Opinia, martie 1912 (Anul 9, nr. 1531-1555)

1912-03-01 / nr. 1531

S boi Exemplarul ABONAMENTE U» an o o o . o 20 iei £ ÍSS5S2. o „ 9 • » 10 ,, Rtdaețift și Administrația, HSUîi, Si nimm 25 § bani Exemplarul ANUNȚURI Ua rând în pag. 1HS 50 R«mi h ti ii t» 3V, A0 ti 111I G©ISI1¥1T0E-DEI©€RAT . sr%?y-VA-* .• Anul IX—Na 5531 Joi I Martie 1912 ^ ^ „J D. C. C. Arion şi Sinodul „După faptă şi plată, zice o veche vorbă romînească. D. C. C. Arion, care a maltratat in­­tr’un mod nemai­pomenit Sinodul, şi cînd maltratările n’au fost suficiente, a uzat de mijlocul corupţiunei, pentru a stoarce celebra prin infamie sentinţă Sinodului, se vede astăzi pălmuit de a­­celaşi Sinod, care a refuzat cu persis­tenţă şi în mod manifest să recomande pentru locurile vacante de arhierei, pe protejaţii ministrului­­de culte şi in spe­cial pe arhimandritul Iulius Scriban. Se zice, şi versiunea se confirmă de pretutindeni, că ministrul cultelor a stăruit din toate puterile să se treacă peste condiţiunea de vrrstă, ce se cere pentru a fi ales Arhiereu, şi că a ob­ţinut asigurarea a 7 voturi pentru ar­himandritul Scriban. Cu toate acestea protejatul d-lui Arion, n’a obţinut de cit 4 voturi şi ast­fel a căzut ! Care este deci situaţia d-lui Árion faţă de ostilitatea ce i-a arătat Sinodul 9 Simplul fapt al căderii protejatului său încă n’ar creea o situaţie Încurcată ministrului de culte, dacă d. Árion n’ar fi, sau n’ar avea pretenţiunea de a fi pacificatorul bisericei. Această calitate ce şi-o ia d. Árion are o semnificaţie cu totul deosebită şi-i crează, în urma eşe­cului de omi la Sinod, o situaţie deli­cată. Prin votul său de ori, Sinodul a ţinut să se pronunţe nu numai în contra candi­datului d-lui Árion, ci şi în contra d-lui Árion însuşi, care ca ministru al cul­telor, crede că are dreptul să se ames­tece în toate drepturile membrilor Si­nodului, să le impună voinţa lui, să le dicteze cum să se poarte, cum să vo­teze. Cu alte cuvinte Sinodul a ţinut să arăte ministrului cultelor, că centrali­zarea ce vrea s-o efectueze, este contrară spiritului de care trebue să se conducă biserica, că Sinodul şi numai el este un drept să facă recomandările arhiereilor, că ministrul de culte nu are a se a­­mesteca în drepturile înaltei instituţii bisericeşti. E posibil, ca Sinodul să fi înţeles prea extensiv drepturile şi puterile sale, dar tocmai lucrul acesta denotă spiri­tul de ostilitate al Sinodului faţă de d. Arion; şi recomandările aşa cum le-a făcut constitue o palmă bine meritată aplicată—pare-se cu sete—pe faţa mi­nistrului. Sinodul s’a răzbunat pe ministrul, care l’a maltratat, şi l’a expus oprobriului public, impunîndu-i condamnarea unui nevinovat ca Episcopul de Roman. Si­nodul s’a răzbunat, căci i-a arătat mi­nistrului că nu admite a i se mai po­runci. Situaţia d-lui Arion, devine deci im­posibilă prin actul de „răzvrătire“ al Si­nodului, prin „insubordonanţa“ de care a dat dovadă jumătate din categoria socială ce depinde de oficiul ministeru­lui său. Ce are de făcut d Arion ? Se zvonise că ministrul Cultelor ar fi demisionat. Nu credem“, deşi aceasta ar fi unica soluţie a situaţiei sale zdrun­cinate faţă de Biserică. Nu credem, pentru că d. Arion este solidar cu guvernul şi guvernul d-lui Carp şi-a luat însărcinarea de a nu în­ţelege ce are de făcut în situaţia în­curcată în care se găseşte. Demisiunea d-lui Árion ar încurca şi mai mult si­tuaţia guvernului, care se ţine şi de-un pai, numai să-şi prelungească cu un moment agonia. D. Árion nu va demisiona, căci ca şi colegii săi, ca şi întreg guvernul este dispus să primească ori­cit de multe şi oricît de zdravene palme. De altfel şi Universităţile s’au arătat şi mai „re­bele“, fără ca d. Arion să se sinchi­sească. Guvernul d-lui Carp trăeşte din lipsa simţului de pudoare şi de dem­nitate. Dar dacă nu va demisiona, d. Arion va trebui să se plece. Va trebui să se plece şi în faţa voinţei energice a uni­versităţilor; va trebui să se plece şi în faţa hotărirei şi duşmăniei ce i-o arătă fără rezerve Sinodul. Şi va fi un mi­nistru ridicol şi neputincios. Acesta este de altfel rolul oamenilor lipsiţi de dem­nitate şi ahtiaţi de putere. A­UTORUL! Cine este autorul nefericitului ante-proect ,­universitar ? Din ca­pul locului trebue exclusă even­tualitatea firească, că autorul ar fi ministrul instrucţiunii. Avocatul pledant, să credem că ie avocat bun, d. Arion n’are voie unde fi pri­ceput in ale invăţămintului supe­rior. Autorii ante-proiectului să fie ei profesorii junimişti, cari au format comisia de întocmire ? Aşa ar trebui să fie, dar nu este aşa. La întrunirea profesorilor univer­sitari din Iaşi, au asistat şi cei trai profesori, foşti in comisia de întocmire, dar nici unul n’a lămu­rit, n'a aparat ante-proectul. Iar la Bucureşti, fruntea manifesta fiel contra proiectului era d. Pan­­grati, rectorul, care făcuse si eol parte din comisie. Vrea să zică: autorul nu este ministrul, care n’are competinţă, autorii nu sunt profesorii cari formase juriul de întocmire. A­­tunci cine este autorul ante-pro­­actului, care a produs atîta pro­testare la Bucureşti şi la Iaşi ? Domnul Arion, asupra acestui punct, ar putea interveni cu au­toritatea sa de mare jurisconsult şi să ridice incidentul că, la noi nu se caută paternitatea. Dar es­te totuşi interesant să se cunoa­scă numele autorului. Că ministrul nu asta autorul­­ nu va mira pe nimeni. Guvernul din care face parte acest minis­tru, are pentru dînsul specialita­tea proiectelor făcute de alţii. Domnul Carp a scris povestea descentralizării cu mina d lui la­­novici; d. Neniţescu iscăleşte pro­iecte făcute fie de d. Sanielevici, fia de d. .Staicovici; d. Marghilo­man semnează legi după sfaturile juridice ale d-lui Fleva; d. Fili­­pescu, original dînsul, cînd să vorbească despre armată, dă in medicină şi aşează pe Esculap pe şeaua calului lui Mars. Un guvern foarte original-şi din acest punct de vedere-ilar culmea originalităţii este, că guvernul re­formează Invăţămîntul superior cu ajutorul unor specialităţi ne­cunoscute. Dar ara şi o reţetă casnică o­­riginală acest guvern, care va fi aplicată şi reformei universitare, are s’o retragă. Noroc, zeu, că nu s’a pornit campanie şi contra budgetelor d-lui lanovici, căci guvernul ar fi in stare să la retragă şi pe ale Faimos guvern ! Cu denumire şi mai faimoasă, personal al M. S. Regelui, scuza sărăcia carierei sale politice, prin aceia că nici-odată n’a avut un guvern al său, cu un parlament propriu al său. Alții erau totdeauna de vină de neactivi­tatea semiseculară a d-lui Carp. Țara l’a crezut multă vreme, pentru că opinia publică cere probe positive, pentru a osîndi. Şi o viaţa întreagă d. Carp a trecut drept un sfinx original şi glumeţ, dar cu capul încărcat de înţelepciune. Proprietarul Ţibăneştilor în Ioc să se complacă în această situaţie, singura care îi convenea, s’a pus cu tot dinadinsul să ceară puterea—şi a obţinut-o. A fost destul un an de guvernare pen­tru ca flascul să fie complect—lamenta­bil de complect. In nimic n’a reuşit d. Carp. Căderea reformei administrativă însem­nează retragerea guvernului. Ziarele guvernamentale au încercat să explice şi să scuze această retragere. In primul Ioc, Seara a încercat să insinueze că ar fi pentru d. Carp ar fi studiat de Hortopanii majorităţii. înţelege ori­cine ce uriaş vot de blam însemna această mo­tivare pentru cei 30 de ani de studiu al reformei din partea d-lui Carp. De aceia Epoca, crezîndu-se mai bine inspirată, a insinuat că, chiar în inten­ţia d-lui Carp nu era ca proectul d-sale să treacă în această sesiune prin Camere, şi că amânarea lui era de sine înţeleasă. Explicaţia aceasta, mai favorabilă d-lui Carp, e însă o adevărată nenoro­cire. In adevăr, ziarul guvernamental a uitat că proiectul conţine un articol, care prevede punerea în aplicare a reformei chiar de la 1 Aprilie 1912, aşa că dis­poziţia aceasta nu mai rimează cu amâ­narea legei. Adevărul e că faţă de asaltul viguros al opoziţiei, dr. Carp a trebuit să cedeze şi a cedat. Azi nu mai guvernează d. Carp—noi guvernăm, D-sa e un depositor precar al pulferii; presidează un guvern de fapt. începutul sfîrşitului s’a isprăvit. Guvernul Carp nu mai e­­xistă. Dacă bătrînul preşedinte al consi­liului se va încăpăţina să mai gireze a­­facerile publice, starea de drept nu va fi întru nimic schimbată. Amănuntul acesta nu va însemna că avem un guvern. Ca­binetul Carp rămîne, un cabinet de func­ţionari—putere şi rol politic nu mai are. D. Carp gîdilă de aproape o jumătate de veac, un ideal: reforma administra­tivă. Pină acum d sa nu l’a putut în­făptui. Şi neputinţa aceasta o arunca ba in spinarea lui Lascar Catargi, ba în a­­ceea a d-lui Gh. Gr. Cantacuzino, ba pe seama d-lui Take Ionescu. Nici chiar Coroana n’a fost cruţată de incrimină­rile d-lui Carp. Ajuns la adinei bătrîneţe, d. Carp îşi SERIA NEAGRĂ Mai bine nu l’ar fi început­ acel nenorocit proces de plagiat. De cînd d. Cuza a păţit dubla ruşine de a-şi vedea acuzatorii achitaţi, o adevărată urgie s’a deslănţuit asupra „partidului* băe­­ţilor din centre. E o adevărată prigoană , o... iorgie a Cahalului. D. Abgar Buicliu a încasat 200 lei a­­mendă pentru delictul de calomnie ; preotul Dolinescu a plătit pentru ace­­laş delict 30 de lei. acum în urmă d-rul Şumuleanu a căzut victima—vic­tima cui ? — a Cahalului, ba chiar a Cahalului I D. Marghiloman i-a anulat numirea definitivă de la direcţia institutului de chimie din Iaşi. Pretutindeni jale şi descurajare. „Secăturile entusiaste“, nu se mai en­­tusiasmează aşa de uşor, băeţii din centre au trecut la periferii. Cucuvaia cîntă lugubrul ei cîntec de verdicte şi sentinţe condamnatoare,—numai Caha­­lul rlnjeşte victorios. Numai el—chiar el—moare de... pla­­giere... ■ ■ sar'*’'»'«*---.. ..w* - ’ - iaiWMBMTiWw—-----­ u­vîntul persistenţei, dar tot acest strigăt este şi începutul laşităţii. Din laşitatea triumfătoare s’a născut încăpăţinarea necumpănită. Dar nimic nu este mai nenorocit, mai neomenesc, mai plin de vină, mai condemnabil, de­cît a calea în picioare interesele superioare ale u­­nei ţări, pentru a-ţi satisface o ambiţi­une, profitînd de înălţimea pe care te-a aruncat vîntul. Cînd ţara întreagă, zguduită pînă in adîncul sufletului de fără de­legile u­­nui guvern rătăcit, îşi ridică glasul de indignare, de protestare, de revoltă, ce­­rînd alungarea lui, acest guvern, înfri­coşat, în clipa desperării, ar trebui să-şi plece capul, pentru că, cel puţin să în­şele ochii celor naivi cu pseudoerois­­mul disperării, să se coboare în întu­neric ! Numai aşa îşi va începe ispăşi­rea păcatelor grele. Dar acest guvern fără un pic de con­ştiinţă, uită cu ce arme a început lup­ta, interesele personale îi orbesc privi­virea şi.... păşeşte pe calea laşităţii, îşi astupă urechile pentru a nu auzi stri­gătul de revoltă al legilor violate, pen­tru a nu auzi glasul de protestare a dreptăţii, îşi închide ochii pentru a nu vedea nimic; insultele meritate nu-1 revoltă, lovirile dispreţului nu-1 inti­midează,o totală lipsă de amor pro­priu, cea mai adevărată dovadă de la­şitate, îşi necinsteşte principiile formulînd legi anticonstituţionale, pe care in urma impulsului de laşitate ori le anulează, ori Ie trec pe cale de a fi anulate, în­dată ce văd că ele pot mări primejdia căderii. A vedea cum în toată ţara cetăţenii se întrunesc zilnic pentru a lupta con­tra înlegalităţilor criminale, în culmea disperării a nu face omenescul gest de eroizm, însamnă că acest guvern este în clipa cea mai de pe urmă de viaţă, pentru că conştiinţa revoltată a întregu­lui popor va încinge în flăcări ţara în­treagă şi va preface în cenuşă Palatul guvernului rătăcit. Din zarea întunecată vin nouri negri .. In depărtare se aude sunetul unui clo­pot. Corbii se rotesc în văzduh... E ceasul cel din urmă ! Justin Adace. n ceasul ce inirii! Cînd cel mai de pe urmă inbold fa­tal al speranţei ce se stinge, învălue sufletul omenesc în valul trist al dis­perării, atunci două căi sunt deschise în faţa celui ce luptă: eroismul şi la­şitatea. Acest eroism însă, produs de desperări, nu este de­cît umbra slabă a ultimei sforţări supreme. Dar laşita­tea, născută din desperare, este cea mai adevărată şi mai condemnabilă la­şitate. Dacă guvernul, care duce astă­zi lup­ta desperată cu puterea, temîndu-se ca aceasta să nu-şi rupă lanţurile robiei, face ultimul pas înainte, el nu poate să apuce de­cît calea laşităţii. De la începutul luptei nu numai că n’a dat semn de cea mai slabă nuanţă de e­­ronism­ adevărat, dar a dat semne de cea mai vădită neputinţă de-a se as­cunde cel puţin în­ umbra eroismului fals. Chemat la arme, acest guvern, bă­­trîn neputincios, care nici în tinereţe nu şi-a făcut datoria către patrie, cum putea oare să înceapă luptă eroică ? Intimplarea fericită pentru el, dar nenorocită pentru ţară, a făcut să i se încredinţeze frâele puterii. Şi atunci, orbit de lumină, şi-a închis ochii şi-a strigat: Înainte ! Acest strigăt este a­ OAMENI Şl LUCRURI INDIFE­R­ENTIZM Aproape n’a fost zi — în vremea a­ceasta din urmă—fără să apară in cîte una din gazete vre-o știre despre o a­­propiată hotărîre a consiliului comunal iașan în favoarea unei prelungiri a liniilor de tramvay. E vorba de acel vechiu și încă neîndeplinit proiect de a se deservi cartierele Îndepărtate ale o­­rașului,—pană mult dincolo de vechile bariere. In una din zile întrebaiu, ocazional, pe un personagiu in .M­ăsură de a cu­noaște starea de lucruri și întrucitva direct în legătură cu întreprinderea în­săși. — Intr’adevăr, îmi spuse, tratativele au fost pornite, dar merg anevoie şi foarte încet. Credem că se vor termina ori se vor accelera după o intervenţiune a publicului, care are­ cel mai mare interes în această afacere. Şi mă gîndeam : desigur personagiul care vorbeşte aşa, cu toate titlurile, cu toată cultura ce posedă, e un om lipsit de experienţa, un perfect necunoscător al oamenilor şi lucrurilor, de la noi. . .O intervenţiune a publicului, a marelui public ! E adevărat că foarte mulţi cetăţeni, aparţinînd diverselor clase şi categorii sunt interesaţi, în mod viu interesaţi ca să se prelungească liniile de tram­vai în toate direcţiunile, întreg oraşul ar folosi enorm prin această înlesnire a circulaţiei şi a comunicării cu îm­prejurimile. Dar de la convingerea a­­ceasta pînă la o intervenţiune publică e ca de la cer la pămînt. A! Dacă vre­unul din cei mai in­fluenţi alegători ar fi pus condiţiunea în preziua unei lupte electorale decizive. Dar să nu alunecăm în ale politicei. Facem numai icoana, destul de curioasă, a psihologiei populare, privită în una din feţele ei, indiferentizmul. Ne gîndim la imensul număr de lo­cuitori cari, acum în epoca desgheţu­­lui, zac în mijlocul noroiului, surghiu­niţi în mijlocul unor insule izolate, împresurate de băltoage ori de gropi, în atîea uliţe dosnice, cu drumuri im­practicabile,­inaccesibili şi înnăbuşiţi. Ca şi cum n’ar plăti birul şi prestaţia. ca şi cum n’ar interesa pe nimeni să­nătatea lor, viaţa lor, soarta lor... Ce turmă răbdătoare ! Iţi vine ori ca să exclami văzînd resignarea mai mult mult decit sîngeroasă a îndelung Încer­catei populaţiuni... Iar de cîte ori un recunoscător îţi vorbeşte de o eventuală şi energică in­ter­vanţiune ori protestare a opiniei pu­blice, fără de voie îţi trece dinainte imaginea mulţimei, care a învăţat nu­mai să tacă, deşi ar putea descleşta gura cu atita folos ! Rodion Soarta ofiţerilor noştri de rezerva 5. Analiza legei din 1907 Art. 23 al legei din 907 obligă pe sublocotenentul şi locotenentul de re­zervă, a face parte din această poziţie pînă la vrîsta de 46 ani, iar pe căpitan pînă la 55. Statul român pare că a rea­lizat visul Spaniolilor, care sute de ani au cutreerat Lumea Nouă, în căutarea comorilor ascunse în pămlnt şi a izvo­rului, din care cine ar fi băut n’ar fi îmbătrînit. Tinerii cu termen redus for­mează o clasă cu totul deosebită în ţara romînească, anume clasa fericiţilor care înoată în grămezi de aur şi hîrtii de bancă şi ale cărora viaţă e vecinică. Atunci înţelegem de ce atîtea obligaţii impuse ofiţerilor rezervişti, şi, pe de­asupra, de a fi susceptibili de un servi­ciu militar, pe timp de războiu,pînă la o virstă înaintată, cu 5 ani peste limita ce­rută ofiţerilor activi. Ofiţerii de rezervă se recrutează din­tre intelectuali, dintre acei cari, ispră­vind o şcoală secundară, sau specială, vor deveni funcţionari. Cunoaştem cu toţii viaţa funcţionarului. Munceşte 6— 8 ceasuri pe zi în atmosfera închisă a biroului, într-un aer întunecat de fu­mul tutunului şi încărcat de gazuri vă­tămătoare sănătăţei. Cu o viaţă trăită în aşa condiţiuni omul se vestejeşte înainte de timp. Cu totul altfel nu se îndeplineşte me­seria militarului. Exerciţiile şi marşu­rile să fac pe arşiţa soarelui, sau pe ger, pe timp senin, sau pe ploae, pe vreme liniştită, sau pe furtună. Aceia ce unia iau drept un neajuns este in faptă un bine nepreţuit. Lumina şi căl­dura soarelui, aerul curat şi împrospă­tat de vînt, salturile temperaturei, oţe­­lesc trupul. Să punem alăturea pe func­ţionarul în vrîstă de 45—50 ani şi după ce a străbătut o cale lungă de 25—30 ani în slujbă, cu ofiţerul activ de aceiaşi vrîstă şi vechime în carieră. Pe cînd cel întăiu e cu părul cărunt, sau înălbit de al binelea, cu faţa zbîrcită ochii stinşi spinarea încovăiată, ofiţerul activ dim­potrivă, e rotund la trup cu pieptul larg şi eşit înainte, cu faţa plină şi rumănă, cu privirea vioae. Să diferenţiază oa­menii la făptură din cauza deosebirei de ocupaţie. Afară de aceia că birocratul îmbă­­trîneşte prea iute, legea de avansare cere ofiţerului rezervist un stagiu îndoit faţă de cel activ, plus 2 concentrări ca să-i dea un grad mai înalt, şi dacă lă­săm la o parte textul legei şi conside­răm realitatea în goliciunea ei, consta­tăm că ofiţerul rezervist, stă cite 10— 12 ani într’un g­ad, aşa că-î apucă vrîsta de 30 ani tot sublocotenent, şi abia la 40—45 ani poartă tresa de lo­cotenent. Urmează de aici, că în cazul unei manevre locotenentul de rezervă, încărunţit şi gîrbovit de munca birou­lui va merge pe jos, cu raniţa în spete alăturea de soldat, trebuind a străbate 30—40 km. pe zi, iar fostul său coleg de şcoală, de aceiaşi vrrstă cu el, de­şi voinic şi viciu, va merge calare în frun­tea batalionului. Şi, să nu pierdem din vedere, că manevra e curată jucărie faţă de o campanie, cînd omul are de trecut prin suferinţe grele de tot. Pof­tim, de cere atunci birocratului nostru care abia îşi mişcă picioarele, nedormit şi nemîncat cum e de 2 zile, să execute un marş forţat, un marş de noapte, pe drumuri neumblate şi pe o ploaie to­renţială, pentru ca în zorii zilei să dea un atac. Cu alte cuvinte pe vremea războiului ca şi în timp de pace, ofiţerul rezervist rămîne într’o vădită stare de inferiori­tate. El, care în copilărie se pregătise în şcoală pentru o carieră pacinică pentru a intra în justiţie, finanţe, în­­văţămînt, etc, el, căruia nu-i plăcuse meseria armelor, omul îndepărtat de

Next