Opinia, decembrie 1906 (Anul 4, nr. 15-37)

1906-12-01 / nr. 15

Proiectul D-lui Antonescu Abea am pus cîteva principii în chestiunea pe care am atins-o în numărul trecut, şi am şi început să regret că mi-am luat îndatoririle de care cuvîntul meu mă leagă. In locul acesta unde vorbesc, mi-e cu neputinţă—şi o văd prea tîrziu — să fac o expunere critică amănunţită la care cel ce m’a urmărit se aşteaptă, poate, —ori cît interes ar înfăţişa din punctul de vedere social proectul acesta de azi, care poate uşor deveni legea de mîne. Restrlngîndu-mă la măsura care mi-e îngăduită, să mi se ierte dar prea puţina lumină ce o aduc într’o discuţie, în care figuri ilustre, şi-au spus aiurea, cu multă competinţă cuvîntul lor mai autorizat decît al meu. Din capul locului constat că proectul D-lui Antonescu pare a porni de la ideea independenţei ordinului, şi de la principiul acela de libertate care nu poartă grija pletorei. Ce ne pasă de numărul cel mare al profesioniştilor ! Ceea ce se petrece în Barou, nu are loc în toate celelalte ramuri de activitate omenească ? Calea rămîne deschisă tuturor şi singura reglementare cu putinţă, e numai aceea care priveşte pregătirea necesară, şi menţinerea demnităţei profesionale. încolo, izbînda vine de la sine pe capul celor cari sunt făcuţi pentru ea; ceilalţi sunt învinşii şi Baroul nu-i poate elimina din sinul său,fiindcă eliminarea se face de la sine.... Dar cită ştirbire a acestei libertăţi, în grija exagerată, cu care autorul proectului caută să înfrîngă cele mai mici abateri de la demnitatea ordinului! Mă întreb chiar, citind lucrarea D lui Antonescu, dacă toată această rigoare—aproape inutilă după mine—nu are tocmai efectul contrar, dacă tocmai nu coboară prestigiul corpului vitreg ? Eu cred că moravurile rele nu se îndulcesc cu legi aspre; şi selecţiunea intelectuală şi morală, într’un corp aşa de luminat ca acel al avocaţilor, nu o va putea face niciodată spaima închisorii. Dacă proectul decanului din capitală devine vr’odată lege, în forma în care e alcătuit acum, mă întreb dacă efectul său nu va fi o prea mare enervare a tuturor spiritelor, chiar a celor chemaţi să aplice legea ? Şi mă mai întreb dacă în starea morală a societăţei noastre, cu moravurile pe care ni le cunoaştem bine, legea aceasta n’ar putea deveni în anume cazuri, o armă primejdioasă în mina ori şi cui ? Mai neînţeleasă încă, îmi pare chestia incompatibilităţilor. Cuvîntul acesta îmi sună rău la ureche, pentru că nu admit fără o prea puternică raţiune, să se închidă unei categorii de oameni calea înspre una din activităţile omeneşti. Condiţiuni de admitere, da ! condiţiuni cît de grele, câtă vreme e vorba de salvgardarea intereselor profesionale până la un punct şi a celor sociale în primul rând. Dar incompatibilităţi ! De ce ? Ce interes este de a se hotărî ca oare cine să nu se poată ocupa de altăceva, cînd are o profesiune liberă cu care nu angajează decît respunderea sa personală. Am auzit spunându-se că această măsură îngrădeşte profesiunea şi n’am înţeles din acest argument decât că o restrânge unui număr mai mic de persoane, adecă o îndrumează înspre un fel de numerus clausus care desfiinţează libertatea profesională. Am mai auzit de asemenea pe unii susţinând că incompatibilitatea e de interes profesional, căci închide pe avocat în cercul ocupaţiunilor sale, făcându-l cu aceasta mai apt pentru îndeplinirea îndatoririlor ce-i incumbă. Şi nu înţeleg nici acest lucru, câtă vreme cunoştinţa faptelor ce zilnic îmi trec pe dinaintea ochilor, îi dau cea mai puternică dezminţire. Cunosc prea puţini avocaţi iluştri, cari să nu-şi împartă energia, pentru diferitele interese obşteşti, cel puţin în câteva direcţii. Şi vai! câţi modeşti colaboratori ai justiţiei îşi duc problematica existentă în umbră, fără a-şi consacra activitate decât numai Baroului Aiurea, unde tradiţia prejudiţiilor vechi, caută să facă din profesiunea de avocat un fel de nobleţă modernă, unele incompatibilităţi se explică—dacă nu se legitimează însă. In alte părţi, chestia aceasta nu se pune decât în măsura în care interesează cinstea şi prestigiul corpului. La noi însă, mă întreb, care e raţiunea adevărată,—căci, motivele ce se dau rămân simple ... motive — ? Nici una nici alta din aceste două, fireşte. Căci tradiţia şi spiritul de castă ne lipsesc, iar cu moravurile noastre demcratice nu putem vedea nimic înjositor într’o profesie cinstită şi cu deosebire în nici una din acele înşirate la art. 3 din proect. Atunci singura cauză nu poate fi decât atenuarea pletorei. Şi dacă acesta e motivul adevarat, mă întreb dacă mijlocul e potrivit, e bun, e drept. De ce profesorul să nu poată fi un bun avocat? Şi de ce omul politic, ziaristul, literatul, inginerul, să poată pleda fără griji? Care e criterul distincţiunei? Care e raţiunea lucrului? Unde e libertatea, frumoasa libertate, care nu poate lipsi de la baza acestei profesiuni ? Nu ! Cu toate lucrurile bune pe care le cuprinde proectul d-lui Antonescu, şi cu toate mizeriile de care suferim,prefer, oricărei alteia, starea nenorocită de acum, care lasă cel puţin libertatea avântului şi zarea deschisă idealului. Parsifal II REGELE ŞI ŢARA Un spectacol înălţător cum ni l-a oferit Camera în şedinţa sa de eri, este lucru rar în obiceiurile noastre politice. In adevăr, din cauza secetei de principii şi din cauza maximei, că toate principiile celuilalt partid sunt rele, discuţiunile alunecă, mai întotdeauna pe povîrnişul chestiunilor personale, cari exclud discuţiunea serioasă. Cu atît mai înălţător ,şi mai îmbucurător a fost spectacolul ce s'a desfăşurat ori la Cameră. Din motive, care au învederat, o dată mai mult, respectul şi dragostea partidelor politice pentru tron, şefii oposiţiunei, în entusiastele declaraţiuni de devotament pentru Suveran, au anunţat, că renunţă la discuţiunea de respuns la Mesaj. Ţarei nu i-a fost dat să jubileze în linişte împlinirea celor 1 decenii de victorioasă domnie a Regelui. Boala Suveranului ne-a făcut să trecem prin grele momente şi ele ne-au învăţat să preţuim şi mai mult calităţile regelui şi să ne convingem cît de mult sunt legate interesele vitale ale ţărei de viaţa lui Carol I. Opoziţia a trebuit deci să renunţe la orice discuţie pentru a da probă de iubire cătră Suveran. Cu drept cuvînt această delicată procedare a fost subliniată de ministrul president, care a constatat, că ideia monarchică a prins rădăcini şi că cu toţii, în ţară, luptă pentru progres. Opoziţia nu rămîne datoare. Ceea ce ar fi voit să spună ieri, o va spune cu alte ocaziuni. Dar ţinuta ei, în şedinţa de ori a Camerei, trebueşte înregistrată cu bucurie : ea a dovedit devotamentul tuturor pentru Tron, ea a mai dovedit, că suntem o ţară care a făcut mult progres. REVOLUŢIE ? Din împrejurarea că un ziar conservator se ocupă astăzi cu chestia ţărănească, Voinţa Naţională, trage o serie de concluzii ridicole, care o conduce să constate—gîciţi ce !—„revoluţia takistă“. Intrigi vechi, nici macar spuse într’o formă nouă! Neînţelegerea dintre „boeri“ şi „democraţi“, boerii voind să înăbuşe chestiunea, d-l Take Ionescu ajuns să adopte soluţia propusă de partidul liberal. Ei bine, s’a mai spus aceasta ! Intriga n’a prins, căci nu putea să prindă, întru cît cu puţină bună voinţă ori cine a urmărit politica guvernului actual, a putut lesne vedea că soluţia problemei rurale face preocuparea întregului partid conservator. Să admitem însă că asupra soluţiei nu s-ar fi ajuns încă la un acord definitiv, că ar fi păreri care nu s au armonizat până acum. Aceasta încă nu poate conduce la concluzia absurdă că partidul e în „revoluţie“. Singura explicaţie a atitudinei organului liberal din capitală, nu poate dar fi de cît grija de a nu vedea într’o zi chestia ţărănească resolvită de partidul conservator. Căci dacă aceasta s’ar întîmpla, ce ar mai rămînea de exploatat pentru demagogismul iluştrilor urmaşi ai revoluţionarilor de la 48 ? Atît şi nimic mai mult. Ziua libertaţii la discursul ce l’a ţinut, acum cîtva timp la Vendé, Ciémnceau a zis : „la 12 Decembre cetăţenii Franţei se vor trezi şi’vor saluta soarele unei zile noi, unei zile a libertăţei.“ Franţa a înscris, în adevăr, o nouă dată istorică : separarea statului de biserică. Curiei papale nu-i convine noua lege. El nu se mulţumeşte cu libertatea, ea vrea să domnească, vrea ca tot aparatul statului să fie străpuns de spiritul catolic. Noua lege nu loveşte religia catolică, după cum nu loveşte spiritul nici unei alte religiuni. Ca şi înaintezi acum bisericele rămîn deschise credincioşilor. Pe viitor, însă administraţiunea bisericilor o va avea un sechestru al statului, curia refuzând să se supue prescripţiunilor legei. Principiul cel mare al separaţiei statului de biserică s’a stabilit fără dificultate. Resboiul religios, preconizat de fanatici n’a izbucnit şi nu va izbucni. Statul nu doreşte acest resboiu şi nici credincioşii, cari sunt, tot o dată, buni patrioţi nu-i dorec. Acei cari guvernează astăzi în Franţa sunt liberi cugetători. Dar ei n’au procedat cu energie spre a comite un act de intoleranţă sau în scop de a persecuta. Căci libera cugetare esclude persecuţia şi fanatismul. Toleranţa este temelia liberei cugetări. Oricine poate avea crezul seu şi poate face ce-i dictează sentimentul. Aceste învăţăminte se pot trage din libertatea de a cugeta a actualului guvern francez şi care vor folosi mai mult la răspîndirea ideilor liberale, decât sila şi persecuţia. De aceea punerea în aplicare a nouei legi, în ziua de 11 Decembre st. n., a fost cum a prevestit actualul prim-ministru al Franţei : o zi nouă şi o zi a libertăţei. LA ŢIPKES Dulcea armonie a liberalilor locali, face, ce-i dreptul, enorme progrese. Actualminte ea se desfăşoară, în toată a ei amară dulceaţă, la Ţipkes . Ţipkes nu ie nici un pseudonim, nici un semn cabalistic, ie un nume de om, de om onorabil. Ce-i cu Ţipkes ? Aproape de seminar se află un hotel. Un hotel de rangul II, care, pe vremuri de belşug, jucase rol mare în istoria chefurilor , de la Iași. Astăzi ie o gazdă pentru pasageri, mai ales pentru arendaşi. O cameră a acestui hotel a fost, ieri seara, spectacolul unui eveniment. Nu al unuia din acele banale evenimente, care se petrec, îndeobşte, la hotel. Evenimentul era de natură pur politică. Tineri, supranumiţi centrali—a nu se confunda cu banali—au venit la Tipkes să jelească dulcea armonie şi să iee măsuri contra acelor fraţi liberali, cari, la vremuri dorite, înhaţă cuţitul, înhaţă, şi pîinea şi zic „la revedere“. Veţi zice: aşi înţelege ca aceşti tineri să se agite şi să se adune—fie şi la hanul Ştefăneşti— spre a desbate reforme de introdus în program, ceva , la sufragiul universal sau casa rurală. Asta nu se face, însă, la Ţipkes ! Programul ie gata: slujbe. Slujbe de două feluri: de luat personal şi de dat la aderenţi. Toată furtuna, toate scandalurile, n’au decît unul şi acelaşi motiv : voim, noi tinerii, să avem şi noi dreptul la împărţit slujbe. O manie absolut incompatibilă cu un spirit entusiast,cum se presupune, că trebue să fie acel al unui tînăr. Lupta se dă, însă, numai pe această temă şi ea a ajuns să se desfăşoare azi într’o odae de hotel. De acolo trebue fatalmente s’ajungă sub cer liber. Şi cît mai curînd. OAMENI ŞI LUCRURI Prima pagină.... O imitaţie fericită după marile Anuare streine am găsit în lucrarea celor doi gazetari bucureşteni cari au alcătuit acum ■ pentru întăia dată în ţară la noi «Anuarul Presei» , reproducerea primei pagini a tuturor ziarelor noastre. In adevăr imaginea e suggestivă şi-ţi dă într’o clipă rezumatul, sinteza gazetei în chestiune, ca direcţie politică şi ca mod de alcătuire din punctul de vedere ziaristic , într’un cuvînt îţi denotă arta de a face gazeta. Publicul cetitor, cumpărătorul zilnic sau abonatul răn-şi dă samă de sigur de greutăţile şi de lupta ce cuprinde această scurtă propoziţiune : a face o gazetă ; nu preţuieşte frămîntările şi grijile, emoţiunile şi iritaţiunile cari însoţesc procesul zilnic al redactărei acelei modeste foi pe cari uneori — plictisit — o parcurge în citeva secunde şi o lasă de o parte cu reflcţia crudă . Nimic interesant! Prin aceasta pedantul cetitor înţelege negreşit că în numărul respectiv al ziarului n’a găsit nimic care-1 interesează pe el personal şi din nefericire acesta e criteriul prin care în marea majoritate a cazurilor e judecat ziarul. Dar numai acei cari au trăit în atmosfera gazetăriei, cari au putut urmări de aproape munca şi îngrijorarea legate de alcătuirea şi apariţia precisă a fie-cărui număr de ziar în parte, ştia ce însemnează o redacţie de jurnal, începînd cu găsirea subiectelor zilnice cu imprimarea în atelier, cu corecturile migăioase şi sfârşind, cu paza oarei precise la care trebuie să se găsească ziarul de vinzare în piaţă pentru a nu se abuza de răbdarea curiosului care aşteaptă, înfrigurat şi iritat, să poată vedea dacă a apărut — cum şi unde anume — cutare ştire, cutare informaţie sau articolaş, în care, el, pentru moment, rezumă tot interesul ziarului... Şi, — Doamne ! — dacă cel puţin odată ziarul terminat, corectat, distribuit, — totul ar fi încheiat! Dar de abea acum încep frămîntările, iritaţiile, comentariile, nemulţumirile. Fie-ce rînd de gazetă poate atrage furtuni ; ici — o aluzie, colo—o reflecţie plăcută pentru unul, neplăcută pentru altul ; ici iară — o răutate, colo — o glumă de actualitate. In fine — greşeli de tipar care au desfigurat articolul cutărui colaborator ocazional ; scăpări din vedere cari dau loc unui echivoc. Fără a mai socoti mizeriile mari , neplăcerile de ordin politic; condeiul apăsat prea tare ; diplomaţia prea puţin păstrată în cutare antrefileu şi aşa mai departe,—aceiaşi, mereu aceiaş atmosferă de nelinişte şi de grea răspundere apăsînd gîndirea şi sufletul celor chemaţi a da seamă de abateri, de nemulţumiri provocate, a susceptibilităţei atinse, în faţa cărora uneori nu se mai iea de loc aminte la colosala cîtime de muncă, de emoţiuni, de lupte cu zeţarii capricioşi, cu maşinile nepăsătoare, cu administraţia obositoare, cu alergările la telegraf şi telefon, cu excitantele căutări de noutăţi şi de senzaţii, cu vertiginoasele spicuiri de gazete, cu improvizatele polemici provocate de ele, cu atâtea şi atâtea aspecte ale prizmei cu mii de feţe care se chiamă gazetăria. “...Profanul care îşi aruncă ochiul pe prima pagină cu greu îşi va închipui ce trudă reprezintă numai zilnica aşezare a acestei pagini, măsurătoarea coloanelor, calcularea articolelor, potrivirea titlurilor, variaţia literei de tipar, atîtea şi atîtea operaţii cari tind numai la construirea simetrică a acestei pagini care e «obrazul» acelui organism viu : gazeta. [Rodion 5A*V'; 5 Bani Exemplarul y Y'/ Jvt, ANUNȚIJ^fJ^ tt?' Un rînd în pag. UT,'50 Bani n n J» f) '^0 „ 5 Bani Exemplarul ABONAMENTE Un an . 20 Lei 6 luni .... 10 ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN Redacția si Administrația: Str. Stefan cel Mare 35. Directori: Gr. C. BUflREANU si LASCAR ANTORIO Anul IV.—No.*15.—Iaşi, Vineri 1 Decembrie 1906 1 împărăţia cintărei Adelina Patti în retragere — Sic tranzit... Suflete de artist — Revanşa lui Carusso — Coroanele tenorului — Heine reporter şi cîntăreţ — Poeţii despre tenori, Regina de odinioară a cîntecului liric, figura cea mai ilustră a scenei de operă, Adelina Patti a zis definitiv „rămas bun“ teatrului şi publicului, cîntînd pentru ultima oară în faţa unei lumi imense, venită să admire încă odată pe celebra între celebrităţi. Definitiv? Nu tocmai ... Adelina Patti ca oricare artistă nu are curajul de a-şi promite acest enorm sacrificiu, cel mai suprem pentru un suflet de artist. Cu multe reticenţe şi cu intenţiuni vădite a declarat ziariştilor că „din cînd în cînd" va maî cînta pentru scopuri filantropice , apoi că va da concursul ei săracilor din Londra „pînă la sfîrşitul vieţei sale“ — cîntînd în folosul lor. Cine ştie să citească printre rînduri, întrevede lesne în cuvintele aceste regretul nemîngâiat al unui suflet de femee artistă, greutatea fără seamăn de a zice într’adevăr adio scenei pe care şi-a trăit cele mai înalte clipe de triumf, unde a cules cele mai vii aplauze, unde a resimţit cele mai adinei emoţiuni. Cum poate dispărea o viaţă atât de bogată şi de complexă în câteva notiţe de gazetă, în câteva aplauze, în câteva lacrimi ?* Un exemplu eloquent n’am avut oare şi noi în cariera celor mai mari artiste dramatice româneşti? D-na Aristizza Romanescu a zis cu solemnitate şi cu cea mai mare publicitate posibilă „adio“ scenei. Ba, într-o lucrare ocazională „Mortua sura“ minunata artistă a suggerat publicului emoţiunea unei despărţiri definitiva sub forma unei morţi alegorice care, din fericire, nu avea nimic în afară da imaginaţia unui poiet. Iar urmarea ? Aristizza Romanescu a reapărut—redivive—în drame şi comedii, da, chiar şi în comedii, smulgând nnoi aplause, cucerind nnoi succese spre marea bucurie a admiratorilor ei. Lucrul s’a întâmplat identic cu multe alte mari talente, ale dramei şi operei şi se va mai întâmpla şi in viitor, căci viaţa artiştilor e aşa de strâns legată de scenă, de public, de aplauze, încît în cele mai de multe ori numai moartea reală îi poate despărţi definitiv de atmosfera teatrului. Ei n’au trăit niciodată îndeajuns pentru a-şi mulţumi simţirea, n’au triumfat niciodată pe cât ar cere sufletul lor de artişti; ei nu se pot împaca niciodată cu evanghelica mîngâiere : Sic transit gloria mundi.* Fiind-că e vorba de triumfuri să vorbim şi de cel mai actual dintre cântăreţi, eroul celui mai nou «scandal» de reclamă : tenorul Carusso. Cu toată condemnarea ce a suferit în faţa justiţiei publice a Americei, tenorul a triumfat a doua zi nu numai pe scenă ci şi în alt chip. Agentul poliţienesc, James J. Cain, care a arestat pe celebrul cântăreţ a fost pedepsit pe cale disciplinară. Negreşit că această... satisfacţie dată tenorului italian se datoresce unor înnalte stăruinţi şi relaţiunilor artistului cu lumea aristocratică americană şi dovedeşte mai mult ca niciodată atotputernicia de care se bucură suveranii aceştia ai cântecului adevăraţi suverani cari tronează în toate ţările, încoronaţi—nu ca simplii monarhi domnitori—de multe naţiuni în acelaşi timp. Laurii lor au putut face invidioşi pînă şi pe poieţi şi amintim în această împrejurare ironia la adresa tenorilor a doi cei mai mari şi mai glorioşi poieţi : Heinrich Heine şi Theodore de Banville. Heine ne povesteşte despre celebrul tenor Rubini că întreprinsese un turneu împreună cu genialul Liszt, avînd ambii ca impresarii pe omul de încredere signor Belloui. In una din zile, acesta prezentă socotelile şi tenorul observă cu uimire că printre cheltuelile comune comptabilul însemnase o sumă de cheltueli pentru cununi de lauri, buchete de flori, poeme de slavă şi alte cheltueli de ovaţiuni. Naivul cântăreţ îşi închipuise bucuros că toate aceste semne de dragoste şi triumf fuseseră spontanee şi datorite superbului său glas. De atunci recunoscu la rîndul său că in lumea asta totul e deşărtăciune, începând cu gloria trecătoare şi cu triumfurile închipuite ale celor mai celebri artişti, idolii mulţimelor şi, mai cu samă ai impresarilor abili. Celalalt poet Theodore de Banville, a întrupat într’o baladă splendidă toată i-