului n’au cea mai mică vină. Din contra, suspendarea a venit într’un moment cind redacţia rivaliza cu administraţia în zel pentru satisfacerea cetitorilor. Dacă data aceasta nimeni n’a putut prevedea nervii neaşteptaţi ai tipografului, aducem la cunoştinţa cetitorilor că o dată cu schimbarea tipografiei, am luat toate măsurile ca apariţia ziarului să nu mai poată fi întreruptă. îndată ce ne va sosi hîrtia comandată, «Opinia» va reapărea in formatul seu obişnuit. In chestia culture! naţionale Nu în zadar secolul nostru s’a numit secolul naţionalităţilor. In virtutea acestui mare principiu s’au renăscut la viaţa politică state întregi, cari erau înglobate în state autocrate ca Turcia. Tot în virtutea acestui principiu, îşi reclamă şi azi dreptul de viaţă politică atîtea popoare, cari stau înglobate în monarhia Habsburgom Evoluţia, dar, a principiului naţional nu a ajuns la deplină desvoltare şi sigur că şi sect. XX-a se va semnala tot prin revendicări naţionale. Se va realiza, însă, în acelaşi timp şi alt principiu mai mare: fhumanitarismul, căci în măsura în care ideile naţionale îşi vor găsi deplina lor realizare, se va năzui la întruparea ideii de solidaritate universală, în urma căreia fiecare popor îşi va căuta a se desvolta potrivit forţelor sale intelectuale, morale şi economice. Credem clar că ideia naţională nu va trebui să escludă ideia solidarităţii universale, deşi pentru moment sîntem deprinşi a le privi în antitesă. Dacă ideile se esclud unele pe altele, fără a se implica totdeauna, sentimentele din contra se pot împăca, chiar contrare fiind între ele în aparenţă. Sentimentul de sine se complectează in familie, sentimentul de familie se complectează in societate, sentimentul de neam se complectează prin sentimentul de umanitate. Cine crede în esclusivismul sentimentelor şi în imposibilitatea lor de conciliare se înşală. Sentimentele înguste intră pe de-a’ntregul în alte sentimente mai largi, căci ele se suprapun, fără a se anihila. Cîtă vreme cultura naţională s’a pus pe baze pur politice, s’a crezut a fi escluzivistă. In mândria Ungurului de a fi numai Ungur ca popor politic, a căutat şi va căuta să nimicească pe celelalte popoare conlocuitoare. Pe acest teren se pune chestia de asimilare şi neasimilare. Natural că popoarele ajutate de soartă a cărmui vor căuta pe toate căile să-şi asimileze pe cele supuse, exagerînd mijloacele legale şi naturale în luptă. Dar dacă schimbăm centrul de gravitate, dacă în locul, sau mai bine zis, dacă pe lângă considerentele politice facem să primeze considerentele economice, natural că atunci eclusivismul dispare şi în locul intransigenței de idei, vom recurge la mijloacele practice de luptă economică desvoltând în sinul poporului nostru toate forţele de care se dispune pentru a-l înarma în lupta de trai. Una—tactică politică—e negativă; alta—tactica economică— e positiva. Una, in mania de a vedea numai de ai noștri escluzînd străini, ne uitam cum să fim noi; alta, din contra, căutînd a asigura mijloacele de trai, avizază la căile practice şi positive ale vieţii. Deci, în cultura sentimentului naţional nu e de ajuns azi a face fraze sforăitoare că suntem şi vom fi Romînî şi că dar afară cu străinii, nu ne trebuesc. Această tactică e greşită, căci s’ar înţelege prost cultura naţională. Din contra, cultura sentimentului naţional stă în a ne studia pe noi de-aproape, şi numai cu referinţă la noi, a ne vedea de ce putere dispunem în lupta de trai; ce puteri nouă avem nevoe de desvoltat; în ce direcţie; cu ce mijloace; şi numai atunci când ne vom cunoaşte pe noi bine cine suntem,să întreprindem lupta. Un sentiment se naşte din raportul dintre două idei, dar acele idei să nu fie numai de un soio: că suntem români, şi voim ca ţara românească să fie a Romînilor. Cu vorbele nu ne plătim la sentimente. Să năzuim a deştepta conştiinţa justă de noi; să ne studiem situaţiunea noastră politică şi economică; să ne îndreptăm şi să complectăm lipsurile, căci la ce bun ca ţara va fi a noastră a Românilor în pămînt şi slujbe, dar va fi a altora ca comerţ şi industrie. Să îndreptăm spiritul public în partea practică a vieţei; să arătăm pericolul falimentului naţional pe terenul industrial şi comercial; să ne îndreptăm relele noastre, să ne vedem bârna din ochiul nostru; şi numai atunci să observăm paiul din ochiul străinului. Cei care sunt chemaţi a promova sentimentul naţional, nu pe baze politice ci economice, sunt tinerimea Universitară. Ea—ca lina ce primeşte cultura superioră— va forma pătura conducătoare de mîine şi ca atare, dar, ei incumbă datoria de a şti cum să se lucreze în mod sănătos şi prielnic. Nu e bine a se lăsa şi ea să fie înşelata asupra adevăratului sentiment naţional. Sentimentul naţional nu esclude alt sentiment mai larg al solidarităţei generale ci din contra, încît dînsul e mai conscient cu atâta şi al douilea e mai temeinic. Tinerimea Universitară trebue să se pătrundă de marele adevăr; în lupta naţională, prima datorie stă în a stârni în ai tăi puteri positive de luptă, nu atîta în a ponegri pe alţii, neglijindu-te pe tine. E sfinţit învăţătura poetului nostru, care zice : răul adesea nu ne vine din afară, ci ni-l face o rudă sau un frate ; iar proorocul zicea oare cînd plin de amărăciune: «peirea ta prin tine Istrael». Ohelirea în lupta naţională stă în a deştepta în ai tăi puteri active de muncă, nu năzuinţi negative de distrugere. Gh. Ghibănescu OAMENI ŞI LUCRURI Vechiu şi nou. Din pragul anului nou să ne aruncăm o privire în urmă. Cît zbucium, ce de frămlntare, ce an steril şi nenorocit! In larma de triumf şi de veselie care aclamă sosirea celui nou, oare nu e ca un lung ecou pe urma dureroaselor neajunsuri ale celui vechiu?... JLa noî e o întreagă confuzie, din învălmăşagul luptelor politice, meschine şi umilitoare, nimic care să însemne un pas înainte spre mai bine, spre ideal. Acţiunea statului întreg oprită de agitaţia unor partide care-şi dispută puterea, viaţa publică suspendată pentru a prelungi agonia muribunzilor. Şi între acestea dincolo de hotare, în vecini, lupta înverşunată, desnădăjduită, a susţinerei neamului, lupta pururi înteţită de duşmani implacabili, lupta în potriva limbeî, lupta în potriva numelui de român! Iar mai departe, încolo, în lumea largă, o frămîntare de nelinişte, în vîntul acela de războini care suflă peste aparenta armonie a statelor. Lumea veche, în războiul cu lumea nouă, inaugurează într’o dramă sîngeroasă o stare de lucruri în care puterea armată îşi vede supremaţia compromisă. Şi în acelaşi timp, ca şi cum n’ar fi înţăles trista lecţiune de experienţă a imperiului lui Philip al V-a, Europa întreagă e cuprinsă de nebunia înarmărilor, în recrudescenţa militarismului vechiu. Şi în starea de neîncredere generală, conflictele cele maî mici determină tulburări adînci şi generale, ameninţînd lumea întreagă cu primejdia ciocnirilor înarmate. Iar în apusul civilizat, focarul luminei şi al umanitarismului, Franţa se dezbină, îşi consumă propriile sale forţe, în agitaţia nenorocită a tristei «afaceri». Gloria Metropolei e terfelită în noroiul patimelor josnice, prilejind puterilor rivale putinţa unei ridicări, a unei întreceri, şi încercînd cea mai dureroasă umilinţă faţă cu posibila schimbare a cursului lucrurilor.... Am rupt ulima foae a calendarului din părete şi cartonul gol, mut, îmi dă iluzia că timpul s’a oprit In mersul lui, că ziua, că anul, acesta e cel din urmă.... De-ar fi ce din urmă din anii răi!... La umbra liniştei Scăpaţi teferi în vacanţele serbătorilor, depozitarii putere! se puseră pe traiu. Vilegiatură la Constanţa, invitaţii la balul Curţei cu duiumul, —ceteşte trei mii — ceaiuri ministeriale, încrucişări de telegrame felicitative de anul nou cu urări reciproce de timp îndelungat la putere; în fine s’au înfruptat cu toate deliciurile resfăţuluî guvernamental pe care ahiiarea colectivistă le poate imagina. Pînă şi camerierul clubului naţionalliberal din localitate s’a crezut în drept de a face act de mare patriot, felicitindu’şî patronii în stihuri din care detaşăm următoarea strofă semnificativă: Dea-vă domnul mulţumirea Să vedeţi lucind cu fală Peste ţeavă fericirea, Naţional-Liber odă .... Probabil că prin fericirea liberal-naţională preopinientul a vrut se’nţeleagă fericirea partidului, deoarece ţara şi partidul sunt doue lucruri deosebite. Ori cum, însă, cînd partidul luceşte cu fală, ţara n’are ’ncotro, trebuie să fie fericită, căci dealtmintrelea o ia mama dracului. In ce priveşte mai cu samă oraşul nostru, camerierul-poet al clubului avea pănă la oare care punct ceva dreptate. Căci cum să nu fie laşul fericit, cînd lemnele şi pomana dăruite de Vodă s’au împărţit frăţeşte în familie; cînd d-niî Sandulescu şi Sterea, berechetul partidului, a făcut vizite in calestele comunale ; cînd în fine suspendarea apariţiunei ziarului nostru pentru zilele de anul nou şi Bobotează, a dat prilej dubliilor din oficina gazetărească a colectivitate! locale să facă spirit eftin, adică spirit liberalnaţional, cu o desinvoltură care desigur a făcut sînge-reu , chiar şi camerierului mai sus pomenit? Cum vedeţi, bine pretutindine, după cum strigau odinioară străjerii de sentinelă de prin foişoarele de foc ce existau pe la comandele de pompieri acum vreo 30 de ani. Un singur eveniment lugubru a aruncat, însă, vălul set trist peste fericirea naţional-liberală — cum zice camerierul — din serbătorile de acum. Un eveniment anunţat de oficioasa locală, trist, îngrozitor, şi anume : între staţiile Cărcea şi Craiova regimentul I de roşiori s’a aruncat înaintea unei maşini care sa tăiat în două. Am citat textual. Ce supărare o fi avut regimentul ca să se sinucidă aşa din senin nu se ştie; destul e că a fost tăiat în două şi sîngele o fi curs şiroaie de sigur. Cînd vestea s’o afla în ţară ce doliu o să se întindă peste familiile care au cîte un fiu, frate sat nepot, în acel nefericitjregiment. Ancheta judecătorească o să constate probabil că tăietura s’a operat cu’n instrument contondent, termen consacrat, dar aceasta nu va încălzi de loc pe cei dezolaţi de teribila catastrofă. In tot cazul, găsim că emişii redactori de la gazeta colectivistă puteau să anunţe publicului această varsare de sînge cu oarecare menajamente, nu aşa ghiosghiorea! Sunt preacrudei!! . . . Juvenal, entusiast şi îndrăzneţ pînă la cavalerismul cel mai medieval, îl înfăţişa ca un tip ideal, după chipul lă Cyrano de Bergerac, care ameţeşte astăzi tot tineretul francez. A făcut parte din pleiada tinerilor plini de iluzii, de curaj şi de patriotism, cari sub stindardul Epocei, au purtat cele dintîiu şi cele mai cumplite lovituri, sub care s'a năruit cetatea colectivistă a liă I. C. Brăteanu. Pe acele vremuri de opoziţiune unită, minţile erau atît de încordate şi de aprinse, incit Balş, deschizîndu-şî pieptul în faţa armei săi, Xenopol, destăinuia o stare sufletească care era a tuturor tinerilor opozanţi de orice nuanţă politică. Ca prefect al oraşului nostru a ştiut să-şi facă mulţi prietini, fără însă să fi lăsat pe urma să vre-o duşmănie sau o singură bănuială de nedreptate. Bătrînul seă părinte, care fusese cel mai bogat din Moldova, din care stăpânea peste 80.000 de fălci, a murit de durere văzîndu-şi pe fiul cel mai iubit lovit de o boală care nu ieartă niciodată, şi acest fiu care părea, menit să joace un rol atît de însemnat în ţara să, purtînd un nume mare şi cu o minte atît de frumos înzestrată ! El şi-a tîrît încă cîţîva ani viaţa hă plină de dureri, şi s’a stins la o ivrîstă cînd omului îi este mai dragă vicarţa şi lumea! Alecu Balş s’a dus,, ducînd cu sine iubirea noastră şi ne-a lăsat regretele adinei şi etern neuitate. Alecu Balş: După şapte ani de suferinţă şi de luptă neîncetată în contra nemiloasei boale care îl căznea, istovit de putere şi de vlagă, amicul nostru, Alecu Balş, a murit la Pesta, unde reprezenta ţara noastră în calitate de Consul general. Pînâ în ultimul moment, tînărul nostru amic, care nu avea de cît 31 de ani,şî-a păstrat frumoasa sa inteligenţă senină, cu care a ştiut să farmece în tot-dla-una pe toţi acei, cari sau cunoscut. Balş, dacă s’ar fi bucurat de o sănătate mai puţin şubredă, ar fi ajuns la un rol foarte însemnat în societatea şi ţara noastră, căci pe lîngă o inteligenţă superioară şi o erudiţime uimitoare la vrîsta lui. bracterul seă afabil, prietina? şi totodată A’nlevcni balaia Hina Măriuca avea pasă grea. Moşu Mărin murise de mult şi pe urma lui nu rămăsese, decît o casă cu 6 copii: leliţa Săftica şi bădiţa Ionică, care erau mai mari ca mine: Toderiţă, Ilinca, Niţă şi Deliţă, cam de-o apă cu noi băeţii, care mai mititel, care mai mărişor. Nu era joacă, la capra podului Hagiului, unde să nu fi fost Deliţă şi Toderiţă. Cum casa le era chiar la marginea din sus a podului, băeţii îndată ce simţeau că” a venit cineva pe pod, amandea la fereastră şi într’o clipeală erau şi ei în cîrd. Pe pod ne era joaca toată ziua; acolo mergeam pe capra podului, ca comedianţii pe frînghie; acolo dădeam drumul zmeilor cu zbărnuitoare ;racolo era ţepul vacilor şi al caprelor, cae nu treceau nevămuite de o ţîră, de lapte cînd se înturnau de la cireadă; acolo în sfirşit era gazda bătăilor pe spetele băeţilor de jidani. Cum treceai de pod, aveai în stînga, casa Hineî Măriucăî; păreţi! casei erau joşi; iar de pe ferestruica din drum puteai vedea foarte'' bine în tinda cu vatră, unde de obicei se durau cele mămăligi. Şase guri la casă de vadană nu era lucru uşor! Cum moşu Mărin murise sarae, n-am putut lăsa după sine decît calicie lucie, o casă şi mila celui de sus Făcea şi Hina Măriuca ce putea; lucra lucru străin; ajuta la morţi; mai toamna pe la cules ; dar cel maî mare cîştig îl avea de pe tors. Hina Măriuca cucele 2 fete ale sale torceau toată iarna şi dacă ar fi să se socotească calepele cîte le-au tors, ar fi să facem pînza cea lungă din povestea grecoaicei celei nebune. Dar oricît de mult ar fi muncit diesa , tot nu era uşor de astupat 7 guri. Nevoia învaţă însă pe om ce nu ţi-o voia şi Irina Măriuca ajunsese ,la cea maî straşnică economie. Despre casa ei eşise între noî băeţii vorba că pune brînza în garafă, iar băieţii înghit buchiumul de mămăligă după ce-l întinge în brînză pe din afara sticlei. Ce nu-ţi stîrneşte mahalaua! Făcea însă biata Hina ce putea să crească plodurile; şi cei care o cunoşteau de aproape n’aveau decît vorbe bune de zis despre dînsa. Ba hărnicia şi cinstea ei o făcuse să răsbată în multe case. De la o curte boerească, unde dînsa torsese multe caleape, căpătă pe lingă preţul cuvenit şi o viţică ca de-un an. Cu chiti cu vai’ viţica a ajuns să fete o altă viţică şi iată pe hina Măriuca că avea cu ce og’oi foamea celor din casă. Ce nu ajută o văcuşoară la casa unui