Opinia, februarie 1912 (Anul 9, nr. 1507-1530)

1912-02-01 / nr. 1507

­ I l CI tii i c d. Cl d v T, d­ a n ti f L fa ri DOUA CAPITALE Nu este cetăţean al oraşului nostru, care să nu ţină ca la o moştenire scum­pă a trecutului, la renumele de veche capitală a Moldovei, cu care se mîn­­dreşte laşul. Chiar cel mai mare cetă­ţean al ţărei, nu încetează de a numi laşul „a doua a sa Capitală“. In această direcţie nu este numai mîndria trecutului, dar şi toată munca luminată a alitor generaţii mai aproape de prezent, care au făcut ca Iaşului să i se spună pe bună dreptate oraşul in­telectual, oraşul mişcărilor mari. Au fost chiar vremuri cînd, fără nici un gind ostil, cetăţeni inimoşi ai a­­cestui oraş de sacrificii, au ridicat gla­suri autorizate pentru a apăra dreptu­rile Iaşului, faţă de preponderenţa ce une­ori se dădea Capitalei, mai ales în ce priveşte instituţiile de cultură. Ba, une­ori protestări chiar, care aveau spri­jinul întregului oraş, au arătat că laşul revindicat titlul său de glorie în direc­ţia culturală şi lasă Bucureştiului nu­mai fala de a se numi capitală. După atîtea protestări platonice, a venit, în sfirşit şi ziua cînd laşul a pu­tut să dea măsura modului cum înţe­lege el să se arăte capitala culturei şi cum ştie să’şi­ afirme superioritatea faţă de Bucureşti. Ocazia a fost cu atît mai bine venită, cu cît am avut prilejul să ne măsurăm cu Bucureştii într’un fel de concurs, în condiţii de egalitate per­fectă , au fost cele două procese din Iaşi şi Bucureşti a plagiatelor Cuza. Putem, prin urmare, astăzi, cînd ,se­siunea Cuza“ a curţilor cu juri este în­chisă, să cercetăm cum s’au purtat cele două oraşe în care ,o credinţă respec­tabilă“ şi’a dat mina cu nişte mijloace absolut reprobabile. Nu mai este nevoie să reamintim dezbaterile procesului Cuza la Iaşi, să ne comparăm numai cu cele de la Bu­cureşti. Citind rezumatul dezbaterilor ce au avut loc la Bucureşti, nu se poate să nu constatăm, chiar numai ca impre­sie generală, aerul de civilizaţie ce res­piră din tot cursul procesului şi în primul rînd priza absolut nulă ce a a­­vut acolo naţionalismul canibalic a d-lui Cuza. Exibiţia Cabalului, alianţa israelită, primejdia ovreiască şi toate obsesiunile d-lui Cuza, care trăesc nu­mai în aerul specific ieşan, au avut la Bucureşti aerul unui număr prost de café concert, cu un foarte slab cabotin ce parodiază vorba evreiască. Pentru aceea Cuza a fost mereu re­chemat la chestiune, în cît lipsită de salata naţionalistă, sărbătoarea ce’şi or­ganizase s’a isprăvit în cite­va ceasuri. Nici un ecou din sală n’a tulburat mer­sul dezbaterilor, din cauză că acolo profesorii universitari n’au obiceiul să întrebuinţeze studenţii ce sunt legaţi de ei prin examenele ce au de trecut, pen­tru ca sfi’şi creeze alaiul de Irod. Procurorul, apoi, a fost la Bucureşti un om în adevăr civilizat,­­în­cît ple­doaria lui sobră şi înţeleaptă, a fost un model de respect pentru instituţia pre­sei, care era în joc în acel proces şi o dovadă de ce poate un spirit în adevăr luminat, cînd nu caută prin acte de servilism să ajute interesele străine de judecata dreaptă. jgf La Iaşi conduita­ procurorului a avut, doar, numai scuza greutăţei în care se afla, bietul om, faţă de nesiguranţa si­tuaţiei politice; în adevăr, cînd busola judecăţei sale se întoarce încotro suflă vîntul politic, nu putem să cerem să se poată orienta o asemenea busolă, cînd trage vîntul teribil din toate păr­ţile. Cum că în această împrejurare pri­mul procuror a fost un instrument or­dinar al pasiunilor politice, nu ne mi­răm, deci, de la un om care aşa con­cepe echilibrul situaţiei sale. Ne mirăm, însă, cum în această afacere partidul guvernamental local, a putut să dea dovadă de atît de puţină pătrundere, în­cît să fie partea lui Cuza. N’avem de cit să comparăm din nou cu laşul ceea ce a făcut Bucureştii.­­Oficio­­sul guvernului, „Epoca“ arată că d. Cuza a fost întimpinat de vre­o 30 stu­denţi şi nu consacră de loc pagini di­tirambice acestui martir al neamului. Cum se poate concepe, deci, atîta lipsă de orientare din partea politicianilor guvernamentali locali ? Am voi să urmărim mai departe com­paraţia , dar aici Iaşului îi revine un merit, în care nu sufere comparaţie, de­oare­ce a fost singur să dea ca urmare judecăţei juriului, spectacolul dureros de trist al unui oraş, care se pretinde intelectual, traversat de o ceată de ne­socotiţi, cari în numele unei părţi a in­­telectualităţei au condus în vociferări şi huidueli pe avocaţi şi pe juraţi. Nu discutăm josnicia procedeului, care a ajuns aşa de obicinuit în mişcarea naţionalistă. In cît a devenit o scoborîre a nu fi fluerat de adepţii d-lui Cuza ; judecăm, însă, lipsa absolută de jude­cată a celor cari au permis în acest mod să se aducă un ultragiu, care ori­cît a fost de neluat în seamă, se adresa unui fiu distins al laşului, unui fost ministru,­­are şi-a pus tot sufletul pen­tru Iaşi şi pe care laşul fără îndoială va trebui să-l revendice ca pe cel mai mare fiu al său. Nu putem cere, de­sigur, judecată de la nişte valeţi politici cam­ puşi în frun­tea treburilor oraşului, nu văd mai de­parte de­cît ceea ce se­dictează patima politică. Chiar în această patimă, apoi, nu e nevoe să stăruim mult, pentru a arata că nu este de­cît un exces menit să le creeze titluri faţă de stăpînii lor politici. Suntem însă în drept să ce­rem acelora, care ţin la reputaţia acestui oraş, să se gîndească că în afară de pati­ma politică, care mîine poate să facă din călăii de astă­zi victime, există buna reputaţie a oraşului, renumele său de cuminţenie, care nu trebue dat pe mîna unor neisprăviţi care mîine vor abjura — cum au făcut atîţia alţii — toate credinţele lor de astă­zi. Pe deasupra respinşilor la examen ai lui Cuza, pe deasupra gloatei de viitori postulanţi de graţii guvernamantale, cari, de­sigur văd laşul numai în anii de examene, rămine renumele oraşului, rămîne mun­ca de atîtea generaţii, cara nu trebue batjocorită pentru a salva prestigiul în­­doelnic a reputaţiei şi mai îndoelnice încă, a d-lui Cuza. Pentru aceia, din toată paralela ce am făcut cu Bucureştii, reesă că nu este departe vremea cind titlul de oraş al culturei, cu care se mîndre­şte încă laşul, va trece şi el — cum au trecut atitea amintiri trecute — la condica gloriilor dispărute, şi atunci vom trebui să fa­cem şi cu această amintire cum tăcem cu toate cele­lalte : sl o bocim la zile mari. S. G. Da mo o o o o o a o 3 luni Exemplarul abonament: 6 bani Exemplarul ANUNȚURI Ua ráad m pag. EU, 50 Bani 9» 09 S9 ;iâi sismimâtomiiogiâi Bedâatln­e! Aâmji sîstirat la O­­­lîî. SI Iliîisa 25 . 1 507- Mereu i I Februarie ISlll '^ 20 iei Dezaprobarea d-lui IV. Filipescu — Comunicatul impus de Rege — In chestia ororilor de la 1907, guver­nul este silit să dea înapoi, din ordinul regelui, şi foile guvernamentale au pri­mit instrucţiuni ca să înceteze orice dis­cuţie în această privinţă. Mai mult decit atît , deşi general­ul A­­verescu a vorbit,cu autorizaţia d-lui Fi­­lipescu, asupra celor petrecute la 1907, totuşi s a impus guvernului publicarea unui comunicat, care a apărut azi în toate oficioasele conservatoare­­ .Partidul conservator consideră discuţiunile asupra răscoalei ţă­ranilor cu atit mai mult închisa, cu cit toata guvernele, ori cind au fost tulburări serioase, si-au împlinit datoria tor.“ Partidul conservator dezapro­bă publicarţiunea de documente in privinţa răscoalei din 1007, care au fost date la iveală fără ştirea G­uvernului. Orice indiscreţitme de elul acesta din partea oricărui reprezintant al unei autorităţi, va fi pedepsită cu asprime. Acest comunicat este îndreptat de la început pînă la sfirşit împotriva d­lui Nicu Filipescu. „Partidul conservator consideră discuţiunile închise“ — spune comunicatul,—dar d. Filipescu le-a des­chis şi a ameninţat că le va mai redes­chide cînd va socoti momentul oportun şi atunci va vorbi tare de tot ! „Toate guvernele şi-au împlinit dato­ria, cînd au fost tulburări serioase“, spune comunicatul. D. Filipescu, însă a declarat la Eforie că guvernul brătienist şi-a făcut „prea mult“ datoria, căci „de la masa verde a cabinetului a dat ordine cum să se omoare ţăranii“. „Partidul conservator dezaprobă publi­­caţiunea de documente în privinţa râs­coalei din 1907, cari au fost date la i­­veală fără ştirea guvernului“. Aprobarea s­au dezaprobarea partidului conservator în această chestie, ne este cu atît mai indiferentă, cu cît noi înţelegem să ne facem datoria aşa cum o înţelegem noi şi cu cît noi nu agităm chestia ororilor inutile pentru scopuri politice, ci numai pentru a face să triumfe dreptatea. Dar din comunicat rezultă că guvernul n’ar dezaproba, la momentul oportun, oarecari publicări de documente făcute... ca ştirea sa. Mai spune comunicatul: „Orice indis­­creţiune de felul acesta din partea ori­cărui reprezintant al unei autorităţi va fi pedepsită cu asprime“. Bine­înţeles că „indiscreţiuni de felul acesta vor fi pe­depsite“, pentru că dacă s'ar pedepsi şi altfel de indiscreţiuni, cel dinţii pedepsit ar fi d. Nicu Filipescu, care la Ftorie în calitate de ministru de războiu, a fă­cut .. indiscreţia, de a anunţa că există documente contra Brătienilor, asupra ro­lul­ui trist ce au jucat in răscoale, și al doilea care ar primi o pedeapsă ar fi generalul Averescu, care de altfel a vor­bit cu autorizarea ministerului de răz­boiu. Ministru de război civil Nu o singură dată presa și-a exprimat convingerea, că un ministru­­de război civil, secundat, în administrarea armatei, de un distins ofțer la secretariatul ge­neral, ar fi un ideal pentru noi. D. NT. Filipescu, care a fost nevoit să primească a­partamentul Războiului în­­tr’un cabinet în care d Al. Marghilo­man define Internele, a desminţit şi­ a­­ceastă legendă. In adevăr, d. Filipescu in calitate de ministru de război, s’a folosit de secre­tele represiunei de la 1907, exagerîndu­­le la întrunirea din sala Eforiei. Dacă am fi avut un general ca titular al de­partamentului, sigur că n’am fi avut de înregistrat o eslic­aţii de antipatriotică şi de anti-politică Ba, ceva mai mult, în urma comuni­catului M. S Regelui, prin care Suve­ranul reprimandează atitudinea d­lui Fi­­lipescu şi desminte în chip formal şi în­­tr’un rol strict constituţional, cele afir­mate de ministrul de rezboi — polemica totuşi continuă pe tema ororilor inutile, polemică întreţinută de d. Filipescu in Epo­ca. Intîmplările acestea nu sunt de na­tură a pleda in favoarea unui ministru de rezboi civil, şi cu atit mai puţin era indicat d. Filipescu pentru acest post, plin de răspundere, D. Filipescu cu fi­rea sa impulsivă, cu caracterul său vio­lent, nu trebuia lăsat in fruntea oştirei. Dacă d. Carp a făcut greşala de a l plasa pe d. Filipescu în fruntea armatei, apoi aceasta se datorează exclusiv ambi­ţiei d lui Marghiloman de-a fi la Interne. Omul acesta a făcut ţării rele imense Cînd cu activitatea sa personală, cînd indirect. Presenţa dezastruoasă a d-lui Fili­­pescu în fruntea departamentului războ­iului e un rău indirect pe care la făcut d. Al. Marghiloman. procurorul general la d. Bratianu! Guvernul d-lui Carp se află in fierbinţe isis ar mai gazete de sen­zaţii, care, aflătoare pe urmele unor fapta extra­ordinare, intre­­buinţează tot aparatul necesar pentru a le descoperi. Dar un guvern nu este o gaze­tă. Sunt lucruri care rămin se­crete de stat—şi asemenea lu­cruri caută să le descopere şi să le publice, fără nici o mustra­re de cuget, fără nici o socoteală guvernul prezidat de d. Carp! Guvernul acesta caută să dis­trugă partidul liberal. Un guvern care s’a căznit o viaţă de om ca s’ajungă, în sfirşit guvern, ar tre­bui să aibă preocuparea să se menţie, să-şi menţie partidul, nu să facă operă de distrugere. Prin corupţiuni şi ameninţări, guvernul Carp a cercat să dis­trugă partidul democrat şi acum cearcă să distrugă partidul libe­ral. Intre a desfiinţa societatea tramvaiului şi a plănui un aten­tat la existenţa Băncii Naţionale, guvernul, prin concurenţa ce-şi fac domnii Marghiloman şi Fili­­pescu, se întrece într’o luptă uni­ că, din fericire in felul ei, dar extrem de nepatriotică. Ambii combatanţi au preluat, de la sindicalişti, istoria ororilor de la 1907. Pentru a face cunoscută pubiculu­ istoria aceasta, domnii Marghiloman şi Filipescu se ser­vesc de documentele confidenţiale ce există la ministerul da război -d. Filipescu ameninţind, cu pub­licarea lor, d. Marghiloman pub­­iicindu-le, adică ministerul de război pune pa cel de la interne să scoată ei castanaie din foc. Un dosar al celor petrecute in 1907 se află şi la ministerul de interne. Şi pe aceia ar fi voit să-i publice d. Marghiloman, sau ato­­tour de revanche, să-i fi dat d-lui Filipescu să-l publice. Dosarul se află, Insă, in pose­sia d-lui Brătianu şi ca să-l obţie d. Marghiloman nu s’a dat indărăpt de la imprudenţa, de a dispune ca procurorul general să desain­­dă in casa şefului partidului li­beral—spre a cere dosarul­ in numele fagii! Intre a croia o nouă societate a tramvaielor, care să fie de fo­los Tonceştilor, Ţoţoilor şi între a trage Banca Naţională la stat, ca să asigure gazdă şi lefuri gra­se altor nevolnici—guvernul d-lui Carp recurge la intervenţia „le­gala“ a parchetului, ca sa pună mîna pe documente şi să le pub­lice—ca să dovedească că libera­lii, cu care junimiştii au fost in cartel pe acele vremuri, sunt au­torii măcelărire! ţăranilor. Pe cînd, pe de altă parte, ca să se poată menţine la putere, ace­leşi guvern declară, în numele întregului partid carpist, că nici un guvern romînesc, nici odată, n’a făcut orori pe timpul răscoa­lelor meri—afară doar, ar fi de adăugit : generalul Teleman, fost prefect de Fălciu, care, în 1894, sa dedase la adevărate orori. Clnd va dam acest groaznic fa­liment al simţului patriotic şi clnd nu dăm seamă, că nu es doar un vis urît, ci o tristă realitate, că guvernul face toate acestea, că nu se dă indărăpt de la infa­mia ca să ordone şefului general a! parchetului os să sune la casa fiului lui Ion Brătianu, ne aducem aminte, cu toată mindria, cu toată satisfacţia ca merită, de gestul patriotic al u­-lui Take Jonssen, oara, pentru ţară, pentru liniştea şi, cedase puterea în 1907,i se făcuse raportorul unor legi libe­rala pentru abrogarea altor legi conservatoare—atrăgîndu-şi, prin arestul său extra-ordinar, din par­ea d-lui Dimitrie Sturze, celebra esclamaţie:­­eşti cel mai mare patriot, intre marii patrioţi ai ţării . OAMENI ŞI LUCRURI Teroare festivă Fiind­că am pornit-o pe mărturisiri, să spunem adevărul. N’a fost ori, nu­mai sărbătoare la „Opinia“, ci şi... te­roare. Dar veţi întreba : teroare, pentru ce ? Cînd atîţia colaboratori, unii statornici, alţii ocazionali, şi-au pus puterile şi mintea la olaită, ca să rostească oma­giul cuvenit, ilustrului scriitor... Tocmai de aceia vă spuneam, a dom­nit o atmosferă de festivitate și de tea­mă în același timp. A fost teroarea — erorilor de ti­par. Cînd am văzut, strînse la olaită — manuscrisele variate, toate menite să celebreze pe maestrul scriitor, am avut primul gind îndreptat cătră acea adîn­­că suferinţă, care îmbătrlneşte mai cu­­rînd de­cit anii, care obsedează mai grozav ca ori­ce temere pe scriitorul conştient, — grija greşelilor de tipar. Şi venea în mod firesc gîndul acesta, sind eroul zilei şi al numărului nostru festiv era Caragiale, adversarul redutabil şi ireductibil al acelor mici dar spăimîn­­tătoare scăpări din vedere ale tipogra­filor cari ajung, uneori, să discalifice scrisul cuiva, ori să-l ridiculizeze. Am avut şi o reminiscenţă : cea din­­tăiu bucată cu care maestrul a onorat „Opinia“ — în Decembrie 1907 - şi peripeţiile de corectură prin care tre­curăm cu toţii. Până să se tipărească preţioasa „Cronică de Crăciun“, maes­trul a manifestat temeri şi emoţiuni. Două scrisori, două telegrame, pentru a cere mici îndreptări în text, — apoi, pentru a-şi rosti mai cu temeiu neîn­crederea, — ceru două corecturi, sub bandă, recomandate. Cine a cetit în ultimii „Letopisiţi“ ai d-lui C. Miile afirmarea că pentru o virgulă, Caragiale e în stare să suspende, telegrafic, colile de tipar ori să le dis­trugă, îşi va fi zis: „ciudatom“ !... Dar aceasta nu e de la ciudăţenie,­ ci o dovadă că scriitorul, vrednic de a­­cest nume, iea şi publicul în serios, după cum ia în serios şi arta sa pro­prie pentru care-şi cheltueşte munca, i­­nirea şi simţirea. Caragiale aparţine acestei categorii de scriitori şi e conştient că tot ce scrie va rămînea. Scriitorul care a ajuns a-şi da seama în gradul acesta de menirea şi de trăinicia producţiunilor sale — atunci ...Ah! atuncea ţi se pare Că pe cap îţi cade cerul. Unde vei găsi cuvîntul se exprimă adevărul ? La toate aceste am gîndit privind, strînse la olaită, vraful de manuscrise in care numele maestrului avea cel pu­ţin­­ patru feluri de ortografii. E drept că, urmînd recomandaţiilor noastre, ze­ţarii s’au silit a unifica măcar ortogra­fia numelui. Dar ziarul tipărit arată că au reuşit numai în parte. Ei nu pot să dee prea multă luare aminte a părţii beletristice, când sunt năvăl­ţi şi uluiţi de informaţii, de telegrame, de cursive, de compacte, de „ultime“. Acolo doară palpită viaţa gazetei şi acolo eroarea de tipar joacă mai puţin rol. De aceea n’am scăpat nici ori de obicinuita pripă şi ne-au cruţat numai relativ manuscrisele fe­stive. Ba încă, sub teroarea zilei, au ti­părit primele exemplare ale gazetei : marţi, 30 Ianuarie, în loc 31. Cu gân­­dul tot la maestru, a cărei aniversare cădea în 30.... Dar are şi filoso­fia ei, acea „teroare“, pe care a împrăştiat-o solemnitatea ca­­ragialeană : aceea că, oricînd, ori­unde, imaginea marelui scriitor suggerează dorinţa de desăvîrşire, ambiţiunea de „mai bine“, grija formei şi a fondului. E sfinta teroare a perfecţiunei, năs­cătoare de frumuseţi ! ...Tirziu, peste secole, cărţile tale, ma­estre, vor exercita aceeaşi binefăcutoare teroare,—făcind să domnească respectul artei, sublima năzuinţă cătră formele eterne ale scrisului, ale cugetării, năs­­cînd ideea răspunderei în frăţească le­­legătură cu fiorul sacru al artei. Redion Pregătirea învăţătorilor In No 10 pe Octombrie a. c. din Ro­mânia Viitoare, d. C. Buţureanu, insti­tutor In Iaşi, scriind articolul intitulat „în chestia pregătirei învăţătorilor*. D-sa termină acel articol cu expresa dorinţă ca să se nască o discuţie cît mai întinsă in jurul chestiunei. Ştiu că d. Buţureanu este un bun şi instruit institutor, dar mărturisesc că nu am înţeles de loc legătura ce voeşte să facă între înaltele dorinţi pentru o solidă pregătire a învăţătorilor şi constatarea, că învăţătorii rurali, dintre cari se vor recruta institutorii urbani, nu pot răs­punde mediului, cînd vor fi aduşi la o­­raş.d­intre a­cele şi pentru motivul in­suficienţei pregătiri profesionale ? !—dar cum răspund acum mediului la sat ? Ba, acum mărturisim că am înţeles pe d. Buţureanu. D-sa, ca mulţi colegi din oraş, fiind tendenţios în privinţa principiului cum să se facă pregătirea învăţătorilor de sate şi învăţătorilor de oraşe, n’a avut curagiul şi nici gene­rozitatea ca din frumoasele şi înaltele premise ce a pus în articolul său, să scoată concluziunile logice şi necesare. „Ce ar fi de făcut pe­ viitor pentru a avea buni învăţători de şcoală urbană şi rurală“. Căci cum să judec alt­fel pe d. Bu­ţureanu cînd de la o argumentare atît de luminoasă, că „în pregătirea învăţă­rilor“ nu trebue să se aibă în vedere ai îndopa cu prea multe cunoştinţi luate din prea multe domenii, ci din unul singur numai şi mai ales d­e isvorul cel mai sigur : ştiinţa. Dar cari cunoş­­tinţi nu sunt astăzi ştiinţi ? Poate mai precis era de z­i, că trebue să se ia a­­ceste cunoştinţi din alte orizonturi mai noui, cari se deschid şi ştiinţei şi poli­ticei şi economiei sociale. Şi cînd ne suim cu vederea în aceste puncte mai

Next