Opinia, martie 1910 (Anul 7, nr. 956-980)

1910-03-02 / nr. 956

5 bani Exemplarul ABONAMENTE Un an 6 luni . 5 bani Exemplarul ANUNȚURI Un rând în pag. HI, 50 Bani »* ii ii ii rv, 40 yti' t K L ZIAR CONSERVATOR-DEMOCRAT Rddâeţlii şl AâmtoMiraţlâi: lAŞi Str Primăriei 27 AnulVI­.­­No 056 Marţi 2 Martie 1910 9 • 0 0 o 6 0 0 0 20 lei Dorinţi şi idealuri Curioşi mai sîntem noi Romînii în mentalitatea noastră politică! Neîn­crezători în noi înşine, deprinşi cu un cerc restrîns de viaţă politică, lăsaţi a fi înşelaţi în a­tot­puternicia administraţiei în viaţa noastră poli­tică; noi ne credem singurii îndri­tuiţi a duce rostul vieţei politice şi ne temem a-i extinde la ai noştri. Din ceia ce ar fi normal în viaţa politică a unui popor, noi ne spăriem şi scoatem accente de o grotescă mi­rare, cînd vedem că unele partide tind să se îndrepte şi la sate cu ac­­ţiunea politică. Nu că ar crede unii că numai lor li se cuvine patrimo­niul rural; nu că ar crede alţii, că am primejdui viaţa statului întinzînd politica şi la sate , nimic din toate a­­cestea. Mirarea aceasta trădează o stare sufletească a noastră: tembelismul o­­riental. Nu ne place să lucrăm nici într’o direcţie şi mai puţin în cea politică. Diletanţi în toate, ne place a fi mai mult diletanţi în politică. Unii nu se scoboară mai joşi în viaţa politică, că te cade nasul. Pro­prietarul nu voeşte să audă de ega­lizarea sa politică cu ruralul, căci i se dă nas săteanului, intelectualul cu bruma lui de cultură şi cu bunul simţ atrofiat de carte s-ar crede ne­dreptăţit, dacă s’ar pune alăture cu mojioul. Fie-care ne credem privile­giaţi şi din ori-ce bun moral sau ma­terial facem un titlu al nostru, nu însă şi din munca noastră. . In teorie sîntem contra ori-cărui privilegiu şi ne place a critica sta­tele bazate pe stări de privilegiu;­­ în practică însă, ne croim viaţa pe privilegiu; şi cea mai semnifica­tivă dovadă a unei îndoctrinări prac­tice de privilegii este credinţa, că intelectualii şi bogaţii o­ăibă pentru ei tăria vieţii politice ţara acţiune, in loc să o aibă faţă de pop ^ prin acţiune. Aşa, de mult ne-am format mintea noastră pe prezentul nostru poliţie, că însuşi partidele noastre politice îşi cîntăresc greutatea pe puţinul nu­­­măr al cetăţenilor de la colegiul 1. Luaţi pe junimişti. Ei nl0J­­rij­esa la colegiul al 3-a; la a 2-lea riscă, tăria lor, dreptul Lor de a fi e la colegiul 1. Ba se laudă, că sunt tari : Brăila, Putna, Ialomiţa, Buzeu, Bacău, Neamţ, D°rohoi, Ilfov, etc. Şi la ce se reduce tăria lor aceste colegii? La cite­va ţ1’106TM personale vi­­aţa a cîte­va ff°Reale a legători, curat ca pe vremea Regie mLupta,­ mişcarea, viaţa adevarat po­litică, nu e foarte străină. Ni­ci nu o bănuim cum va fi, nici nu o dorim, baStotTMmp“por de plugari, popor sănătos la trup, treaz stit şi credincios. Respectulos sătea­nul nostru de cel mai “ar*’-^al s­tat şi mai învăţat, el dă _ atita­­rea poet cît cel mai m?r® să primească. Nici-odată insă, nul nostru nu trece pe^e calităţile omului. Ch­’ar pe popă o ia la viile, cind nu e om şi-i păinează^ darul, î oc lo săteanul s’a deprins sa cunoaiscă omul Si cît de bine nu-1 ştie el a precis,*aşa din peroul ingust al lui d emător°de administraţie, ştie să înfrunte această administraţie, să i s­pună de-a curmezişul, cind o vede ca nu e la locul ei. Nici n avem no tîrgoveţii işti molatici şi ştire de cîtă rezistenţă e capabil să­teanul, cînd e adus la 109,83 educat calităţi frumoase nu sunt de educat în acest popor al nostru, aşa de ne­socotit aşa de lasat la o parte. ► Fe popor l’a diriguit administraţii veche şi nouă, şi una şi alta- vis­­rele şi neprielnice lui; cea veche erî vrea hrapareţă; astă nouă e şi lira caretă şi mîndră şi dispreţuitoare săteanului! Pentru pomojnicii vech săteanul era vacă de muls, pantri diplomaţii de azi săteanul e vită, brută. Să Scoatem sătenimea din mîna ad­­­ministraţiei; ea n’o poate educa, ne înălţă moralul, să ne ducem no­­­ar­tidele politice prin cei mai ales membri, să ridicăm nivelul moral a satelor prin atingerea săteanului ci cele mai alese elemente ale ţării. Netăgăduit că partidele politice cu­prind fu sînul lor cele mai bogate cela mai culte, cele mai energice ele­mente, de care dispune țara într’un moment dat. Ar fi o imposibilitate, ca cei mai breji să stea în afară de partide, iar partidele să cuprindă toate batad­alele ! Nu. Partidele politice, duse la ţară vor rîdica nivelul moral al sătenilor. Ei vor vedea că mai sînt în ţară şi alt­fel da oameni de­cît hrăpăreţii şi în­fumuraţii agenţi administrativi, iar partidele se vor înţelepţi a prinde de la sătean sufletul lui curat, ară­­tîndu-i că pentru a binemerita de la patrie, trebue să între în exercitarea drepturilor sale de cetăţean, tare pe rolul lui în stat şi cînd în fie-care sătean exerciţiul vieţii de stat va fi viu şi puternic, atunci vom forma cu toţii o apă şi un chiag puternic, gata de a lupta contra ori-cărui pericol din afară sau din lăuntru. Nu mă miră deci, că partidele po­litice au început a se gîndi să se ducă la ţară; mă miră că aşa de tîr­­ziu ne-am trezit, că viaţa politică în ţara romînească nu se poate face cu rădăcini adînci şi temeinice de­cît numai ducîndu-te la ţară. Un popor rural şi agricol avîn­­du-şi o viaţă politică dusă de bud­­getivori, e tot ce poate fi mai ana­poda ! Şi aşa suntem­ noi! Gh. fihlb&aescu MISTERUL STERE Istoricul viitorului va fi silit să facă o mare analiză şi să se comenteze foarte lămurit—felul politicei d-lui Stere. Căci nimeni nu ştie ce fel de politică face şeful liberalilor din Iaşi, ce vrea, ce ur­măreşte. AUl uuai SC ^N­C . VI. Oici'bj Ltt­tvi JL*­beral, nu se interesează de partidul său ; ca deputat n’are nici o activitate ; ca director al unei mari reviste literare— scrie foarte rar la acea revistă. Dar d. Stere nu este identic cu şefii de partid de acum două­zeci ani, cind aceşti şefi erau aleşi printre marii pro­prietari, boeri cu parale multe, cari nu ştiau nici scrie, nici vorbi. Deci inac­tivitatea d-lui Stere, trebue să aibă un motiv foarte bine cuvîntat; lumea de azi e prea profană să­­ afle rostul şi va fi, precum am mai zis, treaba istoricu­lui, să afle şi să explice viitorimei ce a voit, ce a zis d. Stere prin profunda sa tăcere. A fost un mare eveniment faptul, că d. Stere a luat cuvîntul în discuţie a­­supra desfiinţărei contenciosului. D. Stere, dacă nu s’a putut ridica la înălţimea aşteptată, a avut, însă, o notă de două ori pur colectivistă : a susţinut proiectul ca un mameluc oare­care şi a contestat partidului conservator de­mocrat dreptul de a se numi partid şi d-lui Take Ionescu— dreptul de a lua angajamente ca şef de partid. D. Chirculescu de la Odobeşti a vor­bit la fel, cu osebire că a vorbit în­aintea deputatului de Iaşi, şef de par­tid şi ministeriabil—în­cît nimeni nu va putea aduce d-lui Chirculescu invi­­nuirea, că s’a inspirat de la d. Stere. După ce a vorbit pentru proiect,du­pă ce profesorul de drept constituţio­­,­nai, una din victimele arbitrarului ru-­ sesc, şeful şcoalei poporaniste —s’a achi-­­ tat de misiunea de propovăduitor al ar- i bitrarului—tot el, poporanistul, a fost­­ lovit de mustrări de cuget şi, ca să se mai uşureze, s’a hotărît să prezinte un amendament, care tindea să dee macar particularilor dreptul de a chema la răspundere, înaintea justiţiei, pe func­ţionarul samavolnic. Adversarul hotărît al contenciosului administrativ, devenise ast­fel, în chip năprasnic, aderentul unui fel de con­tencios unilateral: funcţionarii statului, miniştri, prefecţi, primari, pot fi arbi­trari cu sub­alternii lor, nu, însă, şi cu particularii ! D. Stere a scris amendamentul, a a­vut succesul să’l vadă iscălit de două­zeci deputaţi, dar a avut grija să’l du­că mai intăiu la ministrul de rezort, la d. Stelian, ca să’l aghesmuiască. Dacă d. Stelian l’ar fi primit, amen­damentul ar fi fost guvernamental. Dar nu numai că nu l’a primit, dar autorul a fost bruscat ca un Manole Culoglu oare­care, ca un deputățel, care a indrăsnit să și iee aere de indepen­dență. Ast­fel n’a fost tratat încă un fruntaş, şeful partidului liberal de la Iaşi—dar nici n’a mai existat încă şef de partid, care, mai ales într’o chestie mare, să fi avut o ţinută atît de umilitoare ca d. Stere. De ce a vorbit contra Contenciosului şi ar fi voit să voteze pentru ? De ce a făcut un amendament şi n’a avut cu­rajul să’l prezinte şi să’l susţie? Iată-ne iarăşi la punctul Stere miste­riosul şi nu nouă, contemporanilor sei, ne este posibil să’l scrutăm şi să aflăm ce vrea. D. Stere aparţine de pe acum istori­ei viitorului. Mişcarea, care se începe în partidul conservator-democrat, pentru ţărănime, va avea de luptat din greu cu trei cu­rente, dintre cari unele au un oarecare temei. Propaganda de ani de zile a d-lui Haret a făcut prozeliţi pe cari nici re­voltele din 1907, nici represiunile din a­­celaşi an nu i-au potolit; ideile popora­niste ale d-lui Stere n’au rămas nici ele risipite pe pămintul sterp, au prins ic­­­colea rădăcini. Neamul rommesc al d-lui N. Iorga îşi are cititorii lui asidui şi devotaţi. Cum am arătat într’un articol prece­dent toate ideile acestor apostoli ai ri­­dicărei poporului se bazează pe exploa­tarea sentimentelor de răzbunare a celor mici contra celor mari. Dacă însă esenţa ideilor lor este aceiaşi, chipul de propa­gandă a fiecăruia în parte, felul de a explica această doctrină, sunt deosebite. D. Spiru Haret înainte de a fi un „a­­mant al poporului* este un fidel soldat al partidului liberal. Dragostea sa pentru ridicarea ţărănimei n’a izvorît din con­vingerea că ţărănimea noastră are ne­voie de a fi rîdicată, dar din constata­rea că partidul liberal-naţional are ne­voie să-şi găsească un substrat serios politicei sale. Partidul liberal naţional nu reprezintă din punctul de vedere politic nici o cla­să socială. Organizarea lui, făcută într’o epocă în care nu erau decît elementele boereşti, cari conduceau destinele ţarei, a trebuit sa se faca cu tot „ţul,nunţ sef al acestui partid, au mers pină la tole­­ranţa de hoţii şi asasinate. Principiul partidului era îmbogăţiţi-vâ-^i * liberalii s’au îmbogăţit! Amalgam bizar, mozaic extraordinar, partidul liberal nu reprezintă nici un i­­deal politic, nici o concepţie socială. Or, această situaţie nu mai putea dura. In jurul unui steag încep 8®_*® 8f.uP®z® oamenii după anumite vederi şi principii economice şi sociale. Partidle încep să devie expresia a ceva. Atunci d. Sp. Haret, în lipsa d lor Brătianu, cari erau ocupaţi u rotunjirea averilor lor, în lipsa d lui Coslinescu care era tot vîrît în cuieli şi băncile sale, a’a gîndit că e nevoia pentru par­tidul liberal sâ­ şi aibă un abstrat soci­al. Bine­înţeles că clasa d­e convenea mai bine acestui partid era clasa ţără­nească. Nu era massă­ra nimerită a servi de platformă politică unui partid de demagogi decît acest spor umilit, neluminat. Şi d. Sp. Haret s’a puse lucru. Cu o perseverenţă care erita să fie lăudată, cu o tenacitate difer, minis­trul de culte a lucrat ani sarîndul la ţară . Că d. Haret n’a căutat h­area reală a ţărănimei ci crearea uneiientele po­litice pentru viitor, se vedin faptul că toată atenţia d-sale a fost dreptată în­spre preoţi şi învăţători, dcami a că­utat a face agenţi electori viitori­ şefi ai unor mici citadele politi la ţară. Ce a eşit de aci ? Cecfe reese în­totdeauna din o asemenea fiică : deş­teptarea în cîţiva oameni n ei, nedrep­tăţiţi de soartă, ieşea­u vieţi mai bune, cîştigate în cel mai fert timp şi pe orice cale posibila, voltele din 1907, în care foarte mulţi fii şi învă­ţători erau în fruntea răseţilor, au i­­lustrat politica d-lui Sp.­ft. Nimene nu neagă că învăruî şi preo­tul merită o soartă mai bu Ceea ce-i trebue Romîie fără în­doială un învăţător şi prein, deştept cult. Trebue cît mai curîn aceşti doi apostoli ai luminei să fie în anumite condiţiuni, căci toţi pricepe fără o cul­tură largă a ţărănimei, ţantreagă se va ruina ca o casă clădită cărămidă proastă. Invăţătorul şi pr. trebue să fie nişte oameni îndrăgesc misiunea lor—şi ei sunt ca nişte oi, cari se duc să înveţe copii în sat, aceştia se duc să descarce marb­’un port. Uitaţi, speriaţi, flămînzi ci dacă sunt cinstiţi, ei trăesc mizerab ei ar tre­bui să fia oamenii cei dim sat, gata să răspundâ ţăranului lui întrebă- .fie sate,în cît ţăranii să aibă încredere în puterea lor, ca nimeni să n’aibă în­drăzneala să-şi bată joc de ei, cum se întîmplă la noi, unde de la administrato­rul de plasă şi pînă la şeful de jandarmi fie­care are drept să-l judece şi să-l o­­sîndească pe preot şi învăţător. Nu e permis ca învăţătorul să nu aibă o casă cum se cade, el învăţătorul po­porului, să n’aibă o şcoală higienică in care stă jumătate din zi, să n’aibă o carte, o revistă, să nu ştie nimic alt­ceva de cît azbuchea pe care o învaţă eonii. Trebue ridicat învăţătorul şi preotul dar nu spre a face din ei apostolii unei doctrine sociale de ură şi răzbunare. Ei mai mult de­cît ori­cine trebuesc să fie îmbibaţi de ideile de ordine şi solidari­tate socială, învăţătorul german, umilul învăţător german, a învins la Sedan şi Gravelotte dar nu propovăduind ura de clasă, nu asmuţind pe ţărani contra proprietari­lor lor. Pentru ridicarea preotului şi învăţăto­rului la adevăratul lui apostolat, pentru înfrîngerea politicei d­lui Sp. Haret care a făcut din mulţi învăţători agenţi ai clu­burilor liberale, partidul conservator-de­mocrat a hotărît să lupte, însă, cu totul pe o altă cale. El va căuta să facă educaţia socială a acestor misionari ai culturei la sate — va căuta să desvolte în fie­care din ei -•—’-1 !-- rn’n nrnnnvâ.­ amasca ţarammei—conştiinţa socială. Şi această educaţie e bazată pe legile so­­lidantâţei sociale, ea Ie va arăta contra­­fiul ideilor d-lui Haret că legile acestei salidaritâţi restring asupra fie­cărui om izvorite din întrebuinţarea muncei celorlalţi oameni, datorii cari trebuesc împlinite de fie­care, pe măsura puterei şi întrebuinţărei, pe care el o scoate din întregul capital social. Fie­care trebue să fie gata ori­cînd să şi plătească dato­ria lui socială—aceasta însemnează a fi membrul unei societăţi omeneşti—o fiinţă socială. Or, d. Haret cu propaganda d-sale contra proprietăţei mari, cu ideile d­uale de luptă de clase, a făcut din învăţător­ui preot nişte oameni izolaţi, a căror în­rlurire n’a fost de cît negativă, în ceia ce priveşte răzvrătirile din 1907, dar n’au putut avea prin însăşi lipsa spiritului lor de solidaritate nici o influenţă în mişca­­rea. c®^perativă şi de asociaţie de la ţară. Cind se va face într’o zi istoria a­­cestei mişcări, se va vedea rolul adevă­r- j f® oar® I i,a avut învâţâtorii adepţi şi d-lui Spiru Haret şi ea va fi departe de cum e descrisă de şcoala liberală. • acea mar® educaţie socială I şi fără acel puternic sentiment de solida­ritate, toate mişcările cooperative pentru ridicarea ţărănimei, precum şi toate în­drumările spre o soartă mai bună a ei, nu vor avea nici un efect. Or pe aceste idei de solidaritate şi de conservare naţională să bazează miş­­şcarea nouă a partidului conservator de­mocrat. „Ordinea“. Yssay. GATE­VA NOTE ! Mazeta Prensului publică delicioasa­­ infamie ce urm­ează: „ministrul de in­­f­­erne a însărcinat pe inspectorul Ma­­­nolescu cu anchetarea conflictului ivit­­ între prefectul Atanasiu şi administra­­r­­ia pescăriei statului. Această anchetă a fost ordonată în­­ urma relaţiunilor pe cari A. S. R. Prin­­c­­epele Ferdinand le-a dat d-lui Bră­­t­­eanu, asupra felului cum prefectul se­­ poartă cu administratorii pescăriei.“ “ Aţi înţeles, A. S. R., a depus raport „ înaintea d-lui Brătianu asupra afacerei ” de la Tulcea, iar în baza acelui raport, un inspector a fost trimis, la fața locu- u­lui, să ancheteze. Delicioasă infamie ! „Complicele“ lui Heine Cetitorii noştri au luat cunoştinţă despre un articol recent din „Convor­birile literare“ în care sub semnătura d-lui V. I. Ghika—nepotul fostului dom­nitor al Moldovei Grigore Ghika Vodă— se afirmau în rezumat, cam următoa­rele. Scriitorul francez Ed. Grenier, fost secretar al Domnitorului în anii 1855- 56 ar fi fost în tinereţe un secretar „ocult“ al poetului H. Heine. Acesta, din vanitate, vroia să treacă la Paris drept un scriitor francez şi obişnuia a da lui Grenier şi încă unui alt „com­plice“ schiţe sumare pentru ca aceştia să redacteze articolele în limba fran­ceză cari urmau a fi publicate sub sem­nătura lui Heine. Cu drept cuvînt o asemenea afirmare —reprodusă aci cu titlu de document— a impresionat pe mulţi dintre admira­torii marelui poet. Unul dintre aceştia ne oferise chiar concursul să întreprin­dem o anchetă în această privinţă a­­dresîndu-ne fie editorilor lui Heine, fie unor rude ori prieteni în viaţă ai po­etului. Acelaşi fervent admirator însă, distins intelectual şi om de cifre în acelaşi timp, ne a atras atenţia asupra contrazicerei ce rezultă din însăşi da­tele indicate de d. Ghika. Ne-am hotă­­rît dară a corobora diferitele contra­­indicaţiuni pentru a arata lipsa de te­meinicie a celor susţinute de colabo­ratorul ocazional al „Convorbirilor li­terare“. * Intăiu, o mică digresiune. „Convor­birile literare“ s’ar cuveni să arate o deosebită consideraţiune memoriei lui Heine. Din primii ani ai marei publi­­caţiuni, poeziile lui Heine au fost cul­tivate în paginile ei cu un zel extra­ordinar. Sunt patru decenii, sau mai bine, de cînd însuşi d. Iacob Negruzzi a dat semnalul: d-sa a încercat, cu pu­ţin noroc, ce-i dreptul, să traducă su­­perbla satiră „Donna Clara“. Au urmat apoi traducerile lui Scheletti și multe altele. Dar poezia lui Heine n’a fost numai traduse ori imitată în „Convor­biri“, ci ea a răsunat, ca un ecou ob­sedant, în mai toată literatura lor po­etică de prin anii 1866—1880. Tot în Convorbiri“, a publicat in 1900 d. I­­larie Chendi un studiu aproape com­plect asupra traducătorilor lui Heine în limba rom­înă, insistind în acelaş timp asupra influenţei lirizmului Hei­­nian în producţiunea poetică romî­­nească. Dar să revenim la articolul din „Con­vorbiri“. Acuzările reproduse de noi sunt grave, de­oarece ar­ urma că o parte din însăşi opera semnată de Hei­ne să nu aparţină acestuia, ci... celor doui secretari „oculţi“, fără a mai vorbi de învinuirile de altă natură, cum este aceea de „lăcomie“ şi altele. Cine să fie al douilea, în afară de Grenier ? Un secretar şi colaborator al unui scriitor dintre cei mai celebri ai secolului trecut,—rămas atît de anonim, atît de necunoscut, în­cît nu­ i se amin­teşte măcar numele unde­va ? Multe încriminări au fost aduse ac­­tivităţei lui Heine, care—la rîndul său— nu înţelegea să cruţe pe nimeni. Dar nici adversarii cei mai înverşunaţi, ca profesorul Treitschke şi alţii n’au acu­rat pe genialul cîntăreţ şi foiletonist că n­-ar fi însuşit operile cui­va sau mă­­car munca vre-unui alt poet ori pro­­zator. Lăsăm de o parte faptul psihologi­­:este imposibil că faţă de nişte „com­­plici“ Heine s’ar fi purtat altmintrelea le cum ne spune d. V. I. Ghika, de tama unei eventuale denunţări. Va fi ost poetul hursuz, dîrz, supărăcios, că vea motive destule să fie ; dar lacom ? Lin dori să ni se citeze o singură bio­­rafie unde să se vorbească de lăcomia cetului,—totdeauna el însuşi în prada eroilor, ba chiar şi a mizeriei foarte deseori; totdeauna în aşteptarea ma­­ilor moşteniri cari însă, l’au ocolit... Edouard Grenier, după dicţionarele Grousse şi Brokhaus, s’a născut în 184­9, am afirmă şi autorul studiului men­­onat. Abia după 1855 se manifestă în teratură, unde va ocupa cu timpul — ană prin 1885—un loc foarte onora­­il. In 1868 a tradus din nemţeşte pe Reineke Fuchs“ a lui Goethe. Activitatea poetică a lui Heine înce­­p prin 1824—în stil mare—iar în 1831 evne se află „emigrat“ la Paris. In a­­cst din urmă an începe opera lui de e foiletonist, corespondent, recenzent terar, filosofic, muzical; în 1832 apare­­ limba franceză importanta lucrare

Next