Opinia, martie 1913 (Anul 10, nr. 1820-1845)

1913-03-01 / nr. 1820

ABONAMENTE ANUNŢURI Un an 6 luni rând pag. III, 50 b. a­n IV, 40­0 BANI Redacţia şi Admin., Iaşi, str. Gh. Mîrzescu 25 Sub direcţiunea unui Comitet Anul X No. 1820 - Vineri 1Mart 1913 20 lei 10 lei BANI AMICII La vreme de nevoe se cunosc prietenii, zicem noi. Strămoşii noştri, cari ne-au lăsat atitea comori de experienţă şi înaltă gîndire, ziceau : donee eres felix,’ multos numerabis amicos. Aceste cugetări şi maxime îmi vin în gind acum cînd trecem prin restrişte şi, mă uit în toate părţile, se văd cari sunt amicii noştrii. Cînd văd cum stau lucrurile, mă întreb : avem noi oare amici şi la urma urmei avem nevoe de amici ? ’ Pentru a răspunde acestor întrebări, să facem oare cari consideraţiuni. Dacă aruncăm privirile asupra timpuri­lor trecute, vom găsi istoriceşte povestit că au existat epoce cînd indivizii ca şi popoarele, fie care contau numai pe sine, că nu aveau şi nu recurgeau la prietenia nimănui. Un erou antic n’avea nevoe de ajutorul cuiva spre a se pune în valoare. O naţiune compusă din eroi, de aseme­nea n’avea necesitate de spirijinul alteia. Dar timpurile eroilor au dispărut de mult, dacă au existat vre­o dată. Astăzi noi ca indivizi valorăm şi prin societatea în mijlocul căreia trăim. Con­siderăm ca un adevarat progres social starea de dependenţă în care ne aflăm unii faţă de alţii. Doctrina solidarităţii sociale, ori cît am cerca să o combatem este aceia sub scutul căreia înaintează societăţile de astăzi. Noi înţelegem ca indivizi, că fie­care dintre noi, n’am fi ceia ce suntem dacă n’am fi primit sprijinul societăţii din care facem parte, şi că noi, la rîndul nostru pentru o parte cît de mică dăm ajutor semenilor noştri ca să poată ajunge la realizarea scopului social. Nu se poate trăi deci astăzi într’un Stat civilizat fără să te sprijineşti pe ac­ţiunea semenilor tăi, după cum aceştia se sprijinesc pe ajutorul ce ai datoria a li-L da. Nu se poate de asemenea să existe Stat civilizat, care să nu conteze în des­făşurarea energiei sale pe amiciţia şi concursul altor State. Şi negreşit, vorbind aici de amiciţii, n’am înţeles a mă referi la acele prie­tenii interesate, cari se cintăresc după importanţa interesului şi cari prin urmare, în anumite momente îţi pot lipsi, ci de amiciţia încercată, amiciţie care să reziste ori­cărei întîmplări. Şi în asemenea caz ce e mai natural ca cei de acelaşi sînge cu tine, cei cu o origine comună să-ţi fie în adevăr fraţi ? ! E drept că toată lumea pricepe şi vorbeşte că nu astăzi este timpul sentimental­izmului, că ami­ciţiile de astăzi au la bază interesul, înaintea unui asemenea argument, ne închinăm, şi recunoaştem importanţa lui. Dar iarăşi nu se va putea nega că dacă interesele mai mult sau mai puţin reco­mandabile dictează şi orînduesc acţiunea generală a Statelor, sentimentele, prie­tenia, solidaritatea încă se manifestă. Noi, cei care facem parte din rasa latină, trebue să regretăm numai că între noi facem prea puţin caz de această so­lidaritate. Căci să ne uităm la marele nostru vecin. Acolo, exista o puternică asociaţiune slavă, asociaţiune care poate contrabalansa acţiunea Statului, acţiune dictată de interesele momentului. însuşi Statul cu întreaga organizaţie a lui se teme de ea. Statul ştie că atunci, cînd această forţă se va pune în mişcare, el va fi dator să o urmeze. De această pu­tere se teme Statul politic rusesc, dar se teme şi o lume întreagă. Acea asociaţie slavă a încurajat pe Bulgari şi Sirbi. Aceştia ştiau că Statul Rusesc, ca organizaţie politică, n’are să le dea mare ajutor, dar erau siguri de concursul acelei mari asociaţiuni slave, şi cunoşteau importanţa ei. Bulgarii şi Sîr­­bii au mers la războiu pentru, că ştiau că există o putere, care veghează asupra lor, putere care în nici un caz nu-i va lasa să piară. Este deci o amiciţie, care rezistă tuturor încercărilor. In lumea la­tină o asemenea putere tutelară nu există. Negreşit, trebue să regretăm că aşa sunt împrejurările, dar constatăm că aşa este. Momentele prin cari trecem­­ noi acum, trebue să aibă influenţă hotărîtoare în chestiuni de felul acesteia de care vor­bim aici. Dacă este cert că trebue să avem a­­mici, e bine să ştim cari sunt aceia împrejurările actuale ne vor face să-i cu­noaştem. De­sigur puterea oare­cum personală a fiecării naţiuni este ceva. Ea însă nu e totul. De aceia dacă trebue să contăm în primul loc pe propriile noastre forţe, nu e mai puţin adevărat că acestea nu se vor putea produce în toată întinderea lor, decît sprijinite şi de alţii. Pe aceşti alţii voim să-i cunoaştem. Situaţiunea actuală e de natură a ne da această sa­­tisfacţiune. O dată ce vom cunoaşte pe amic, vom avea datoria a-i cultiva. Va trebui să e­­ducăm pe viitoarele noastre generaţiuni în acest sens. De mici trebue să deprin­dem pe urmaşii noştri cu ideia, că adevă­raţii amici sunt unii şi nu alţii. Trebue de cu vreme să le arătăm cu cine să fie şi să rămînă prieteni. Chiar dacă am fi siliţi la o amiciţie ca aceia cătră care îndrepta Ştefan cel Mare pe fiul său „să o facem, dar s’o facem cu conştiinţă şi s’o facem cu deplinătate. Negreşit astăzi nu mai poate fi vorba de Puterea la care s’a gîndit Ştefan cel Mare, dar se prea poate că nu fraţii să fie amicii noştri viitori. De altă parte se poate ca amici­ţiile pe cari le-am cultivat pănă acum să nu reziste încercărilor momentului. Orientarea noastră viitoare va avea însă punctul său de plecare în amiciţia ce se va lega acum. Ne trebue dar o amiciţie şi solidă, dar care să Înţeleagă că e şi solidară. S’o căutăm. Am con­vingerea că o vom găsi. V. I. Radu. NOTA ZILEI In viaţa teatrului nostru naţional... su­flă un vînt pustiitor. Sufleorul Nicu Pa­­velescu s’a trezit şi el — spre mirarea noastră—bătrîn, bun de scos la pensie, bun de... suflat într’un cuvint. Şi iată că se anunţă nu numai înlo­cuirea lui Pavelescu, dar şi inovaţia mo­dernă de a se încredinţa postul de su­­fitor unei.. femei. Calităţile voacei femenine—cum şi alte calităţi... fizice—ar fi corespunzînd mai bine „rolului“ de sufleor, poate. Dar ne întrebăm ce s’ar întîmpla dacă ar fi şi tînără în acelaş timp. Gîndiţi-vă la scenele de gelozie între artista de pe scenă şi acea din cutie ; gândiţi-vă la ta... sufleţirea junelui amorez pentru „su­­fleora“ jună, care ar fi reuşit să insufle oarecari sentimente. De emoţiune, eroul—■ între două—ar putea să nu... sufle o vor­bă din rolul ce i s’a încredinţat. Te joci cu zăpăceala ! încolo—dorim din... suflet, ca inovaţia să fie aplaudată,—fie şi numai între cu­lise. Publicul nu va profita prea mult din­­tr’o astfel de schimbare. PRIMARUL ESTET Jurisconsultul şi profesorul distins care e d. Matei Cantacuzino, e in acelaşi timp un estet. Primarul laţului este un om de gust, poate chiar de un­ gust rafinat, care se găseşte adeseori un conflict cu împrejurările de diverse naturi, in care se desfăşoară viaţa şi activitatea unui oraş nenorocit—cum este al nostru. Ca om de gust—a dispus, îndată după instalarea sa la primărie, să se dărime cele două alegorii, improvizate cu ocazia ser­bării lui Cuza Vodă, figuri cari desfigu­rau laşul, fără să adauge nimic, ca a­­vantagiu estetic, oraşului atît de sărac în adevărate monumente sculpturale, ori arhitectonice. Ca om de gust s’a revoltat — văzînd, întîmplător,una din judecătoriile noastre de ocol—instalată într’un imobil al co­munei de un aspect mizerabil și de o încăpere sumbră și a dispus evacuarea imobilului, condemnat de mult a fi dă­­rîmat pentru alintarea străzii respective. Ne gîndim însă, nu fără oarecare temere, ce s’ar întîmpla dacă d. Matei Cantacu­­zino, înzestrat cu un simț estetic superior, ar vedea de aproape toate acele nume­roase pânde și aspecte ale lașului, cari desfid nu numai nervii unui estet cum este primarul Iaşilor,—dar dezgustă şi pe un trecător nepretenţios care ar fi venit bună­oară, dintr’un alt oraş — mai din jos—al ţării. Nu mai vorbim de cei ve­niţi de peste hotar ! S’ar întîmpla că primara,­­spontan şi sincer cum este, ar pune în cumpănă toată autoritatea personalităţii sale, ca să facă să dispară, măcar în parte, acele multe şi mari neajunsuri ■cari fac din foasta capitală a Moldovei un infect oraş de provincie , un oraş în care judecătoriile pot fi confundate cu..., temniţele şi unde unde şcoli primare sunt, la rîndul lor, ocne pentru dascăli şi copii. Mai zilele trecute d. Matei Cantacuzino a făcut in­­tervenţiuni la Centru, spre a se acorda Iaşului sumele necesare pentru clădiri de şcoli şi pentru oarecari îmbunătăţiri de altă natură,­­ resursele comunale fiind excesiv de reduse în a doua Capitală. Să sperăm că primariatul d-lui Can­tacuzino va coincidă şi ca vremuri de abundenţă financiară,generală şi locală şi că astfel înaltul d sale gust estetic va fi susţinut de mijloace suficiente, pentru a se mulţumi şi simţul fin al primaru­lui şi trebuinţele publice atât de multiple in acest nefericit oraș. Subscripţia naţionala Rezultatul frumos pe care l’a dat pînă acuma subscripţia pentru flota naţională a stîrnit o mare mulţumire sufletească. La început s’au găsit unii care să zică că e nedemn ca statul român să permită această cerşetorie al cărei rezultat să-i Înlesnească întemeierea unei instituţiuni de aparare naţională şi n’aveau drep­tate, căci iniţiativa nu pornia de la stat şi nici nu putea porni de la el. Era o iniţiativă particulară, era un gest măreţ al cltor­va persoane cu dragoste de ţară,­ gest care a fost apoi imitat de mulţi şi care a făcut curent. Astăzi se găsesc al­ţii care constatând rezultatele pe care le-a dat acea iniţiativă lăudabilă să zică că ele sunt dovada strălucită a celui mai bun patriotism. Greşesc şi aceştia, căci exagerează. Mulţi au fost surprinşi displăcut de mulţimea listelor de subscripţii şi de va­rietatea titlurilor, sub care ele se pre­­zintau. Nu era chip, ziceau ei, să intri la vre-o autoritate s­au chiar la vre-o insti­tuţie privată sau particulară mai cu vază,­­—la care prezenţa unor ast­fel de liste de multe ori e inexplicabilă—, fără ca să fii nevoit din diferite motive să­ţi verşi punga pentru aeroplan, submarin s’au flotă. Da aceea ar fi desigur foarte inte­resant de ştiut în ce chip au contribuit la subscripţie diferitele categorii de pro­fesionişti, diferiţii producători ai ţărei. Căci dacă s’ar vedea că cea mai mare parte din acest capital destinat apărărei naţionale a fost adunat din subscripţia funcţionarilor şi a clienţilor diferitelor au­torităţi, nu avem de ce ne bucura. Ei au făcut-o de nevoie. Şi rezultatul acesta nu duce la o concluzie înbucurătoare. Ne-am întreba atunci ce-a făcut masa cea mare a producătorilor, proprietarii şi arendaşii, industriaşii şi negustorii. De la ei am vrea fapte mari şi gesturi înălţătoare, căci pe acestea le ştim bine simţite şi libere. Dar ori­cum ar fi să recunoaştem că bucuria nu ne poate fi în nici un caz deplină decît atunci cînd listele de sub­scripţie înpărţite la diferite persoane şi autorităţi se vor strînge, de preferinţă pe judeţe, şi se vor totaliza şi publica de­taliat, dîndu-se samă în acelaş timp de modul de întrebuinţare al capitalului ast­fel adunat. V. I­nk­rugiftu ii. 1 Un avertisment Bulgariei In „Neue Freie Presse“ de azi, găsim un prea judicios articol privitor la dife­rendul româno-bulgar. Ziarul, după ce laudă atitudinea exactă şi atît de umanitară a României, se a­­dresează Bulgariei şi zice: „S’a neglijat şi Bulgaria, în aceşti 35 ani,—cu toate că se făceau platonice ma­­nifestaţiuni de recunoştinţă către Romî­­nia, ca eliberatoare a Bulgariei,—a se convinge populaţia, că realizarea idealu­lui bulgar din Macedonia şi Tracia, şi mărirea Bulgariei, atrage după sine şi plata poliţei de recunoştinţă către Romî­­nia. Bulgaria ar fi trebuit să facă primul pas spre sacrificiul necesar, pentru a per­mite Romîniei rectificarea frontierei do­brogene... şi a repara astfel nedreptatea de odinioară*. Ziarul adaugă: „Dacă Romînia ar fi vrut să reguleze această chestiune numai în interesul ei şi a nu ţine în seamă de alte sentimente, ar fi putut negreşit s’o facă în 1885, cînd Bulgariea era ocupată de revoluţia din Rumelia şi de războiul cu Serbia, şi era guvernată de un principe, desemnat de Rusia“. Afirmarea marelui ziar Vienez, e un adevăr, asupra căruia bulgarii nu pot de­cît să mediteze. ..­ ­....... In apararea comerţului — Legea nouă a firmelor — Va fi una din cele mai apropiate pro­iecte de legi propuse Parlamentului, de către d. N. Xenopol. Legea firmelor din 1881, nu mai poate corespunde cerinţelor actuale ale comer­ţului nostru. O lege a înscrierii firmelor trebue în primul rind sa ocrotească exercitarea co­merţului cinstit. Din acest punct de vedere reforma d-lui Xenopol e, incontestabil, de o de­osebită utilitate economică şi socială. Această ocrotire a comerţului cinstit e arătată prin dispoziţiunile art. 3 din proectul d-lui Xenopol. Se prevăd urmă­toarele : Nici un comerciant nu se va putea fo­losi de emblema aleasă pentru table, a­­fişer, prospecte, etc., dacă nu va insofi de numele şi pronumele său, care va tre­bui să fie scris in întregime, în mod vi­zibil şi citeț. Aceasta e una din inovaţiunile de sea­mă ale reformei d-lui Xenopol, înşelarea publicului şi a creditorilor nu se va mai putea face ca pînă acum. Scriindu-se numele şi pronumele citeţ, falitul nul va mai putea urma comerţul său—pe numele sofiei sale, cum o făcea pînă acum, con­­tinuind astfel a înşela bună credinţa tuturor.* Legea d-lui Xenopol nu se opreşte nu­mai la specificarea înscrierei firmelor co­mercianţilor, dar se mai referă şi la em­blemele diverselor societăţi în comandită, anonime, în nume colectiv şi de bancă Referitor la ele, legea prevede ca să-şi însoţească emblema de firma lor socială, indicind că sunt societăţi în comandită, anonime etc.* Legea, dintr’un meritos spirit de preve­dere, insistă în deosebi asupra embleme­lor comercianţilor de bancă. Aceasta era necesar căci, prin libertatea ce există pentru acela care-şi înscrie comerţul de bancă, de a-şi alege orice emblemă, chiar din acelea care prin natura lor in­duc cu ușurintă in eroare, se aduce un mare rău publicului încrezător. De aceea proectul interzice acestor comercianţi de a alege emblema. Comerciantul e dator a-şi înscrie pe firmă numele și pronu­mele şi să le insoteasca de cuvintul „ban­­ cher“. t ADRIANOPOLE De cîte ori citesc istoria otomană, mă prinde lincezeala după vremurile de fră­­mîntare şi glorie ale numerosului popor crezător de „Coran“. Din depărtările A­­siei, Turcii au venit ca un şivoi spre Eu­ropa şi, cînd sultanul Amurat I cuprinse Adrianopolul la 1360, părăsi Brusa pen­tru a-şi stabili capitala în noua cetate cucerită. Oraşul asediat astăzi de Bulgari a fost primul centru al islamismului în Europa şi astfel şi-a căpătat o valoare istorică mereu crescută prin încercările grele ce avu a le suferi de atunci pînă ’n zilele noastre. Adrianopolul fu de multe ori asediat, dar nici­odată cuprins, vădîndu-se astfel ad­mirabil întărit și totuși, o aplicare sub­tilă spre misticizm, ne îndeamnă a-l so­coti un rău augur pentru imperiul oto­man. La 1453 Turcii, sub Mahomed II cuprinseră Constantinopolul care luă lo­cul vechei capitale, iar Adrianopolul ră­mase ca o avangardă mahomedană prin cotiturile Balcanului. La 1512 Selim, fiul sultanului Baiazid, se răsculă în contra tatălui său şi împresură Adrianopolul. Ce­tatea nu căzu, dar sultanul trebui să ab­dice. In 1829 Ruşii împresoară Adriano­polul şi, deşi necuprins, Turcii recunosc independenţa Greciei şi tot astfel la 1878 ctnd fu declarată Independenţa Romîniei. In războiul actual Adrianopolul a opus cea mai înverşunată rezistenţă cunoscută în paginele lui prăfuite de vremuri Ul­timele ştiri ale ziarelor proorocesc capi­tularea. Ar fi dureros pentru dînsul şi ar fi trist şi pentru noi Cedat da, dar cuprins, ar fi uciderea unui vis bătrîn şi frumos. Ori-cum, avem credinţa că chiar dacă după 552 ani de stăpînire turcească, Adrianopolul va trece în stăpînirea Bulgarilor vecinii noştri vor trage multe foloase economice—poate și militare—dar gloria bătrînei cetăți va fi apus odată cu risipirea nimbului de poe­zie orientală. G. ’ ECOU­RI In societatea din New-York se pare că se petrec multe scandaluri cu ocazia balu­rilor ce se dau şi s-ar fi simţit nevoia unei ligi a amfitrioanelor şi unui cod al bu­nelor moravuri. Iată clauzele acestui cod. Liga interzice accesul saloanelor: 1) Doamnele cari iau parte la dansuri oprite; 2) Acelora cari fură altor dame acceso­­ri­­e de cotilion şi diverse cadouri; 3) Cari fumează în sala de mîncare, în timpul mesei; 4) Cari nu poartă jupoane ; 5) Cari flirtează în colţuri obscure ; 6) Domnilor cari aprind chibrituri pe ziduri ; 7) Cari aruncă pe parchet scrum şi mucurile de ţigări. 8) Cari turnează în timpul mesei; 9) Cari beau mai mult de două bu­telii de şampanie ; 10) Cari refuză a dansa cu o doamnă indicată de stăpîna casei; 11) Cari convorbesc împreună la o parte; 12) Cari corup servitoarele. * Ce-au fost cei şapte miliardari ameri­cani înainte de a fi... miliardari: J.-W­­­astes, măturător ; P. Morgan, striga lapte pe stradă; Rockefeller, băiat de băcănie ; Carnegie, mic funcționar comer­cial ; G.-I.­Gould, purtător de reclame pe stradă ; A. Belmond, portar. * Cele cinci porturi Egiptene '• Alexan­dria, Port-Said, Suez, Damietta şi El- Kossieri sunt la stare de înflorire. Exportul anului 1912 faţă cu cel al a­­nului precedent deşi a scăzut cu peste un milion de livre egiptene totuşi impor­tul a crescut cu 5.975 330 liv. egipt. Anglia este ţara care face cel mai mare comerţ ca Egiptul, Franţa, Germa­nia şi Italia reprezintă proporţii mai mici. OAMENI ŞI LUCRURI Intr’o zi, la Senat ■■■ In una din zilele sâptămlnii trecute, în urmărirea unor acte de studiu la U­­niversitatea din Capitală, descoperit ca un naiv venit dintr’un fund de pro­vincie, că Senatul ţării se află instalat in palatul Universităţii. O aulă cu adevărat universitară, lip­sită de maj­estate şi fără proporţii exa­gerate—în aşteptarea aulei grandioase din noul Palat al Senatului ce se va clădi de acum înainte. Prea multă pază la Intrări — gardişti jandarmi!—pentru liniştea care domneşt® lnlăuntru. O animaţie uşoară—provocată de curiozitatea zilei, de chestiunea de ac­tualitatea zilei, acea a concursurilor uni­versitare pentru numiri de profesori. O săptămină academică, la genere. Discuţiunea în jurul Academiei Comer­ciale era de abia terminată şi iată la ordinea zilei o altă problemă culturală,­­ acea a numirilor profesorale. O ridicase un iaşan,—profesorul Gâvănescul, interpelind pe tema articolului 81 şi în acea zi avea să îi răspundă profesorul Tom­a Ionescu, un orator clar, cumpătat şi avînd în a­­celaş timp autoritatea, de toţi recunos­cută­, de a invoca un argument peremp­toriu între toate­­ luptele şi succesele sale proprii la numeroase concursuri, — în Franţa. Cu încetul sala s’a populat, iar tribu­nele sunt ocupate. Aspectul a devenit mai interesant, dominat cum este de fi­gura vigurosului bătrîn, neclintit la pos­tul său,—care prezidează adunarea. Se comenta în tribuna publică faptul că pre­şedintele Senatului n’a lipsit încă la nici o şedinţă în toată seziunea. ...Acum obiectul discuţiunii s’a schim­­bat, dar suntem tot în actualitate. O scurtă interpelare a unui senator, Eme Lahovary, privitoare la o chestiune de mobilizare a personalului C. F. R., şi răs­punsul concis, lămurit, dat de ministr lucrărilor publice, de care interpelatorui se declară mulţumit. Ce contrast—remarc în treacăt—între tonul şi finul, abundînd în locuţiuni şi intonaţii franţuzeşti, al senatorului şi pitoreasca limbă „moldo­venească“ a ministrului căruia profeso­ratul de franceză—de altă­dată—nu i-a răpit, de loc, înlesnirea de a găsi şi a rosti cele mai curgătoare şi mai precise fraze într’o „moldovenească“ plăcută şi

Next