Opinia, octombrie 1909 (Anul 6, nr. 855-858)
1909-10-28 / nr. 855
( Chestia RACOWSKI — Contribuţie la istoria partidului liberal — Cine se ocupă de chestia Racowski, fără a o pune în legătură cu întreaga politică a guvernului Brătianu, cine sa mărgineşte a o privi ca un act, fie de nesocotinţă, fie de complectă aberaţiune, dar ca un act neatîrnat, iar nu ca un produs al unei mentalităţi anumite, şi ca o aplicaţie a unei concepţii politice bine determinate,—acela nu poate inţălege nici rostul, nici urmările. Căci ea nu e, de sigur, nici singura nici întâia nebunie a odiosului regim care ne stăpîneşte, şi dacă a putut pricinui o reacţiune aşa de puternică şi da întinsă, ca aceea care a mişcat ţara de la un capăt la altul, e tocmai pentru că pune în evidenţă mai lămurit de cît ori cînd, tendinţele nenorocite din care s’a zămislit. Privite după chipul cum se înfăţişează materialminte, faptele sînt astfel D-rul Racowski, locuitor din Dobrogea, proprietar de pămînt în acea regiune, militar în rezervă şi membru în consiliul judeţian de Constanţa, se vede expulzat prin deciziunea consiliului de miniştri, ca primejdios ordinei publice. Măsura aceasta se ia în lipsa sa din ţară. Ea e precedată de două acte menite a descurca situaţia legală a celui surgunit : eliminarea lui din consiliul judeţian şi reformarea sa prin hotărîrea consiliului de războiu. Şi e urmată de un al treilea : ştergerea din listele doctorale ale comunei Ghîrengic, cu apelul la Curtea de Casaţie, unde guvernul prin oamenii săi, pare a nu se fi sfiit să producă acte al căror conţinut e cel puţin discutabil. Socotindu-se nedreptăţit, d-rul Racowski se încearcă a reintra în ţară pentru a provoca astfel, în prezenţa sa, discuţia judecătorească a drepturilor sale şi a legalităţei surguiniei. Guvernul ia însă cele mai straşnice măsuri pentru ca expulzatul să nu treacă graniţa, şi pentru a-l împedeca de la acest lucru, calcă legea care impune arestarea şi darea lui în judecată, săvîrşeşte acte de presiune şi de violenţă împotriva persoanei infractorului, şi, în cele din urmă, pentru a umplea măsura, se umileşte în faţa autorităţilor ungare cu concursul cărora abea isbuteşte a şi atinge scopul. Aşadar, de la început pînă la sfîrşit, călcări de lege, abuz de autoritate, acte de înşelăciune, de făţărnicie, de violenţă şi de umilinţă, totul legat într’o comedie încîlcită şi ridicolă, care ar trebui să provoace rîsul, dacă n’ar răscoli indignarea. Şi pentru ce toate aceste ? Pentru a ucide mişcarea sindicalistă şi a distruge organizaţiile muncitoreşti a căror suflet era d-rul Racowski, prietenul de om al d-lor Morţun şi compania Fireşte,—la acest chip de a vedea lucrurile s’ar putea răspunde că în ţara aceasta cu libertăţi constituţionale, nu este oprit nimărui de a profesa orice credinţă politică şi de a propovădui orice idei care tind la revandicări sociale. Că toleranţa e o condiţie de desvoltare normală, şi opresiunile o anomalie. Că singura garanţie a liniştei publice, în afară de libera desvoltare a spiritului omenesc, e numai răspunderea ce fiecare poartă pentru fapta sa şi pentru abuzu ce l’ar face în exerciţiul drepturilor sale Eu vreau să admit însă, că doctore Racowski s’a făcut vinovat tocmai de asemenea abuzuri. Că asupra sa apasă ceva din răspunderea răscoalelor din 1907,—ceva la fel, sau chiar mai mult, de cît partea ce ar reveni ministrului Haret Eu vreau să cred chiar, că cetățenia acelui om a fost uzurpată prin fraudă Mă întreb însă:—ce trebuia să se facă în asemenea caz ? Tare în dreptul, în datoria și în credința sa, guvernul n’avea decît o cale să descurce totul cît mai curînd pe cale judecătorească, pentru a evita să statueze el, prin singura autoritate a puterei executive, asupra unui drept, care specie se sprijinea pe o evidentă p03© siune de stat şi care deci se înfăţişa cu tot aspectul legalităţei. Iar dacă nu putea aştepta limpezirea chestiunei cu cetâţenia, şi dacă socotea că e pericol întîrziere,—în loc de a recurge la acele manopere, care arată orientalizmul moravurilor noastre, în loc de a sili pe consiliul judeţean să deie un vot nelegal şi de a înscena procesul de reformă înaintea consiliului de război,—să fi chemat pe vinovat în faţa judecăţei represive şi să-l fi pus în situaţie de a şi lua osînda tuturor păcatelor pe care le săvîrşise Şi tot astfel acum, cînd d-rul Racowski s’a reîntors, în loc de a dezlănţui împotriva lui, toată înverşunarea aceasta stupidă care arată frică de cuvîntul justiţiei,—să fi făcut contrarul, adecă tocmai ce cere legea, pentru a dovedi că, dacă formele au un caracter de brutalitate, fondul afacerei conţine însă legalitatea cea mai pură. Dar s’ar putea spune, şi am auzit aceasta: în definitiv totul nu e decit o ipsă de tact politic, şi lucrurile n’ar fi dat această întorsătură iritantă dacă s’ar luat oare care menajamente. Lipsă de tact, fireşte, din moment ce guvernul a ales arbitrarul în locul legaităţei, cu preţul chiar de a-şi compromite demnitatea în afară şi prestigiul înăuntru. Dar nu e numai atît şi tocmai aici voiam sa ajung de la răscoale încoace, partidul liberal afirmă un democratizat exagerat, tot aşa de umflat şi de sec, ca şi conţinutul aimoasei sale reforme legislative. Dar democratizmul acesta are o particularitate : priveşte numai pătura ţărănească, pentru muncitorimea de la oraşe, pentru oştii „tovarăşi“ de ori ai generoşilor, nici o privire, nici un gest de solicitudine. Este, în procesul acesta, ceva care se leagă de planurile de consolidare pe viitor a organizaţiei partidului liberal ? Sare în el ceva reflex care se leagă, într’un raport de cauzalitate, de actul de renegare al socialiştilor ? E şi una şi alta? Vom vedea-o cu alt prilej. Indeajuns este numai, să reţinem acum constatarea aceasta, care explică şi urgia dezlănţuită, pe drept sau pe nedrept, împotriva d-rului .Racowski, şi încercările nedemne de opresiune împotriva nuişcărei muncitoreşti din capitală. Şi aceasta, pe lîngă că face dovada nesincerităţei democratizmului afişat, dar constitue în acelaş timp şi o nedreptate politică mai mare decît toate abuzurile săvîrşite împotriva d-rului Racowski, pentru că atinge o clasă socială conştientă de drepturile sale, formată şi pregătită pentru viaţa publică,—mai cinstită sufleteşte şi mai curată in inima sa de mii de ori, decît întreaga aşa zisă pătură dominantă, din care se recrutează politicianii noştri, cu parveniţii şi îmbogăţiţii partidului liberal în frunţi. E o nedreptate revoltătoare, spun, pentru că umple de amărăciune sufietul unor oameni liniştiţi şi demni, care împreună cu elementul ţărănesc, alcâtuesc poporul român cel adevărat şi cel nesocotit, şi cari cu voia sau fără voia celor mai mari au tot dreptul să aspire la o soartă mai bună. Dacă spun toate aceste, nu e cîtuşi de puţin pentru a apara acţiunea drului Racowski, şi pentru că aşi crede vr’un moment în eficacitatea măsurilor dictate de lipsa de scrupul a oamenilor regimului. Mai cu samă, e^atît ridicol în măsurile aceste care vor să înăduşe o mişcare înlăturînd un om, şi care înlăturînd chiar omul nu-l pot opri de a vorbi,—dovadă broșura plină de atitea fapte neînchipuite, pe care d-rul Racowski o trimite din exil,—îneît m’ași putea mulțumi să ridic din umeri. Dar lucrurile aceste toate, sînt atît de desgustatoare, și-mi umplu firea de atîta revoltă, îneît nu mă pot opri de a nu te înfiera odată mai mult, aruncînd în faţa autorilor lor, tot dispreţul indignărei mele: — Guvern de Iaşi, guvern de netrebnici ! De cîţiva ani ne estelat să asistăm mereu la asemenea spectacole care ne fac să ne întrebăm dacă ţara noastră mai e in Europa ori în Africa. Studenţi, elevi de liceu, aţîţaţi de vorbele şi faptele unor viitori oaspeţi ai caselor de sănătate, pornesc cu ghioaga pe stradă, la întruniri, la reprezentaţii teatrale şi terorizează lumea din păcate prea îngăduitoare la noi. Trebue să se pună odată capăt acestor apucături vrednice de alte timpuri şi de alte ţări Autorităţile şcolare sunt chemate să-şi facă datoria. In special autorităţile universitare — să recunoaştem, prea slabe pînă acum —sunt datoare să arate că nu figurează numai cu numele. Legea le dă puterea să pedepsească pe cei cari le nesocotesc—s’o aplice dar, şi cu toată severitatea, pentru ca să se isprăvească odată şi cu cei cari pescuesc în apă tuibure şi caută să coboare tinerimea universitară la rolul de sclavi ai ambiţiunilor lor anarhice. Studenţilor, cari n’au căzut în mreaja acestora, li se cere şi lor să nu mai stea în indiferenţa de pînă acum. Simţul demnităţei ar trebui să hotărască la o acţiune energică împotriva celor cari nu-şi înţeleg prezenţa la Universitate. Prestigiul de „civis academicus" nu trebue să sufere din cauza cîtorva rătăciţi. Pentru aceştia desaprobarea şi dispreţul trebue să fie pedeapsa care nu mai întîrzie Neghina să piară din Universitate. OVID DERSUSIANU , in E. Herovanu --------------------------------------- 5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an . . 6 luni. ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Redacţia şi Administraţia? IAŞI, Str. Primăriei 27 Sub direcţiunea unui Comitet popo 5 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rând în pag. III, 50 Bani * 9» »» »9 M 40 ,, ----------------------------------7 Anul vi.c Ite. 855 Mercuri 28 Octombrie 209 1 Neghina din Universitate Asupra ultimelor scandaluri universitare se pronunţă într’un articol publicat în Ordinei, excelentul profesor universitar Ovid Densuşianu. Reproducem aci partea privitoare la scandalul din Iaşi. La Iaşi cîţiva studenţi au voit să se arate tot aşa de vrednici ca şi poliţiştii din Bucureşti—frumoasă concurenţă! La o întrunire prezidată de un profesor universitar, emisarii celor do naţionalişti cari vreau să reintroducă obiceiurile de pe vremea başbuzurilor, au ţinut să-şi arate abilitatea lor in arancarea de sburături şi scaune — probabil, mîndri și ei de isprava pe care o făcuse, se vor fi dus să prezinte trofeele lor celor cari îi trimisese „să lupte“. Adevăratul culpabil Agentul provocator Al. Cuza . Este cunoscut scandalul provocat de un grup de studenţi, la întrunirea de protestare a muncitorilor din Iaşi, cu care ocazie a fost împiedecat de ai lua cuvîntul profesorul universitar d. Ioul Bujor. Nu voi vorbi astăzi de atitudinea acelor studenţi, căci ziarul „Opinia“ şi-a spus la timp cuvîntul, cu privire la regretabilul incident. Mă voi ocupa însă, în aceste puţine rînduri, numit de agentul provocator al scandalului, de impulsivul primejdios A. G. Cuza, care lucrînd ca un răufăcător la întuneric îşi dă drumul patimilor cărei clocotesc în suflet, instigînd tinerimea la scandal fără ca nimeni să-l fi luat de piept pînă acuma. Şi ceia ce este mai grav, constat că chiar atunci cînd Senatul universitar e solzizat de un profesor, pentru o infracţiune săvîrşită de un grup de studenţi şi în care fapt rolul agentului provocator l-a avut d. A. C. Cuza, autoritatea universitară găseşte în vină numai pe studenţi, fără însă ca să şi facă datoria deplină şi faţă de acela care a îndemnat tinerimea la asemenea desordine. Iată cum se exprimă profesorul universitar d-l Paul Bujor, prin o scrisoare pe care a adresat-o acum două zile ziarului şi publicată în „Opinia“,cu privire la rolul pecare instigatorul A. C. Cuza la avut în scandalul,pentru care studenţii au fost pedepsiţi. Toată lumea cunoaşte memoriul iscălit de acei gălăgioşi studenţi sub instigaţia profesorului A. C Cuza. Protestez în contrar atitudinei sfâşietor de dureroasă şi de înjositoare a acelui grup de studenţi, elevi ai d-lui A. C. Cuza, profesorul contra căruia o lume întreagă e revoltată din cauza anarchia groaznice pe care a introdus o de câtăva vreme în universitatea noastră Acei studenţi au avut nesocotinţa, din ordinul instigatorului A. Cuza, să provoace, înarmaţi cu bite, scandalul cel mai josnic ce mi-a fost dat vreodată să văd ochilor mei. Mai lămurit nici că se poate: profesorul universitar A. G. Cuza înarmat cu bâta pe elevii sei, i-a trimes în sala Pastia unde avea loc întrunirea muncitorilor din Iaşi, pentru a împiedica ţinerea acestei întruniri de protestare şi a pune totodată în imposibilitate pe profesorul de universitate, d. Paul Bujor, de a-şi rosti cuvîntul său. „ După codul penal agentul care provoacă direct la comiterea unei infracţiuni, se pedepseşte împreună cu autorii faptului delictuos. Ori, în cazul de faţă, instanţa judecătorească universitarii din Iaşi, a fost sezizată de reclamaţiunea dlui profesor Paul Bujor, care învinuia atît pe autorii principali ai faptului, cît și pe agentul provocator A C. Cuza. Pentru care motiv, suntem în drept a nwniam i vfcraw vwww m— ne întreba, senatul universitar nu şi-a făcut datoria, de a profunda cauzele acelui scandal constatând cine este vino- vatul real în cauză şi în numele cui au lucrat acei studenţi. Căci este ştiut, că din cauza acestei impunităţi, profesorul A. C. Cazi îşi poate permite ca să propovăduiască nenorocita şcoală de duşmănie şi discordie socială de la înălţimea catedrei sale universitare. Din cauza unei permanente toleranţa din partea autorităţilor respective, autoritaţi are însă audatoria de a veghea la menţinerea prestigiului universităţei noastre, profesorul A. C. Cuza şi-a permis ca să transforme fiecare al seu curs de eonomis într’un ordinar pamflet politic, iar prin teoriile sale sociale, pline de alte ■aţiuni, să inoculeze zilnic ca un advărat virus minţele fragede şi impresionabile ale tinerelor generaţiuni. Era de datoria Senatului universitar, ca o dată cu pedepsirea studenţilor, să fi cercetat şi stigmitizit cu cea din urmă vigoare şi pe adevăratul culpabil, pe agentul provocator A. C. Cuza, pentru ca în modul acesta să poată face să vadă mai bine abizul nenorocitelor sale divagaţiuni sociale economice. Această stigmatizare pe lîngă ea era bine meritată dar ar fi, pus şi o stavilă unei acţiuni nefaste. Lascar Antonia GAMSM5 ȘI LUCRURI OMAGIUL TÂRZIU Emoţiunea n’a durat mult, dar a fost puternică, zguduitoare. Procesul d-nei Steinheil era cam lincezînd ; interesul se arată scăzînd, cînd apăru deodată acel ,fapt nou, care ridică acţiunea şi hrăni curiozitatea. Incidentul se cunoaşte. Tînărul Jean Lefebvre, de 21 de ani, fără domiciliu, veni să se predee justiţiei, declarîndu-se vinovat de fapta imputată dnei Steinheil. El dete amănunte , arătă peruca roşie cu care ar fi fost deghizat în acea noapte a crimei, jucînd rolul „fetei cu părul roşu“ pe care eroina afirmă că a văzut-o împreună cu doi barbaţi criminali. Deşi preşedintele curţii cu juraţi preveni publicul arătîndu-i că în această afacere au avut loc atîtea mistificări, însă probabil aceasta nu e decit una mai mult, tînărul Lefebvre persistă în declaraţiunile sale, pînă cînd, într’un tîrziu, dat pe mina unui foarte abil judecător de instrucţie, fu atît de strîmtorat cu întrebările puse, incit nu-şi mai putu susţinea declaraţiile şi recunoscu adevărul. E un băiat de 17 ani, al unui negustor, burghez cum se cade Papa Collard—înamorat de d-na Steinheil despre a cărei nevinovăţie e „convins“, fireşte, şi pe care spera s’o scape luînd asupra-şi complicitatea la crimă. De altfeliu poliţia de siguranţă a Parisului îl cunoştea, căci scrisese şi în alt rînd unui judecător de instrucţie în afacerea crimei şi cînd s‘a prezentat un agent al siguranţei în anchetă descoperi... caete de versuri ceea ce î l făcu să prevină pe tatăl băiatului : — „Băgaţi de seamă, ăsta o să facă pozne. Cum poate un tînăr cuminte să scrie versuri ?“. Tatăl lui de mult se temea c’o să compromită. II auzia recitind pe La martine şi pe alţii. Şi în adevăr. Cartierul Montmartre rîde de comedia tînărului Lefebvre, băiatul negustorului, înamorat de eroina sensaţionalului proces şi gata să o apere cu sacrificiul său propriu. Interesant însă, mai presus de toate, trebue să fi fost de ştiut ce gindea ea în acel moment, ce gindea eroina însăşi, văzînd că apare la bara justiţiei, un înger salvator, sub chipul unui tînăr imberb, ca să proclame nevinovăţia ei,—atît de problematică pentru toată lumea şi pentru ea însăşi înainte de toate. In jurul ei mai sunt atotputernicii amici, protectori, adoratori de altă dată, nu mai sunt acei care făceau jerfe şi intonau imnuri în slava ei,a amantei cele mai rîvnite, a femeei celei mai incetătoare a Parisului ! Iar în întunericul dinprejur s’a ivit o singură rază, apariţia lui Lefebvre Un copil încă, un poet cu imaginaţia aprinsă, un binevoitor care nu şi-a putut împlini idealul, dar care a luminat amurgul cu o clipă de auroră, aducînd cel din urmă omagiu și cel din urmă cintec de iubire eroinei în agonie morală. Rodion TEATRUL DAVILA REFUGIUL piesă în S acte de'Dario Nicodemi pentru întâia oară Refugiul este o comedie—aş putea spune o dramă—de pasiune, violentă aproape brutală.—Barbaţi, femei, din lumea cea mai bună, trăesc Într’un mediu elegant... Ei sunt inteligenţi, culţi, artişti... Ei sunt civilizaţi şi foarte bine crescuţi. Şi drama apare. Ea îi cuprinde, îi stapîneşte imediat, şi spoiala lor superficială de civilizaţie se sfărîmă, aerul lor de oameni bine crescuţi dispare şi au gesturile răutăcioase, gesturile violente ale unor bestii deslănţuite. Aceasta e ideia filosofică a piesei. Refugiul a luat fiinţă la Agay, în această splendidă cotitură a Mediteranei unde în fiecare iarnă vin să viseze şi să scrie Donnay şi Brieux. Autorul era singur la Oţel—unde lucra pentru d-na Rejane, o piesă, L’Aigrette. Nu vedea pe nimeni, nu vorbea cu nimeni. Tot timpul şi’l petrecea în odaia sa înnegrind hirtie sau privind marea. Dar din cotul de desubt, se urcau zgomotele vieţei. Se auzeau oameni, vorbind, rîzînd, ţipând şi certîndu se. Şi încetul cu încetul s’a născut în mintea autorului, ideia unui om care ca el s’ar fi evadat pentru a scapa de mulţime şi de zgomot şi s’ar fi refugiat in ultimul cat al unei case într’un splendid colţ al naturei. Un zid îl desparte de viaţă. Şi îşi închipuie ca e liniştit în turnul seu ca un călugăr în a sa chilie. Se înşeală; viaţa se ridică pină la ei fără voia lui. II coprinde, îl aruncă într’o dramă de violenţă şi de pasiune. Şi iată Refugiul sau cel puţin punctul dff plecare după cum îl explică însuşi autorul d. Nicodemi prin pana prietenului seu d. Marches în La Liberte. Dar înainte de a descrie piesa să revin la interesanta figură a autorului. D. Dario Nicodemi este latin şi ca rasă şi ca cultură, născut în Toscana, a fost, de mic copil dus de părinţii sei la Buenos Ayres. Aci şi-a început cariera Teatrală , fiind critic al ziarului El Pais şi a scris prima lucrare, pentru Odeon-ul acelui oraş : Le Conte—în limba spaniolă , piesa avu un destul de mare succes pentru ca autorul să continue , aşa că după puţin timp—fantezie de linguist, scrie Pour la vie, în italieneşte. La această epocă d. Nicodemi văzu, pe d-na Rejane, în timpul unui turneu ce îl făcea în America de Sud—şi nu mai avu alt gînd decît de a fi interpretat de marea tragediană , şi atunci începe a învăţa limba franceză pe care nu o ştia de loc. A muncit cu înverşunare cîte şase ore pe zi—căci după cum spunea el însuşi dacă pentru a scrie, în limba spaniolă şi italiană nu e nevoe de o cunoştinţă aprofundată a limbei—lucru ce poţi înlocui cu cîteva cuvinte sunătoare: lucrul se schimbă cînd e vorba de limba franceză, unde nici o înşelătorie nu se mai încape : limba franceză e ca arta statuară greacă, linia trebue să fie pusă impecabilă. Şi autorul a produs l’Hirondelle, interpretată de d-na Rejane la Bruxelles , a tradus in franţuzeşte cunoscuta piesă poliţienească Raffles—iar în urmă, Suzeraine, care cu un desevirşit succes a fost interpretată de d-na Rejane la reprezentaţiile rezervate exclusiv domnişoarelor. D-na Rejane cerea însă o piesă importantă : autorul care schiţase deja în minte subiectul, întitulase piesa, l’Aigrette, s’a întors cu Refugiul. Pictorul Gerard de Volmieu, s’a refugiat în singurătate. La ultimul cat a vilei ce a denumit’o Refugiul, trăește isolat de lume—culcîndu-se cînd i-e somn mîncînd cînd ie foame—fără a ști ce ceas este în ce zi se află. Visete nu primeşte, scrisorile le rupe—jurnale nu citeşte. Uşa lui e cu rigurozitate închisă tuturora. Un eveniment însă mai deosebit care a emoţionat pe toţi—numai pe Gerard care s’a baricadat sensibilitatea contra oricărei atingeri exterioare remîne calm—un accident de automobil—evitat însă— a făcut ca consemnul strict ce închide uşa lui Gerard să nu mai fie respectat, şi toată lumea invadează camera refugiatului. Gerard nu ştie cum să scape de lume şi spune mereu soţiei sale că trebue să fie foame invitaţilor sei şi să-i ducă la masă. Julieta exasperată, se reîntoarce singură şi provoacă o explicaţie cu bărbatul ei invinuindu-l că-i face o viaţă de nesuferit, că e ridiculisată de toată lumea că această nu mai poate fi dusă—că în fine ea ştie bine motivul acestei refugieri: cauza e că