Opinia, februarie 1908 (Anul 5, nr. 352-376)

1908-02-01 / nr. 352

e­ riod In ZIAR ÖÖNSERVATOR, COTIDIAN Befracțla și Administrația: Str. Stefan cel Mare,Directorî: Gh. Ghîbănescu șî Lascar Antonîu 38 Anul V - No. 352. Vineri 1 Fevruarie 1908 Organizări politice Dintre toate interviewurile solici­tate de presă de la fruntaşii conser­vatori asupra evenimentelor politice desfăşurate în sînul partidului con­servator, reţinem acea a d-lui I. La­­hovari, care prin situaţia excepţio­nală ce ocupă în partid, merită o de­osebită stăruire asupră-i. D. Ioan Lahovari a afirmat că Take Ionescu şi aşa ar fi devenit şeful partidului conservator, fără să se fi grăbit să facă ruptura. Era so­rocit ca partidul conservator să-l re­cunoască de şef la vreme. Şi cînd un Iancu Lahovari afirmă acest lucru, îşi dădea perfect samă că competitori la şefia partidului e­­rau mai mulţi şi dintre tineri şi din­tre bătrîni. Aşa general Manu, care îşi făcea o fală de a fi numai al partidului fără partizani personali, era indicat în unele cercuri. D. Nicolae Filipescu cu tot jurămintul dat că nu ar rîvni la asemenea onoare, era şi este un competitor şi meşter şi asiduu. Iar d. Alex. Marghiloman chiar afirmă că n’ar refuza asemenea cinste, dacă i s’ar da. Iar mai pre­sus de toate in cercul familiei d-lui Gh. Cantacuzino era o acţiune prea străvezie pentru a da aripi spre şefie fiului celui mai mare, punîndu-l de-a pururi înainte. Toate acestea le simţia, le ştia d. Iancu Lahovari, şi cu toate acestea face afirmarea că şefia era indicată d-lui Take Ionescu şi fără să fi îm­pins la ruptură. De cît în toată această măgulitoa­re afirmare, se uită un lucru, şi e cu atît mai de semnalat cu cît afirma­rea vine tocmai de la d. Iancu La­hovari. D-sa judecind partidul şi pe poli­­ticiani după d-sa, a crezut şi crede că gfia vine aşa de-a gata, că omul superior se impune cu de la sine putere. Nimic mai idilic, dacă s’ar petrece tocmai în politică astfel lucrurile. Dar cum politica e act pasional, şi la acelaşi lucru se arată diverse com­­petiţiuni, nu se puteau petrece toc­mai în sînul partidului conservator lucrurile aşa de idilic, aşa de liniş­tit, cum le crede d. I. Lahovari. Las că prin instinct de clasă şi esclusivă tradiţie, oamenii noi erau ţi­nuţi de-o parte,—puşi sub pat, vorba crudă a unui fruntaş— şi deci înde­părtaţi de la cîrma partidului, dar prin viaţa sa internă partidul con­servator era chinuit de o luptă sur­dă de la şefie. Criza la liberali a ţi­nut 2—3 ani şi s’a sfîrşit. D-l D. A. Sturza a urmat lui Ion Brătianu, cum acestuia va urma d. I. I. C. Brătianu. La noi din contra. 30 de ani de viaţă politică în partidul conserva­tor şi n’a contopit pe d. P. P. Carp cu partidul, iar 17 ani de viaţă ca fruntaş a lui Take Ionescu nu l’a făcut să fie încă indispensabil parti­dului, ca să se creadă în partidul conservator la el acasă. 30 de ani de viaţă politică l’a ţinut pe d. P. p. Carp pe la garduri, iar 17 ani de viaţă politică abia­ abia l’a lă­sat pe Take Ionescu in ogradă. Şi cine dispunea aceste clasări, a­­ceste locuri ? Instinctul de clasă e mai mare şi puternic de­'cît toate, şi p­­artidul conservator a fost sfîşiat în­ăuntrul său de vechea boală, care a frămîntat politica şi partidele boereşti din trecut, preponderenţa familiilor, şi a persoanelor şi subjugarea par­tidului acestor veleităţi. D. Carp ducea® cu sine o orga­nizare mică ca număr dar des­tul de rezistentă prin elementele sale. Şi cum în ţara romînească din cei 12000 alegători" de la­"colegiul 1 de Cameră şi Senat, cu 5000 inşi poţi dispune de peste 130 de scaune, ni­mic­­,mai natural ca cele cîteva sute de elemente Carpiste să joace o rolă în aşa îngust colegiul! Junimismul şi Carpismul a fost o pecingină a co­legiului Iaşi a­­trăit mîncînd partidul conservator 30 de ani, de i-a cuprins acum întreaga faţă. Take Ionescu din contra a decon- siderat pentru sine organizarea po­litică. Croit din altă stofă, menirea lui era o plutire de­asupra maşina­ţiilor de organizare. Superior prin talent, necesar partidului prin co­vîrşitoarea sa activitate politică, Take Ionescu a luptat 17 ani pentru par­tid, pentru şef, pentru steagul par­tidului. In numele acestui partid con­servator, în numele steagului parti­dului, în numele şefului ocărit şi înfosorît de şefii de azi, Take Iones­cu a dus lupta cu căldură, cu dra­goste, cu devotament. Iată de ce partidul era cu­­ Take Ionescu, căci el era inima partidului. Nici o notă personală politică. Şi liberalii şi junimiştii simţeau că steagul partidului conservator n’are soldat mai devotat de­cît pe Take Ionescu. Doborîndu-l pe el prin in­trigi, prin calomnii, prin înstrăinarea organismului partidului de el, ră­­mînea descoperit steagul şi deci lesne de luat de duşmani. ....iar mînile şovăinde ale şefului l-a predat duşmanului, închinînd toate trofeele, toate înălţările duş­manului învechit. Atunci numai partidul a înţăles o­­pera­ şi partidul s’a organizat pen­tru Take Ionescu ; şi această orga­nizare a partidului întreg pentru Take Ionescu e operă de 17 ani a luptelor duse cu succes numai pen­tru ideia şi steagul conservator. Aşa de puţin era socotitor Take Ionescu de oameni şi de număr de voturi, că a lăsat ca prin fuziune să intre în comitetul executiv toţi cei nechemaţi ai d-lui Carp . 24 din 48 erau ai şefului. Iar cînd şi în comi­tetul clubului central cu vădită por­nire se scosese toţi prietenii săi per­sonali, atunci a văzut că după 17 ani de viaţă în partidul conservator rămăsese în pridvor, căci în altar alţii oficiau. Şi cît de naivă ni se pare afirmarea d-lui I. Lahovari că cu toată organiza­rea duşmănoasă a lui Take Ionescu şi alor săi, el tot mai era indicat la şefie! Toată tăria în politică stă în ogani­­zare. Şi cum să nu ne surîdă acum a­­ceastă organizare, cînd între partid şi şef e atîta omogenitate, atîta uni­tate, cum nu este la protivnicii noş­tri ! De la Dorohoi la Severin partidul a răspuns pe deantregul la apelul lui Take Ionescu şi dacă au rămas pe de lături unii din conservatori, e că organizările întocmite i-au găsit angajaţi cu mintea, căci cu inima toţi erau şi vor fi cu Take Ionescu. Acum partidul conservator îşi dă adevărata sa organizare conserva­­toare-democrată, căci de prieteni ni-a ferit D-zeu, pentru a şti să ne ferim de duşmani. Gh. Ghibănescu Caragiale —Tachist In discursul rostit în ziua de 20 Ianu­arie la marea întrunire a partidului con­servator democrat din capHală, fruntaşul nostru d. Al. Badareu spunea : ...Iată-l acum pe Take Ionescu fără sluj­bă, fără budget în mină, cu sufletul în­călzit de sentimentul înălţăre! patriei şi neamului, cu mintea plină de soluţiuni pentru nevoile materiale şi morale ale ţării noastre,atît de încercate, încunjurat de prieteni şi mai numeroşi şi mai ho­­tărâţi“. Iar şef­ul partidului conservator, d. Take Ionescu, însuflţit de priv­­iştea marei mas­se de adepţi politici care-l urmează, afirma cu încredere că prin mijlocirea lui se în­­făptueşte o misiune istorică, aderă mult mai mult de­cît o simplă sciziune în sînul unui partid politic. Ambii aceşti fruntaşi ai noştri au rostit purul adevăr şi xi cu xi se întăreşte tot mai mult xisa lor. Rîndurile se string şi se îngroaşă mereu ; armata creşte ceas cu ceas ; iar cea din urmă mîngăere a vechei grupări junimiste, că ar fi monopolizînd încă intelectualiztul român, se iroseşti şi ea pe zi ce merg­. Intr'adevăr partidul conservator-democrat numără astăzi int­­eduali dintre cei mai cu vază şi în jurul sfului s-a format cea mai sănătoasă, cea mai senină armo­f­ră de intelectualism. Excelenţi profesori universitari, foşti directori şi colaboratori ai „Convorbirilor literare“ au aderat cu entuziasm, iar po­recla de „takism“ au preschimbat o în re­nume. Şi iată acum, adoptînd acestşi g­o­ rioasă poreclă, un nume care onorează li­teratura romînă mai mult ca ori­care al­tul, un intelectual fără perechi, precum vor recunoaşte [­desigur d-nii P. P. Carp şi Titu Maionscu. Vorbim de Caragiale. Tr­ăind în Capitala Germaniei, cu totul dedat meditării şi artei, Caragiale şi-a sim­­ţit în ultimul timp sufleul sguduit de enor­mele frămintări prin care a trecut socie­tatea romînească şi le-a zugrăvit în culori nepăritoare în a sa broşură „1907*. Iar faţă cu cele petrecute in sînul parti­dului conservator—căruia îi aparţinea cu mentalitatea sa, cu instinctul seu de cum­pătare şi de dreptate — n’a şovăit de­cît foarte puţin. Intre vechile sale legături li­terare şi între ideea de echitate a ales pe cea din urmă şi a apucat încotro înclina cumpăna dreptăţii. Cetii mai au văzut din articolul său, scris acum zece ani, ăl so­­cotia el de sus valoarea unui om de stat ca Taki Ionescu—şi retipărind articolul, Va retrăit cu simţirea, cu convingerea întreagă. A urmat apoi telegrama de adeziune pu­blicată în numărul nostru de aseară. Iar noi—cărora ilustrul scriitor ne-a iertat adeseori cîte o mică indiscreţiune li­terară—vom adăuga un pasagiu din scri­soarea care insoţia articolul publicat în „Opinia“ şi pe care-l divulgăm cu riscul de a contraria pe ilustrul nostru colaborator. Iată ce ne scria, între altele. ..„LaRoumanie Ilustre­a“ a publicat por­tretul lui Take şi schiţa mea în fruntea numărului 9. Duminică, 8 Iunie 1897. Din întîmplare, am găsit aci colecţia re­vistei franceze şi am dat peste articolul meu, acolo semnat cu un simplu C—pe­rtonei nu perdusem încă toată modestia. L’am prescris în romîneşte şi vi-l ală­tur aci; poate să vă convină a-l da în „Opinia“. ...Ca o curiositate literară, eu cred că s-ar potrivi foarte bine în momentele de faţă, pe care par’că le întrezăream de pe atunci, cum veţi vedea şi voi. A­m un lu­cru să vă mai rog şi aceasta cu toată stăruinţa: nici un cuvînt de laudă sau reclamă la adresa mea ; astăzi e vremea lui Take ; el este eroul zilei, fiecare din noi să ne ţinem locul împrejurul carului lui de triumf, fără să căutăm a lua cum­va loc alături cu el în car, sub pretextul că vrem să-l cântăm mai de aproape şi cu intenţia de a smulge şi pentru per­soana noastră o parte din atenţia publică ce, în Interesul binelui public, trebue dată întreagă eroului.. “ Aşa­dar takism în toată puterea cuvân­tului ! Suntem nespus de fericiţi că marele pro­zator român îşi inaugurează cariera poli­tică sub steagul promiţător de izbîndă­ al partidului conservator-democrat, partidul viitorului şi în acelaşi timp al intelectua­lismului. IN CAZUL CIULEI Judecătorul de instrucţie din Iaşi, că­ruia îi a căzut foarte delicata sarcină de a instrui acuzarea ce se aducea preşiden­­tului Ciulei, a subscris, în fine, ordonan­ţa sa. Această ordonanţă, tocmai fiindcă ea priveşte pe un magistrat inamovibil, nu va deveni publică de­cit după ce şi mi­nistrul justiţiei va fi citit-o, aşa că nu ştim ce conţine un detaliu, acea ordonanţă care tratează despre mica dramă de la Botoşani. Căci pentru presidentul Ciulei, pentru zilele grele prin care d-sa trece de aproape trei luni de zile şi pentru viitorul seu de magistrat şi de om, întîmplarea, care l’a adus în starea judecătorului de instrucţie şi care a făcut din el — presidentul a­­proape necunoscut—un personaj „inte­resant“—acea întîmplare este, fără greş, o mică dramă sufletească. D. Ciulei este nevinovat In acuzările ce­ i se aduc. Aceasta nu o spunem noi, cam­ nici nu cunoaştem adevărul, ci o a­­firmă rechizitoriul primului-procuror şi ordonanţa judelui instructor. Trebue să punem cu atîta mai multă bază în aceste două afirmări judiciare, cu cît d. Ciulei n’a avut—ceea ce nu tre­­bue să aibă nimeni—o justiţie „bună“. In afacerea aceasta s’a procedat cu se­veritate, s’a procedat cu mare luare a­­minte—aşa că nu rămîne îndoială, că acea condescendenţă colegială, care are loc între breslaşi, n’a avut loc şi în ca­zul special. D. Ciulei n’a avut de cît o vină , că prietenia lui pentru sinucisul Capşa, pe care o pecetluise vre-o 40 ani petrecuţi în societatea lui Capşa—că această prie­tenie a fost mai tare de­cît legea, care este şi ea o vechie prietină a presidentu­­lui , a fost mai tare de­cît o elementară datorie de om, care ar fi împedecat pe cel mai profan­ să facă ceeia ce-a făcut d. Ciulei, , Această prietenie sinceră l’a adus pe d. Ciulei acolo unde se află şi bine a făcut justiţia, care s’a convins de lucrul acesta, că a zis că acuzatul este nevi­novat. CfNevinovat ca fond e vinovat ca formă. Şi pentru că a păcătuit ca formă, dl. Ciulei a fost destul de aspru pedepsit: s’a pedepsit singur cerînd să fie suspen­dat; a fost pedepsit prin lunga instruc­ţie, care a putut stabili cel puţin com­plecta sa nevinovăţie. ♦ îPoate că nici odată o prietenie sinceră n’a fost mai aspru resplătită de soartă, cum a păţit’o d. Ciulei cu prietenia sa pentru Capşa... Congresul partidului conserva­­or democrat se va ţine în Bucu­reşti în ziua de 3 februarie ora 2­0 m. în sala BAI lor Eforiei OAMENI ŞI LUCRURI DE DORUL PUSTIULUI O zăpadă moale, aşternută în strat sub­ţire, acopere grădina zoologică din Frank­furt. Atmosfera e Înnegurată, întunecoasă. In clădirea cea mare a fiarelor sălbatice se lasă acum amurgul umbros; un miros pătrunzător îngreuiază respiraţia, apasă pieptul. Leul singur se plimbă mîrlind în cuşca cea mare, In timp ce în jurul lui celelalte animale stau culcate, obosite, apatice. Intr’o cuşcă vecină se poate ve­dea un părete sur, de seînduri, anume a­­șezat, avînd în mijloc o mică uscioară. — „Astă noapte o să moară negreşit!* zise directorul grădinei cu tristețe. — „Cine ?“ întreb eu cu mirare. — „Cezar al nostru, Regele fiarelor— e per dot!“ In acest timp îngrijitorul a deschis ușa cea mică în peretele de lemn. Înaintea noastră zăcea Ragele Tschingilor asiatic. Dar în ce stare de prins! Răsuflă anevoie, c­ad cu un geamăt, cînd cu o izbitură dureroasă se ridică trupul de splendidă şi variată culoare a măreţului animal. Labele moleşite îşi ascund ghiarele în paie şi pe jumătate vîrît în paie se odihneşte capul voluminos. „Cezar!" strigă directorul. „Cezar!“ repetă la riodul său mai de aproape, îngrijitorul; dar nici o mişcare nu arată că tigrul ar fi auzit obicinuita chemare pe nume. Şi atunci, mişcat, mă întorc cătră dînşii: —„Oare nu e vr’un mijloc de scăpare? Nu e măcar posibil să prescurtaţi această dureroasă luptă cu moartea?“ „Aici nu se încape ajutor—fu respun­­sul—veterinarii nu au nici ei nici un chip să intervină. Suntem datori a lăsa natura în voia ei şi să aşteptăm sfirşitul. Nu ne ţine uşor de loc. Iatăiu pentru că e un a­­nimal admirabil, care a figurat cu mulţi ani în urmă într’o menagerie din India. Fiara a îmbătrânit şi n’a mai putut in­dura procesul aclimatizării ; o boală de plămb, tipică, s’a declarat şi fiara a că­zut victimă climatului nostru nordic care-i era nesuferit. Povestirea am cetit-o nu de mult şi e făcută de un publicist german. El adaoga încă amănuntul că a doua zi tigrul fu scos pe o targă, de cîţiva paznici ai gră­dinii şi transportat în atelierul unde ur­­ma să fie împăiat şi expus în muzeu. Şi m’am gîndit la acele numeroase fiare —cu leii şi tigrii începtnd—ale căror tru­puri neînsufleţite, împăiate şi având ochi de etielă în locul fioroşilor ochi de altă dată, le adnfirăm în marile muzee europene. Trecem, indiferenţi dinaintea lor, cetim biletele cu notiţele „biogra­fice“, vedem vechimea, şi originea lor, preţul chiar,—dar nu ni se spune acolo ce cum a fost viaţa fiecărei din aceste fiare, strămutate din pustietăţile africane ori asiatice în mijlocul oraşelor europene unde le nimiceşte rând pe rînd aerul, mediul, hrana, climatul, topindu-le zi cu zi, sorbindu-le vlaga şi dorul de a trăi... Nu ai se spune ce înseamnă agonia lungă nespus de dureroasă a acelor ani­male de o forţă herculiană, mai slabe însă declt natura omorîtoare ; ei le vedem minunatele piei frumos colorate, întinse pe formele de lemn, stind de risul co­­­fiilor, după ce a’au topit de dorul vaste­­or pustietăţi în care s’au născut şi unde le-ar fi fost aşa de drag să moară! Radiop Fecioara din Orleans — Jeanne d’Arc“ de Anatole Francé­ in editura lui Caiman Levy a apărut mult aşteptata operă a lui Anatole France: „Jeanne d’Arc“ primul volum. Curiozita­tea, nerăbdarea cu care era aşteptată a­­ceastă nouă lucrare a celui mai de samă şi mai iubit prozator Francez se explică nu numai prin profundele simpatii lite­rare şi prin enorma popularitate de care se bucură Anatole France, dar şi prin dorinţa de a se vedea cum va şti acest sceptic filosof să atingă un subiect reli­gios şi politic în acelaş timp, un subiect atît de delicat şi de bogat în susceptibi­lităţi. Că marele analist ştia să atingă cu fineţă şi siguranţă un subiect istoric, a dovedit cu prisosinţă în unele lucrări, cum era Le ctur de nacre. Se mai ştia că cele mai multe din romanele lui France scrise în ultimii zeci ani nu fac doară de cât să îmbrace într’o haină străvezie de roman — fapte şi întîmplări istorice, între care unele absolut recente, contim­porane, uşor de controlat. Dar faţă cu un subiect riscat ca acel al Jeannei d’Arc nesiguranţa era îndreptăţită. Unii se te­meau ca ironistul să nu profaneze, ca nu cumva criticul rece, sceptic, să nu despoaie pe sfînta populară de mantia glorioasă cu care au împodobit-o veacuri de credinţă şi de legendă , ca—obicinuit a cîntări afirmarea şi tăgada—să nu se oprească la ideea negării, smulgînd Fe­cioarei cununa ei de idealism. * Dar iată că după mulţi ani de conşti­incioase­ cercetări a isvoarelor absolut is­torice, Anatole France dă la lumină în­tâiul volum al operei sale, cuprinzînd pe lîngă o Introducere de 80 pagini—istoria Fecioarei din Oceans pînă la încorona­rea in Reims. încercarea era îndrăzneață ca după o carieră de 40 de ani de poezie lirică, ro­man, nuvelă, critic literar, filosof şi po­litician—să devină pur şi simplu istoric scrupulos, istoric propriu zis şi să se în­­cumeteze a reda, după izvoare sigure, is­toria unei personalităţi istorice dintre cele mai enigmatice şi remarcabile ce au exis­tat vreodată. France a unit la această cercetare cea mai mare prudenţă cu ju­decata cea mai nepărtinitoare. Marile lui calităţi stilistice apar, dar nicăiri în dau­na cercetătorului istoric. Michelet, ca isto­ric, care s’a ocupat în „Istoria Franţei“ de Jeanna d’Arc ca de întruparea ideal o­­mului francez“ apare pe lîngă Anatole France ca un romantic entuziast. Chiar în comparaţie cu Ernest Repan—observă Felix Vogt după care luăm în parte de­taliile aceste—France apare mult mai puţin înclinat a scoate în relief elemen­tul senzaţional.* Eroină sau bolnavă ? O eroină război­nică sau o păpuşă în mînile comandanţi­lor şi a oamenilor de stat din vremea ei ? Aceasta e problema ce se prezintă cugetătorului In faţa activităţei—In dura­ta abia de trei ani—desfăşurate de Jean­ne d’Arc, afară dacă el nu primeşte de­odată ideea că a fost o sfintă pur şi sim­plu, urmînd unor porunci şi puteri divi­ne ! Părăsind acest d­e urmă punct de vedere unii istorici profani—Q­­icherat, Henri Martin—au făcut din fecioara de Orlean, o patriotă înfocată. Anatole Fran­ce ironizează toate concepţiile extreme despre Jeana ; ba recunoaşte că istoricii catafişi, privind’o drept o sfintă, exage­rau mai puţin decit ceilalţi care o prefă­ceau într’o miraculoasă mîntuitoare a Franţei creştine, o patronă a ofiţerimei, o inspirată paznică naţională şi aşa mai departe. El nu ascunde nici caracterul bolnăvi­cios al viziunilor, al vocilor pe care credea că le aude lohana, nici voinţa ei hotărîtă de a face tot ce-i stă în putinţă pentru a reda Dauphinului moştenirea lui şi a goni pe engleji. Ea nu este pentru France nici o bolnavă inconştientă, nici o eroină desăvirşită, ci o simplă fată din popor ale cărei predispoziţii maladive de­­veniră imbold ca să dee intenţiunilor sale bune o expresiune neobişnuită şi neferie­­ească. „Totdeauna în rugăciune şi în ex­taz, Jeanna nu observa pa duşmani; ea nu cunoştea drumurile, nu ţinea seamă de efectivele angajate, nu se îngrijia de înălţimea zidurilor, de adincimea şanţuri­lor. Ofiţerii de astăzi discută geniul tac­tic al Fecioarei. Avea o singură tactică : de a împiedeca oamenii de la credinţă şi de a duce cu sine femei conrupte: ea se temea că vor fi nimiciţi din cauza păca­telor lor, dar dacă vor gindi la D-zeu, vor birui. Aceasta era toată ştiinţa ei mili­tară; ea arăta curagiul cel mai blînd şi

Next