Opinia, februarie 1912 (Anul 9, nr. 1507-1530)
1912-02-01 / nr. 1507
I l CI tii i c d. Cl d v T, d a n ti f L fa ri DOUA CAPITALE Nu este cetăţean al oraşului nostru, care să nu ţină ca la o moştenire scumpă a trecutului, la renumele de veche capitală a Moldovei, cu care se mîndreşte laşul. Chiar cel mai mare cetăţean al ţărei, nu încetează de a numi laşul „a doua a sa Capitală“. In această direcţie nu este numai mîndria trecutului, dar şi toată munca luminată a alitor generaţii mai aproape de prezent, care au făcut ca Iaşului să i se spună pe bună dreptate oraşul intelectual, oraşul mişcărilor mari. Au fost chiar vremuri cînd, fără nici un gind ostil, cetăţeni inimoşi ai acestui oraş de sacrificii, au ridicat glasuri autorizate pentru a apăra drepturile Iaşului, faţă de preponderenţa ce uneori se dădea Capitalei, mai ales în ce priveşte instituţiile de cultură. Ba, uneori protestări chiar, care aveau sprijinul întregului oraş, au arătat că laşul revindicat titlul său de glorie în direcţia culturală şi lasă Bucureştiului numai fala de a se numi capitală. După atîtea protestări platonice, a venit, în sfirşit şi ziua cînd laşul a putut să dea măsura modului cum înţelege el să se arăte capitala culturei şi cum ştie să’şi afirme superioritatea faţă de Bucureşti. Ocazia a fost cu atît mai bine venită, cu cît am avut prilejul să ne măsurăm cu Bucureştii într’un fel de concurs, în condiţii de egalitate perfectă , au fost cele două procese din Iaşi şi Bucureşti a plagiatelor Cuza. Putem, prin urmare, astăzi, cînd ,sesiunea Cuza“ a curţilor cu juri este închisă, să cercetăm cum s’au purtat cele două oraşe în care ,o credinţă respectabilă“ şi’a dat mina cu nişte mijloace absolut reprobabile. Nu mai este nevoie să reamintim dezbaterile procesului Cuza la Iaşi, să ne comparăm numai cu cele de la Bucureşti. Citind rezumatul dezbaterilor ce au avut loc la Bucureşti, nu se poate să nu constatăm, chiar numai ca impresie generală, aerul de civilizaţie ce respiră din tot cursul procesului şi în primul rînd priza absolut nulă ce a avut acolo naţionalismul canibalic a d-lui Cuza. Exibiţia Cabalului, alianţa israelită, primejdia ovreiască şi toate obsesiunile d-lui Cuza, care trăesc numai în aerul specific ieşan, au avut la Bucureşti aerul unui număr prost de café concert, cu un foarte slab cabotin ce parodiază vorba evreiască. Pentru aceea Cuza a fost mereu rechemat la chestiune, în cît lipsită de salata naţionalistă, sărbătoarea ce’şi organizase s’a isprăvit în citeva ceasuri. Nici un ecou din sală n’a tulburat mersul dezbaterilor, din cauză că acolo profesorii universitari n’au obiceiul să întrebuinţeze studenţii ce sunt legaţi de ei prin examenele ce au de trecut, pentru ca sfi’şi creeze alaiul de Irod. Procurorul, apoi, a fost la Bucureşti un om în adevăr civilizat,încît pledoaria lui sobră şi înţeleaptă, a fost un model de respect pentru instituţia presei, care era în joc în acel proces şi o dovadă de ce poate un spirit în adevăr luminat, cînd nu caută prin acte de servilism să ajute interesele străine de judecata dreaptă. jgf La Iaşi conduita procurorului a avut, doar, numai scuza greutăţei în care se afla, bietul om, faţă de nesiguranţa situaţiei politice; în adevăr, cînd busola judecăţei sale se întoarce încotro suflă vîntul politic, nu putem să cerem să se poată orienta o asemenea busolă, cînd trage vîntul teribil din toate părţile. Cum că în această împrejurare primul procuror a fost un instrument ordinar al pasiunilor politice, nu ne mirăm, deci, de la un om care aşa concepe echilibrul situaţiei sale. Ne mirăm, însă, cum în această afacere partidul guvernamental local, a putut să dea dovadă de atît de puţină pătrundere, încît să fie partea lui Cuza. N’avem de cit să comparăm din nou cu laşul ceea ce a făcut Bucureştii.Oficiosul guvernului, „Epoca“ arată că d. Cuza a fost întimpinat de vreo 30 studenţi şi nu consacră de loc pagini ditirambice acestui martir al neamului. Cum se poate concepe, deci, atîta lipsă de orientare din partea politicianilor guvernamentali locali ? Am voi să urmărim mai departe comparaţia , dar aici Iaşului îi revine un merit, în care nu sufere comparaţie, deoarece a fost singur să dea ca urmare judecăţei juriului, spectacolul dureros de trist al unui oraş, care se pretinde intelectual, traversat de o ceată de nesocotiţi, cari în numele unei părţi a intelectualităţei au condus în vociferări şi huidueli pe avocaţi şi pe juraţi. Nu discutăm josnicia procedeului, care a ajuns aşa de obicinuit în mişcarea naţionalistă. In cît a devenit o scoborîre a nu fi fluerat de adepţii d-lui Cuza ; judecăm, însă, lipsa absolută de judecată a celor cari au permis în acest mod să se aducă un ultragiu, care oricît a fost de neluat în seamă, se adresa unui fiu distins al laşului, unui fost ministru,are şi-a pus tot sufletul pentru Iaşi şi pe care laşul fără îndoială va trebui să-l revendice ca pe cel mai mare fiu al său. Nu putem cere, desigur, judecată de la nişte valeţi politici cam puşi în fruntea treburilor oraşului, nu văd mai departe decît ceea ce sedictează patima politică. Chiar în această patimă, apoi, nu e nevoe să stăruim mult, pentru a arata că nu este decît un exces menit să le creeze titluri faţă de stăpînii lor politici. Suntem însă în drept să cerem acelora, care ţin la reputaţia acestui oraş, să se gîndească că în afară de patima politică, care mîine poate să facă din călăii de astăzi victime, există buna reputaţie a oraşului, renumele său de cuminţenie, care nu trebue dat pe mîna unor neisprăviţi care mîine vor abjura — cum au făcut atîţia alţii — toate credinţele lor de astăzi. Pe deasupra respinşilor la examen ai lui Cuza, pe deasupra gloatei de viitori postulanţi de graţii guvernamantale, cari, desigur văd laşul numai în anii de examene, rămine renumele oraşului, rămîne munca de atîtea generaţii, cara nu trebue batjocorită pentru a salva prestigiul îndoelnic a reputaţiei şi mai îndoelnice încă, a d-lui Cuza. Pentru aceia, din toată paralela ce am făcut cu Bucureştii, reesă că nu este departe vremea cind titlul de oraş al culturei, cu care se mîndreşte încă laşul, va trece şi el — cum au trecut atitea amintiri trecute — la condica gloriilor dispărute, şi atunci vom trebui să facem şi cu această amintire cum tăcem cu toate celelalte : sl o bocim la zile mari. S. G. Da mo o o o o o a o 3 luni Exemplarul abonament: 6 bani Exemplarul ANUNȚURI Ua ráad m pag. EU, 50 Bani 9» 09 S9 ;iâi sismimâtomiiogiâi Bedâatlne! Aâmji sîstirat la Olîî. SI Iliîisa 25 . 1 507- Mereu i I Februarie ISlll '^ 20 iei Dezaprobarea d-lui IV. Filipescu — Comunicatul impus de Rege — In chestia ororilor de la 1907, guvernul este silit să dea înapoi, din ordinul regelui, şi foile guvernamentale au primit instrucţiuni ca să înceteze orice discuţie în această privinţă. Mai mult decit atît , deşi generalul Averescu a vorbit,cu autorizaţia d-lui Filipescu, asupra celor petrecute la 1907, totuşi s a impus guvernului publicarea unui comunicat, care a apărut azi în toate oficioasele conservatoare .Partidul conservator consideră discuţiunile asupra răscoalei ţăranilor cu atit mai mult închisa, cu cit toata guvernele, ori cind au fost tulburări serioase, si-au împlinit datoria tor.“ Partidul conservator dezaprobă publicarţiunea de documente in privinţa răscoalei din 1007, care au fost date la iveală fără ştirea Guvernului. Orice indiscreţitme de elul acesta din partea oricărui reprezintant al unei autorităţi, va fi pedepsită cu asprime. Acest comunicat este îndreptat de la început pînă la sfirşit împotriva dlui Nicu Filipescu. „Partidul conservator consideră discuţiunile închise“ — spune comunicatul,—dar d. Filipescu le-a deschis şi a ameninţat că le va mai redeschide cînd va socoti momentul oportun şi atunci va vorbi tare de tot ! „Toate guvernele şi-au împlinit datoria, cînd au fost tulburări serioase“, spune comunicatul. D. Filipescu, însă a declarat la Eforie că guvernul brătienist şi-a făcut „prea mult“ datoria, căci „de la masa verde a cabinetului a dat ordine cum să se omoare ţăranii“. „Partidul conservator dezaprobă publicaţiunea de documente în privinţa râscoalei din 1907, cari au fost date la iveală fără ştirea guvernului“. Aprobarea sau dezaprobarea partidului conservator în această chestie, ne este cu atît mai indiferentă, cu cît noi înţelegem să ne facem datoria aşa cum o înţelegem noi şi cu cît noi nu agităm chestia ororilor inutile pentru scopuri politice, ci numai pentru a face să triumfe dreptatea. Dar din comunicat rezultă că guvernul n’ar dezaproba, la momentul oportun, oarecari publicări de documente făcute... ca ştirea sa. Mai spune comunicatul: „Orice indiscreţiune de felul acesta din partea oricărui reprezintant al unei autorităţi va fi pedepsită cu asprime“. Bineînţeles că „indiscreţiuni de felul acesta vor fi pedepsite“, pentru că dacă s'ar pedepsi şi altfel de indiscreţiuni, cel dinţii pedepsit ar fi d. Nicu Filipescu, care la Ftorie în calitate de ministru de războiu, a făcut .. indiscreţia, de a anunţa că există documente contra Brătienilor, asupra rolului trist ce au jucat in răscoale, și al doilea care ar primi o pedeapsă ar fi generalul Averescu, care de altfel a vorbit cu autorizarea ministerului de războiu. Ministru de război civil Nu o singură dată presa și-a exprimat convingerea, că un ministrude război civil, secundat, în administrarea armatei, de un distins ofțer la secretariatul general, ar fi un ideal pentru noi. D. NT. Filipescu, care a fost nevoit să primească apartamentul Războiului într’un cabinet în care d Al. Marghiloman define Internele, a desminţit şi această legendă. In adevăr, d. Filipescu in calitate de ministru de război, s’a folosit de secretele represiunei de la 1907, exagerîndule la întrunirea din sala Eforiei. Dacă am fi avut un general ca titular al departamentului, sigur că n’am fi avut de înregistrat o eslicaţii de antipatriotică şi de anti-politică Ba, ceva mai mult, în urma comunicatului M. S Regelui, prin care Suveranul reprimandează atitudinea dlui Filipescu şi desminte în chip formal şi într’un rol strict constituţional, cele afirmate de ministrul de rezboi — polemica totuşi continuă pe tema ororilor inutile, polemică întreţinută de d. Filipescu in Epoca. Intîmplările acestea nu sunt de natură a pleda in favoarea unui ministru de rezboi civil, şi cu atit mai puţin era indicat d. Filipescu pentru acest post, plin de răspundere, D. Filipescu cu firea sa impulsivă, cu caracterul său violent, nu trebuia lăsat in fruntea oştirei. Dacă d. Carp a făcut greşala de a l plasa pe d. Filipescu în fruntea armatei, apoi aceasta se datorează exclusiv ambiţiei d lui Marghiloman de-a fi la Interne. Omul acesta a făcut ţării rele imense Cînd cu activitatea sa personală, cînd indirect. Presenţa dezastruoasă a d-lui Filipescu în fruntea departamentului războiului e un rău indirect pe care la făcut d. Al. Marghiloman. procurorul general la d. Bratianu! Guvernul d-lui Carp se află in fierbinţe isis ar mai gazete de senzaţii, care, aflătoare pe urmele unor fapta extraordinare, intrebuinţează tot aparatul necesar pentru a le descoperi. Dar un guvern nu este o gazetă. Sunt lucruri care rămin secrete de stat—şi asemenea lucruri caută să le descopere şi să le publice, fără nici o mustrare de cuget, fără nici o socoteală guvernul prezidat de d. Carp! Guvernul acesta caută să distrugă partidul liberal. Un guvern care s’a căznit o viaţă de om ca s’ajungă, în sfirşit guvern, ar trebui să aibă preocuparea să se menţie, să-şi menţie partidul, nu să facă operă de distrugere. Prin corupţiuni şi ameninţări, guvernul Carp a cercat să distrugă partidul democrat şi acum cearcă să distrugă partidul liberal. Intre a desfiinţa societatea tramvaiului şi a plănui un atentat la existenţa Băncii Naţionale, guvernul, prin concurenţa ce-şi fac domnii Marghiloman şi Filipescu, se întrece într’o luptă uni că, din fericire in felul ei, dar extrem de nepatriotică. Ambii combatanţi au preluat, de la sindicalişti, istoria ororilor de la 1907. Pentru a face cunoscută pubiculu istoria aceasta, domnii Marghiloman şi Filipescu se servesc de documentele confidenţiale ce există la ministerul da război -d. Filipescu ameninţind, cu publicarea lor, d. Marghiloman pubiicindu-le, adică ministerul de război pune pa cel de la interne să scoată ei castanaie din foc. Un dosar al celor petrecute in 1907 se află şi la ministerul de interne. Şi pe aceia ar fi voit să-i publice d. Marghiloman, sau atotour de revanche, să-i fi dat d-lui Filipescu să-l publice. Dosarul se află, Insă, in posesia d-lui Brătianu şi ca să-l obţie d. Marghiloman nu s’a dat indărăpt de la imprudenţa, de a dispune ca procurorul general să desaindă in casa şefului partidului liberal—spre a cere dosarul in numele fagii! Intre a croia o nouă societate a tramvaielor, care să fie de folos Tonceştilor, Ţoţoilor şi între a trage Banca Naţională la stat, ca să asigure gazdă şi lefuri grase altor nevolnici—guvernul d-lui Carp recurge la intervenţia „legala“ a parchetului, ca sa pună mîna pe documente şi să le publice—ca să dovedească că liberalii, cu care junimiştii au fost in cartel pe acele vremuri, sunt autorii măcelărire! ţăranilor. Pe cînd, pe de altă parte, ca să se poată menţine la putere, aceleşi guvern declară, în numele întregului partid carpist, că nici un guvern romînesc, nici odată, n’a făcut orori pe timpul răscoalelor meri—afară doar, ar fi de adăugit : generalul Teleman, fost prefect de Fălciu, care, în 1894, sa dedase la adevărate orori. Clnd va dam acest groaznic faliment al simţului patriotic şi clnd nu dăm seamă, că nu es doar un vis urît, ci o tristă realitate, că guvernul face toate acestea, că nu se dă indărăpt de la infamia ca să ordone şefului general a! parchetului os să sune la casa fiului lui Ion Brătianu, ne aducem aminte, cu toată mindria, cu toată satisfacţia ca merită, de gestul patriotic al u-lui Take Jonssen, oara, pentru ţară, pentru liniştea şi, cedase puterea în 1907,i se făcuse raportorul unor legi liberala pentru abrogarea altor legi conservatoare—atrăgîndu-şi, prin arestul său extra-ordinar, din parea d-lui Dimitrie Sturze, celebra esclamaţie:eşti cel mai mare patriot, intre marii patrioţi ai ţării . OAMENI ŞI LUCRURI Teroare festivă Fiindcă am pornit-o pe mărturisiri, să spunem adevărul. N’a fost ori, numai sărbătoare la „Opinia“, ci şi... teroare. Dar veţi întreba : teroare, pentru ce ? Cînd atîţia colaboratori, unii statornici, alţii ocazionali, şi-au pus puterile şi mintea la olaită, ca să rostească omagiul cuvenit, ilustrului scriitor... Tocmai de aceia vă spuneam, a domnit o atmosferă de festivitate și de teamă în același timp. A fost teroarea — erorilor de tipar. Cînd am văzut, strînse la olaită — manuscrisele variate, toate menite să celebreze pe maestrul scriitor, am avut primul gind îndreptat cătră acea adîncă suferinţă, care îmbătrlneşte mai curînd decit anii, care obsedează mai grozav ca orice temere pe scriitorul conştient, — grija greşelilor de tipar. Şi venea în mod firesc gîndul acesta, sind eroul zilei şi al numărului nostru festiv era Caragiale, adversarul redutabil şi ireductibil al acelor mici dar spăimîntătoare scăpări din vedere ale tipografilor cari ajung, uneori, să discalifice scrisul cuiva, ori să-l ridiculizeze. Am avut şi o reminiscenţă : cea dintăiu bucată cu care maestrul a onorat „Opinia“ — în Decembrie 1907 - şi peripeţiile de corectură prin care trecurăm cu toţii. Până să se tipărească preţioasa „Cronică de Crăciun“, maestrul a manifestat temeri şi emoţiuni. Două scrisori, două telegrame, pentru a cere mici îndreptări în text, — apoi, pentru a-şi rosti mai cu temeiu neîncrederea, — ceru două corecturi, sub bandă, recomandate. Cine a cetit în ultimii „Letopisiţi“ ai d-lui C. Miile afirmarea că pentru o virgulă, Caragiale e în stare să suspende, telegrafic, colile de tipar ori să le distrugă, îşi va fi zis: „ciudatom“ !... Dar aceasta nu e de la ciudăţenie, ci o dovadă că scriitorul, vrednic de acest nume, iea şi publicul în serios, după cum ia în serios şi arta sa proprie pentru care-şi cheltueşte munca, inirea şi simţirea. Caragiale aparţine acestei categorii de scriitori şi e conştient că tot ce scrie va rămînea. Scriitorul care a ajuns a-şi da seama în gradul acesta de menirea şi de trăinicia producţiunilor sale — atunci ...Ah! atuncea ţi se pare Că pe cap îţi cade cerul. Unde vei găsi cuvîntul se exprimă adevărul ? La toate aceste am gîndit privind, strînse la olaită, vraful de manuscrise in care numele maestrului avea cel puţin patru feluri de ortografii. E drept că, urmînd recomandaţiilor noastre, zeţarii s’au silit a unifica măcar ortografia numelui. Dar ziarul tipărit arată că au reuşit numai în parte. Ei nu pot să dee prea multă luare aminte a părţii beletristice, când sunt năvălţi şi uluiţi de informaţii, de telegrame, de cursive, de compacte, de „ultime“. Acolo doară palpită viaţa gazetei şi acolo eroarea de tipar joacă mai puţin rol. De aceea n’am scăpat nici ori de obicinuita pripă şi ne-au cruţat numai relativ manuscrisele festive. Ba încă, sub teroarea zilei, au tipărit primele exemplare ale gazetei : marţi, 30 Ianuarie, în loc 31. Cu gândul tot la maestru, a cărei aniversare cădea în 30.... Dar are şi filosofia ei, acea „teroare“, pe care a împrăştiat-o solemnitatea caragialeană : aceea că, oricînd, oriunde, imaginea marelui scriitor suggerează dorinţa de desăvîrşire, ambiţiunea de „mai bine“, grija formei şi a fondului. E sfinta teroare a perfecţiunei, născătoare de frumuseţi ! ...Tirziu, peste secole, cărţile tale, maestre, vor exercita aceeaşi binefăcutoare teroare,—făcind să domnească respectul artei, sublima năzuinţă cătră formele eterne ale scrisului, ale cugetării, născînd ideea răspunderei în frăţească lelegătură cu fiorul sacru al artei. Redion Pregătirea învăţătorilor In No 10 pe Octombrie a. c. din România Viitoare, d. C. Buţureanu, institutor In Iaşi, scriind articolul intitulat „în chestia pregătirei învăţătorilor*. D-sa termină acel articol cu expresa dorinţă ca să se nască o discuţie cît mai întinsă in jurul chestiunei. Ştiu că d. Buţureanu este un bun şi instruit institutor, dar mărturisesc că nu am înţeles de loc legătura ce voeşte să facă între înaltele dorinţi pentru o solidă pregătire a învăţătorilor şi constatarea, că învăţătorii rurali, dintre cari se vor recruta institutorii urbani, nu pot răspunde mediului, cînd vor fi aduşi la oraş.dintre acele şi pentru motivul insuficienţei pregătiri profesionale ? !—dar cum răspund acum mediului la sat ? Ba, acum mărturisim că am înţeles pe d. Buţureanu. D-sa, ca mulţi colegi din oraş, fiind tendenţios în privinţa principiului cum să se facă pregătirea învăţătorilor de sate şi învăţătorilor de oraşe, n’a avut curagiul şi nici generozitatea ca din frumoasele şi înaltele premise ce a pus în articolul său, să scoată concluziunile logice şi necesare. „Ce ar fi de făcut pe viitor pentru a avea buni învăţători de şcoală urbană şi rurală“. Căci cum să judec altfel pe d. Buţureanu cînd de la o argumentare atît de luminoasă, că „în pregătirea învăţărilor“ nu trebue să se aibă în vedere ai îndopa cu prea multe cunoştinţi luate din prea multe domenii, ci din unul singur numai şi mai ales de isvorul cel mai sigur : ştiinţa. Dar cari cunoştinţi nu sunt astăzi ştiinţi ? Poate mai precis era de zi, că trebue să se ia aceste cunoştinţi din alte orizonturi mai noui, cari se deschid şi ştiinţei şi politicei şi economiei sociale. Şi cînd ne suim cu vederea în aceste puncte mai