Opinia, martie 1910 (Anul 7, nr. 956-980)
1910-03-02 / nr. 956
5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an 6 luni . 5 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rând în pag. HI, 50 Bani »* ii ii ii rv, 40 yti' t K L ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Rddâeţlii şl AâmtoMiraţlâi: lAŞi Str Primăriei 27 AnulVI.No 056 Marţi 2 Martie 1910 9 • 0 0 o 6 0 0 0 20 lei Dorinţi şi idealuri Curioşi mai sîntem noi Romînii în mentalitatea noastră politică! Neîncrezători în noi înşine, deprinşi cu un cerc restrîns de viaţă politică, lăsaţi a fi înşelaţi în atotputernicia administraţiei în viaţa noastră politică; noi ne credem singurii îndrituiţi a duce rostul vieţei politice şi ne temem a-i extinde la ai noştri. Din ceia ce ar fi normal în viaţa politică a unui popor, noi ne spăriem şi scoatem accente de o grotescă mirare, cînd vedem că unele partide tind să se îndrepte şi la sate cu acţiunea politică. Nu că ar crede unii că numai lor li se cuvine patrimoniul rural; nu că ar crede alţii, că am primejdui viaţa statului întinzînd politica şi la sate , nimic din toate acestea. Mirarea aceasta trădează o stare sufletească a noastră: tembelismul oriental. Nu ne place să lucrăm nici într’o direcţie şi mai puţin în cea politică. Diletanţi în toate, ne place a fi mai mult diletanţi în politică. Unii nu se scoboară mai joşi în viaţa politică, că te cade nasul. Proprietarul nu voeşte să audă de egalizarea sa politică cu ruralul, căci i se dă nas săteanului, intelectualul cu bruma lui de cultură şi cu bunul simţ atrofiat de carte s-ar crede nedreptăţit, dacă s’ar pune alăture cu mojioul. Fie-care ne credem privilegiaţi şi din ori-ce bun moral sau material facem un titlu al nostru, nu însă şi din munca noastră. . In teorie sîntem contra ori-cărui privilegiu şi ne place a critica statele bazate pe stări de privilegiu; în practică însă, ne croim viaţa pe privilegiu; şi cea mai semnificativă dovadă a unei îndoctrinări practice de privilegii este credinţa, că intelectualii şi bogaţii oăibă pentru ei tăria vieţii politice ţara acţiune, in loc să o aibă faţă de pop ^ prin acţiune. Aşa, de mult ne-am format mintea noastră pe prezentul nostru poliţie, că însuşi partidele noastre politice îşi cîntăresc greutatea pe puţinul număr al cetăţenilor de la colegiul 1. Luaţi pe junimişti. Ei nl0Jrijesa la colegiul al 3-a; la a 2-lea riscă, tăria lor, dreptul Lor de a fi e la colegiul 1. Ba se laudă, că sunt tari : Brăila, Putna, Ialomiţa, Buzeu, Bacău, Neamţ, D°rohoi, Ilfov, etc. Şi la ce se reduce tăria lor aceste colegii? La citeva ţ1’106TM personale viaţa a cîteva ff°Reale a legători, curat ca pe vremea Regie mLupta, mişcarea, viaţa adevarat politică, nu e foarte străină. Nici nu o bănuim cum va fi, nici nu o dorim, baStotTMmp“por de plugari, popor sănătos la trup, treaz stit şi credincios. Respectulos săteanul nostru de cel mai “ar*’-^al stat şi mai învăţat, el dă _ atitarea poet cît cel mai m?r® să primească. Nici-odată insă, nul nostru nu trece pe^e calităţile omului. Ch’ar pe popă o ia la viile, cind nu e om şi-i păinează^ darul, î oc lo săteanul s’a deprins sa cunoaiscă omul Si cît de bine nu-1 ştie el a precis,*aşa din peroul ingust al lui d emător°de administraţie, ştie să înfrunte această administraţie, să i spună de-a curmezişul, cind o vede ca nu e la locul ei. Nici n avem no tîrgoveţii işti molatici şi ştire de cîtă rezistenţă e capabil săteanul, cînd e adus la 109,83 educat calităţi frumoase nu sunt de educat în acest popor al nostru, aşa de nesocotit aşa de lasat la o parte. ► Fe popor l’a diriguit administraţii veche şi nouă, şi una şi alta- visrele şi neprielnice lui; cea veche erî vrea hrapareţă; astă nouă e şi lira caretă şi mîndră şi dispreţuitoare săteanului! Pentru pomojnicii vech săteanul era vacă de muls, pantri diplomaţii de azi săteanul e vită, brută. Să Scoatem sătenimea din mîna administraţiei; ea n’o poate educa, ne înălţă moralul, să ne ducem noartidele politice prin cei mai ales membri, să ridicăm nivelul moral a satelor prin atingerea săteanului ci cele mai alese elemente ale ţării. Netăgăduit că partidele politice cuprind fu sînul lor cele mai bogate cela mai culte, cele mai energice elemente, de care dispune țara într’un moment dat. Ar fi o imposibilitate, ca cei mai breji să stea în afară de partide, iar partidele să cuprindă toate batadalele ! Nu. Partidele politice, duse la ţară vor rîdica nivelul moral al sătenilor. Ei vor vedea că mai sînt în ţară şi altfel da oameni decît hrăpăreţii şi înfumuraţii agenţi administrativi, iar partidele se vor înţelepţi a prinde de la sătean sufletul lui curat, arătîndu-i că pentru a binemerita de la patrie, trebue să între în exercitarea drepturilor sale de cetăţean, tare pe rolul lui în stat şi cînd în fie-care sătean exerciţiul vieţii de stat va fi viu şi puternic, atunci vom forma cu toţii o apă şi un chiag puternic, gata de a lupta contra ori-cărui pericol din afară sau din lăuntru. Nu mă miră deci, că partidele politice au început a se gîndi să se ducă la ţară; mă miră că aşa de tîrziu ne-am trezit, că viaţa politică în ţara romînească nu se poate face cu rădăcini adînci şi temeinice decît numai ducîndu-te la ţară. Un popor rural şi agricol avîndu-şi o viaţă politică dusă de budgetivori, e tot ce poate fi mai anapoda ! Şi aşa suntem noi! Gh. fihlb&aescu MISTERUL STERE Istoricul viitorului va fi silit să facă o mare analiză şi să se comenteze foarte lămurit—felul politicei d-lui Stere. Căci nimeni nu ştie ce fel de politică face şeful liberalilor din Iaşi, ce vrea, ce urmăreşte. AUl uuai SC ^NC . VI. Oici'bj Ltttvi JL*beral, nu se interesează de partidul său ; ca deputat n’are nici o activitate ; ca director al unei mari reviste literare— scrie foarte rar la acea revistă. Dar d. Stere nu este identic cu şefii de partid de acum douăzeci ani, cind aceşti şefi erau aleşi printre marii proprietari, boeri cu parale multe, cari nu ştiau nici scrie, nici vorbi. Deci inactivitatea d-lui Stere, trebue să aibă un motiv foarte bine cuvîntat; lumea de azi e prea profană să afle rostul şi va fi, precum am mai zis, treaba istoricului, să afle şi să explice viitorimei ce a voit, ce a zis d. Stere prin profunda sa tăcere. A fost un mare eveniment faptul, că d. Stere a luat cuvîntul în discuţie asupra desfiinţărei contenciosului. D. Stere, dacă nu s’a putut ridica la înălţimea aşteptată, a avut, însă, o notă de două ori pur colectivistă : a susţinut proiectul ca un mameluc oarecare şi a contestat partidului conservator democrat dreptul de a se numi partid şi d-lui Take Ionescu— dreptul de a lua angajamente ca şef de partid. D. Chirculescu de la Odobeşti a vorbit la fel, cu osebire că a vorbit înaintea deputatului de Iaşi, şef de partid şi ministeriabil—încît nimeni nu va putea aduce d-lui Chirculescu invinuirea, că s’a inspirat de la d. Stere. După ce a vorbit pentru proiect,după ce profesorul de drept constituţio,nai, una din victimele arbitrarului ru- sesc, şeful şcoalei poporaniste —s’a achi- tat de misiunea de propovăduitor al ar- i bitrarului—tot el, poporanistul, a fost lovit de mustrări de cuget şi, ca să se mai uşureze, s’a hotărît să prezinte un amendament, care tindea să dee macar particularilor dreptul de a chema la răspundere, înaintea justiţiei, pe funcţionarul samavolnic. Adversarul hotărît al contenciosului administrativ, devenise astfel, în chip năprasnic, aderentul unui fel de contencios unilateral: funcţionarii statului, miniştri, prefecţi, primari, pot fi arbitrari cu subalternii lor, nu, însă, şi cu particularii ! D. Stere a scris amendamentul, a avut succesul să’l vadă iscălit de douăzeci deputaţi, dar a avut grija să’l ducă mai intăiu la ministrul de rezort, la d. Stelian, ca să’l aghesmuiască. Dacă d. Stelian l’ar fi primit, amendamentul ar fi fost guvernamental. Dar nu numai că nu l’a primit, dar autorul a fost bruscat ca un Manole Culoglu oarecare, ca un deputățel, care a indrăsnit să și iee aere de independență. Astfel n’a fost tratat încă un fruntaş, şeful partidului liberal de la Iaşi—dar nici n’a mai existat încă şef de partid, care, mai ales într’o chestie mare, să fi avut o ţinută atît de umilitoare ca d. Stere. De ce a vorbit contra Contenciosului şi ar fi voit să voteze pentru ? De ce a făcut un amendament şi n’a avut curajul să’l prezinte şi să’l susţie? Iată-ne iarăşi la punctul Stere misteriosul şi nu nouă, contemporanilor sei, ne este posibil să’l scrutăm şi să aflăm ce vrea. D. Stere aparţine de pe acum istoriei viitorului. Mişcarea, care se începe în partidul conservator-democrat, pentru ţărănime, va avea de luptat din greu cu trei curente, dintre cari unele au un oarecare temei. Propaganda de ani de zile a d-lui Haret a făcut prozeliţi pe cari nici revoltele din 1907, nici represiunile din acelaşi an nu i-au potolit; ideile poporaniste ale d-lui Stere n’au rămas nici ele risipite pe pămintul sterp, au prins iccolea rădăcini. Neamul rommesc al d-lui N. Iorga îşi are cititorii lui asidui şi devotaţi. Cum am arătat într’un articol precedent toate ideile acestor apostoli ai ridicărei poporului se bazează pe exploatarea sentimentelor de răzbunare a celor mici contra celor mari. Dacă însă esenţa ideilor lor este aceiaşi, chipul de propagandă a fiecăruia în parte, felul de a explica această doctrină, sunt deosebite. D. Spiru Haret înainte de a fi un „amant al poporului* este un fidel soldat al partidului liberal. Dragostea sa pentru ridicarea ţărănimei n’a izvorît din convingerea că ţărănimea noastră are nevoie de a fi rîdicată, dar din constatarea că partidul liberal-naţional are nevoie să-şi găsească un substrat serios politicei sale. Partidul liberal naţional nu reprezintă din punctul de vedere politic nici o clasă socială. Organizarea lui, făcută într’o epocă în care nu erau decît elementele boereşti, cari conduceau destinele ţarei, a trebuit sa se faca cu tot „ţul,nunţ sef al acestui partid, au mers pină la toleranţa de hoţii şi asasinate. Principiul partidului era îmbogăţiţi-vâ-^i * liberalii s’au îmbogăţit! Amalgam bizar, mozaic extraordinar, partidul liberal nu reprezintă nici un ideal politic, nici o concepţie socială. Or, această situaţie nu mai putea dura. In jurul unui steag încep 8®_*® 8f.uP®z® oamenii după anumite vederi şi principii economice şi sociale. Partidle încep să devie expresia a ceva. Atunci d. Sp. Haret, în lipsa d lor Brătianu, cari erau ocupaţi u rotunjirea averilor lor, în lipsa d lui Coslinescu care era tot vîrît în cuieli şi băncile sale, a’a gîndit că e nevoia pentru partidul liberal sâ şi aibă un abstrat social. Bineînţeles că clasa de convenea mai bine acestui partid era clasa ţărănească. Nu era massăra nimerită a servi de platformă politică unui partid de demagogi decît acest spor umilit, neluminat. Şi d. Sp. Haret s’a puse lucru. Cu o perseverenţă care erita să fie lăudată, cu o tenacitate difer, ministrul de culte a lucrat ani sarîndul la ţară . Că d. Haret n’a căutat harea reală a ţărănimei ci crearea uneiientele politice pentru viitor, se vedin faptul că toată atenţia d-sale a fost dreptată înspre preoţi şi învăţători, dcami a căutat a face agenţi electori viitori şefi ai unor mici citadele politi la ţară. Ce a eşit de aci ? Cecfe reese întotdeauna din o asemenea fiică : deşteptarea în cîţiva oameni n ei, nedreptăţiţi de soartă, ieşeau vieţi mai bune, cîştigate în cel mai fert timp şi pe orice cale posibila, voltele din 1907, în care foarte mulţi fii şi învăţători erau în fruntea răseţilor, au ilustrat politica d-lui Sp.ft. Nimene nu neagă că învăruî şi preotul merită o soartă mai bu Ceea ce-i trebue Romîie fără îndoială un învăţător şi prein, deştept cult. Trebue cît mai curîn aceşti doi apostoli ai luminei să fie în anumite condiţiuni, căci toţi pricepe fără o cultură largă a ţărănimei, ţantreagă se va ruina ca o casă clădită cărămidă proastă. Invăţătorul şi pr. trebue să fie nişte oameni îndrăgesc misiunea lor—şi ei sunt ca nişte oi, cari se duc să înveţe copii în sat, aceştia se duc să descarce marb’un port. Uitaţi, speriaţi, flămînzi ci dacă sunt cinstiţi, ei trăesc mizerab ei ar trebui să fia oamenii cei dim sat, gata să răspundâ ţăranului lui întrebă- .fie sate,în cît ţăranii să aibă încredere în puterea lor, ca nimeni să n’aibă îndrăzneala să-şi bată joc de ei, cum se întîmplă la noi, unde de la administratorul de plasă şi pînă la şeful de jandarmi fiecare are drept să-l judece şi să-l osîndească pe preot şi învăţător. Nu e permis ca învăţătorul să nu aibă o casă cum se cade, el învăţătorul poporului, să n’aibă o şcoală higienică in care stă jumătate din zi, să n’aibă o carte, o revistă, să nu ştie nimic altceva de cît azbuchea pe care o învaţă eonii. Trebue ridicat învăţătorul şi preotul dar nu spre a face din ei apostolii unei doctrine sociale de ură şi răzbunare. Ei mai mult decît oricine trebuesc să fie îmbibaţi de ideile de ordine şi solidaritate socială, învăţătorul german, umilul învăţător german, a învins la Sedan şi Gravelotte dar nu propovăduind ura de clasă, nu asmuţind pe ţărani contra proprietarilor lor. Pentru ridicarea preotului şi învăţătorului la adevăratul lui apostolat, pentru înfrîngerea politicei dlui Sp. Haret care a făcut din mulţi învăţători agenţi ai cluburilor liberale, partidul conservator-democrat a hotărît să lupte, însă, cu totul pe o altă cale. El va căuta să facă educaţia socială a acestor misionari ai culturei la sate — va căuta să desvolte în fiecare din ei -•—’-1 !-- rn’n nrnnnvâ. amasca ţarammei—conştiinţa socială. Şi această educaţie e bazată pe legile solidantâţei sociale, ea Ie va arăta contrafiul ideilor d-lui Haret că legile acestei salidaritâţi restring asupra fiecărui om izvorite din întrebuinţarea muncei celorlalţi oameni, datorii cari trebuesc împlinite de fiecare, pe măsura puterei şi întrebuinţărei, pe care el o scoate din întregul capital social. Fiecare trebue să fie gata oricînd să şi plătească datoria lui socială—aceasta însemnează a fi membrul unei societăţi omeneşti—o fiinţă socială. Or, d. Haret cu propaganda d-sale contra proprietăţei mari, cu ideile duale de luptă de clase, a făcut din învăţătorui preot nişte oameni izolaţi, a căror înrlurire n’a fost de cît negativă, în ceia ce priveşte răzvrătirile din 1907, dar n’au putut avea prin însăşi lipsa spiritului lor de solidaritate nici o influenţă în mişcarea. c®^perativă şi de asociaţie de la ţară. Cind se va face într’o zi istoria acestei mişcări, se va vedea rolul adevăr- j f® oar® I i,a avut învâţâtorii adepţi şi d-lui Spiru Haret şi ea va fi departe de cum e descrisă de şcoala liberală. • acea mar® educaţie socială I şi fără acel puternic sentiment de solidaritate, toate mişcările cooperative pentru ridicarea ţărănimei, precum şi toate îndrumările spre o soartă mai bună a ei, nu vor avea nici un efect. Or pe aceste idei de solidaritate şi de conservare naţională să bazează mişşcarea nouă a partidului conservator democrat. „Ordinea“. Yssay. GATEVA NOTE ! Mazeta Prensului publică delicioasa infamie ce urmează: „ministrul de inferne a însărcinat pe inspectorul Manolescu cu anchetarea conflictului ivit între prefectul Atanasiu şi administraria pescăriei statului. Această anchetă a fost ordonată în urma relaţiunilor pe cari A. S. R. Princepele Ferdinand le-a dat d-lui Brăteanu, asupra felului cum prefectul se poartă cu administratorii pescăriei.“ “ Aţi înţeles, A. S. R., a depus raport „ înaintea d-lui Brătianu asupra afacerei ” de la Tulcea, iar în baza acelui raport, un inspector a fost trimis, la fața locu- ului, să ancheteze. Delicioasă infamie ! „Complicele“ lui Heine Cetitorii noştri au luat cunoştinţă despre un articol recent din „Convorbirile literare“ în care sub semnătura d-lui V. I. Ghika—nepotul fostului domnitor al Moldovei Grigore Ghika Vodă— se afirmau în rezumat, cam următoarele. Scriitorul francez Ed. Grenier, fost secretar al Domnitorului în anii 1855- 56 ar fi fost în tinereţe un secretar „ocult“ al poetului H. Heine. Acesta, din vanitate, vroia să treacă la Paris drept un scriitor francez şi obişnuia a da lui Grenier şi încă unui alt „complice“ schiţe sumare pentru ca aceştia să redacteze articolele în limba franceză cari urmau a fi publicate sub semnătura lui Heine. Cu drept cuvînt o asemenea afirmare —reprodusă aci cu titlu de document— a impresionat pe mulţi dintre admiratorii marelui poet. Unul dintre aceştia ne oferise chiar concursul să întreprindem o anchetă în această privinţă adresîndu-ne fie editorilor lui Heine, fie unor rude ori prieteni în viaţă ai poetului. Acelaşi fervent admirator însă, distins intelectual şi om de cifre în acelaşi timp, ne a atras atenţia asupra contrazicerei ce rezultă din însăşi datele indicate de d. Ghika. Ne-am hotărît dară a corobora diferitele contraindicaţiuni pentru a arata lipsa de temeinicie a celor susţinute de colaboratorul ocazional al „Convorbirilor literare“. * Intăiu, o mică digresiune. „Convorbirile literare“ s’ar cuveni să arate o deosebită consideraţiune memoriei lui Heine. Din primii ani ai marei publicaţiuni, poeziile lui Heine au fost cultivate în paginile ei cu un zel extraordinar. Sunt patru decenii, sau mai bine, de cînd însuşi d. Iacob Negruzzi a dat semnalul: d-sa a încercat, cu puţin noroc, ce-i dreptul, să traducă superbla satiră „Donna Clara“. Au urmat apoi traducerile lui Scheletti și multe altele. Dar poezia lui Heine n’a fost numai traduse ori imitată în „Convorbiri“, ci ea a răsunat, ca un ecou obsedant, în mai toată literatura lor poetică de prin anii 1866—1880. Tot în Convorbiri“, a publicat in 1900 d. Ilarie Chendi un studiu aproape complect asupra traducătorilor lui Heine în limba romînă, insistind în acelaş timp asupra influenţei lirizmului Heinian în producţiunea poetică romînească. Dar să revenim la articolul din „Convorbiri“. Acuzările reproduse de noi sunt grave, deoarece ar urma că o parte din însăşi opera semnată de Heine să nu aparţină acestuia, ci... celor doui secretari „oculţi“, fără a mai vorbi de învinuirile de altă natură, cum este aceea de „lăcomie“ şi altele. Cine să fie al douilea, în afară de Grenier ? Un secretar şi colaborator al unui scriitor dintre cei mai celebri ai secolului trecut,—rămas atît de anonim, atît de necunoscut, încît nu i se aminteşte măcar numele undeva ? Multe încriminări au fost aduse activităţei lui Heine, care—la rîndul său— nu înţelegea să cruţe pe nimeni. Dar nici adversarii cei mai înverşunaţi, ca profesorul Treitschke şi alţii n’au acurat pe genialul cîntăreţ şi foiletonist că n-ar fi însuşit operile cuiva sau măcar munca vre-unui alt poet ori prozator. Lăsăm de o parte faptul psihologi:este imposibil că faţă de nişte „complici“ Heine s’ar fi purtat altmintrelea le cum ne spune d. V. I. Ghika, de tama unei eventuale denunţări. Va fi ost poetul hursuz, dîrz, supărăcios, că vea motive destule să fie ; dar lacom ? Lin dori să ni se citeze o singură biorafie unde să se vorbească de lăcomia cetului,—totdeauna el însuşi în prada eroilor, ba chiar şi a mizeriei foarte deseori; totdeauna în aşteptarea mailor moşteniri cari însă, l’au ocolit... Edouard Grenier, după dicţionarele Grousse şi Brokhaus, s’a născut în 1849, am afirmă şi autorul studiului menonat. Abia după 1855 se manifestă în teratură, unde va ocupa cu timpul — ană prin 1885—un loc foarte onorail. In 1868 a tradus din nemţeşte pe Reineke Fuchs“ a lui Goethe. Activitatea poetică a lui Heine încep prin 1824—în stil mare—iar în 1831 evne se află „emigrat“ la Paris. In acst din urmă an începe opera lui de e foiletonist, corespondent, recenzent terar, filosofic, muzical; în 1832 apare limba franceză importanta lucrare