Patria, mai 1922 (Anul 4, nr. 94-115)

1922-05-14 / nr. 103

Cluj, Dumineca 14 Maiu 1922 UN LEU EXEMPLARUL Anil IV. * Numărul Art ritit cântec de sirenă... Săptămâni şi luni de zile presa liberală nu găsea cuvinte destul de grave pentru a condamna „calomniile“ presei noastre la adresa guvernului liberal, timbrând drept minciuni, sau născociri sau produs al agitatorilor nemulţumirea şi revolta sufletească a poporului românesc împotriva regimului de fraude al liberalilor. Presa aceasta liberală soia coloane lungi despre golul ce se face In jurul conducătorilor partidului naţional, despre „politica de ură şi învrăjbire“ ce se face in Ardeal şi un ministru a rostit chiar ameninţări la adresa acestor conducători . .. Ardealul este mulţumit cu guvernul liberal, care vine în numele ordinei şi rezultatul alegerilor este un vot de încredere sinceră în guvernul domnului Brătianu, cam aceste erau concluziile presei liberale. Şi, acum vine un ministru, dl C. Banu, să reediteze toate acele „calomnii“. Dl ministru al cultelor şi al artelor a vizitat zilele trecute Ardealul şi şi-a deschis ochii şi urechile ca să vază şi să auză Şi a văzut şi a auzit multe. Impresiile şi le-a comunicat într’un interview acordat ziarului „Lupta“. Dl Banu este foarte aspru în constatările sale. „Unificarea cu furca“ aînstreinat sufletul poporului ardelean şi a trezit o „oarecare neîncredere şi rezervă“ faţă de cei din vechiul Regat. „Nouă celor din vechiul Regat, spune dl Banu, ne place să căutăm pricina acestei stări sufleteşti în nu mai ştiu ce inferiorităţi de caracter ale fraţilor noştri. Ar fi mai drept să o căutăm în felul cum unii dintre guvernanţi au înţeles să se comporte faţă de ardeleni. Uitând că în Ardeal e un popor întreg, care reprezintă un anume nivel de civilizaţie şi care îşi are tradiţiile lui administrative şi culturale, şi-au închipuit că Ardealul poate fi guvernat la o plasă oarecare din cadrilater şi cu spiritul dintre Capşa şi Palat. De aci trimiterea în Ardeal în administraţie, în magistratură etc., a multor elemente lipsite de orice valoare intelectuală şi morală; de aci „unificarea cu furca“, adică impunerea fără studiu şifără discernământ a întocmirilor noastre, adeseori în locul untor întocmiri superioare; de aci jignirea opiniei publice ardelene prin măsuri şi atitudini cari trebuiau absolut evitate...“ Dl ministru al cultelor se opreşte la aceste „de aci...“, la cari ar fi trebuit să adauge încă una: „de aci, din această nerecunoaştere a sufletului românesc din Ardeal, fraudele şi abuzurile electorale“ cari — concluzia este a dlui Banu — „au creat o stare de spirit periculoasă pentru opera de consolidare a Statului“... După ameninţările dlui ministru de externe, cari n’au speriat pe nimeni vin acuma vorbele dulci ale dlui ministru de culte, cari nu vor ademenii pe nimeni. Tot aşa cum ameninţările n’au fost în stare să treziască în Ardeal impresiunea că partidul liberal este un factor de ordine, nici vorbele dulci nu vor fi în stare să trezească credinţa că partidul liberal poate sâ fie sincer. Cu toate aceste nu va fi lipsit de interes să analizăm mobilul şi intenţiunile din care şi pentru cari a pornit acest cântec de sirenă al dlui ministru al cultelor. Nu este o taină pentru nimeni că in sânul guvernului şi al partidului liberal clocotesc mai multe curente, ostile între ele. Unul dinte aceste este curentul reprezintat prin gruparea din care face parte şi dl Banu. Intre aceste curente au loc neîncetate ciocniri ascunse. Este încă vie în memoria tuturor demisia ministrului de domenii, provocată de un vot dat de majoritatea liberală împotriva cererii de urgență pentru un proect de lege prezentat de acel ministru. Incidentul acela neînsemnat, reflex al ciocnirilor ascunse ale curentelor ostile, ameninţase să devină o criză de guvern şi n’a putut fi aplanat decât pun umilitoare îngenunchiare a aceleia? majorităţi liberale. Neînţelegerile şi ciocnirile n’au dispărut insă, fiindcă n’au dispărut cauzei , cari le provoacă. Nu este partidul liberal, sau nu mai este o unitate omogenă. Nu mai există nici măcar disciplina de fier oare înainte de tăria partidului. Descompunerea partidului, fatalitatea procesului de descompunere a trecut în conştiinţa tuturor şi provoacă preocupări de conservare individuală. Dl ministru al cultelor, care pare a fi un bun observator, a stat de vorba în timpul vizitei sale prin Ardeal cu mulţi oameni. .N’a putut, prin urmare, să nu constate că o nemulţumire tot mai crescândă frământă rândurile liberalilor recrutaţi printre ardeleni. Prefecţii şi deputaţii — ca să amintim numai două categorii de exponenţi liberali — au rămas după alegeri izolaţi. Cu toţii au luat faţă de alegătorii şi partizanii la cari au apelat, în numele partidului liberal, glumite angajamente la împlinirea cărora nu se mai gândeşte nimeni la Bucueşti. Prefecţii şi deputaţii recrutaţi vr. ardeleni au trăit şi trăiesc în micul poporului şi nu se pot lipsi de vederea lui. Şi acum vor să şi-o recuige. Intre ei se manifestă o pornire — individuală şi spontană încă pentru moment, dar care în curând poate să devie colectivă şi organizată — de a părăsi drapelul care nu le-a adus decât neîncrederea maselor şi desamăgiri personale. Tot mai dese sunt glasurile cari condamnă procedeurile liberale şi sunt prefecţi şi deputaţi liberali cari se desolidarizează pe faţă de fraudele săvârşite la alegeri, declarând câ s’au săvârşit fără concursul lor, chiar fără ştirea lor, de către oameni direct angajaţi în serviciul de fraude al guvernului liberal. Pe de o parte intrasigenţa Ardealului faţă cu guvernul liberal al fraudelor, de altă parte nemulţumirea propriilor partizani recrutaţi în Ardeal i-au făcut dlui Banu impresiunea că a sosit momentul psihologic de a încerca formarea unui nou guvern liberal, sub altă șefie și sub alte devize. „Apropierea de Ardeal* este noua lozincă ademenitoare. De aci intervievvul din „Lupta*, de aci discursul de la handierul maestrului Dima, de aci discursul ce-i va rosti la Blaj, cu prilejul aniversării zilei de 3/15 Mai. Dl Banu, însă, tot atât de puţin cunoaşte sufletul ardelenesc cât de puţin îl cunosc dl Duca. .. ceilalţi membri ai guvernului, când cred că Ardealul va putea fi „pacificat“ prin platonice promisiuni de reparaţiuni. Liberalii au intrat în casa Ardealului împotriva voinţei poporului din Ardeal, prin forţă brutală, noaptea, spărgând uşi şi ferestre. Cred ei că ajunge să lauzi acum casa şi întocmirile ei şi să promiţi că vei repara uşile şi geamurile — ca să rămână şi mai departe în ea? Pacificarea Ardealului se poate face numai prin revenirea la constituţionalism şi legalitate, iar această revenire are o singură premisă: hoţii să iese din casă ! CRONICA ZILEI —niiwmnwHMiiiiiiiiiHiiiiiiiiii I mu iiiWBiiiiiiiiiiiikAmaiMaKî Candidaţii liberali. Partidul liberal a fixat următoarele candidaturi pentru alegerile din Ardeal: Zalau — Vl. Atapasovici; Şomcuta-Mare Dr Tibi ; Ceica — Al. Lapeaatu; Tileagd — Dr. G. Tripon ; Târgul-Mureşului — colonel Dragu ; Zărneşti — irig. Ionică, — toţi la Cameră. Nu vor avea contracandidaţi liberali candidaţii unguri la Arad şi Sf. Gheorghe pentru Cameră şi în jud. Ciuc pentru Senat. Candidaţi a găsit partidul liberal, dar unde va găsi alegători ca să-i vo teze ?* Prefecţii se agită. Din Făgăraş ni se scrie că numirea ca prefect al judeţului a maiorului Radovici a provocat în sâniul liberalilor locali cea mai mare nemulţumire. Numirea acesta este o confirmare a celor ce se spun de mult: înlocuirea prefecţilor din Ardeal cu oameni de-ai dinastiei Brătianu. Se aşteaptă pentru zilele viitoare numirea colonelului Opran ca prefect al Braşovului, a colonelului Cocuiescu ca prefect al Târgul-Mureşului, a colonelului Popescu ca prefect al Bihorului... Se militarizează oare şi prefecturile? Alegerile se vor face pe viitor cu „ordin de serviciu“ ? Grave turburări ţărăneşti Ziarul „Universul“ anunţă câ în comunele greceşti din Judeţul Mehedinţi şi Gogoşi (Judeţul Dolj) au isbucni grave turburări ţâra-, neşti In legătură cu unele cereri ale ţăranilor la operaţiunile improprietarirel. Autorităţile au luat aspre măsuri. Aceste turburări cari s’au manifestat deocamdată numai In două comune din vechiul Regat. sunt o urmare logică a modului cum guvernul liberal caută să falsifice reforma agrară deposedând de pământ pe ţăranii cari au drept la ei şi împroprietărind agenţii electorali şi partizanii regimului. întreaga ţărănime este agitată, văzând că după ce i s’a furat dreptul re vot, i se fură şi pământul, la care are dreptul. Liberalii cred oare, că pot repeta tragedia din 1907, după un război, în care au murit opt sute de mii de ţărani, pentru că ştigirea aceluiaşi pământ, pentru care ei au ucis atunci unsprezece mii ? BLAJUL Ziua de 3/15 Maiu 1848 e ştearsă din catastihul sărbătorilor naţionale, deşi istoriograful conştient se va opri asupra ei, ca în faţa unui monument, ce desluşeşte tainele trecutului, indicând drumul drept — singurul — pentru viitorul nea mulai. Liceeni, în cea mai fragedă vârstă, se ştieau strecura, prin cel mai sever control al jandarmilor unguri, ca să arboreze un stindard trei color pe vechea peatră a libertăţii. In câmpul acesta, de pe malul drept a Târnavei mari, răsunase glasul de Arhanghel al lui Simion Bărnuţiu, şi zecile de miide Români au jurat, să moară, dacă nu-şi vor putea scutura jugul sclaviei. Şi jurământul lor a fost sfânt; lanţurile iobăgiei au dispărut — de numai încetul cu încetul, prin amalganul a două forţe contradictorii, vi- Halitatea neantului şi perfidia Habsburgilor în declin. Blajul — Blajul istoric şi credin■ dos trecutului său de glorie şi muncă neîntreruptă, rămâne singur statornic în proslăvirea acestei zile istorice. IConservativ, ca întotdeauna, îşi ur- mează drumul, pe cărarea indicată de [glorioşii lui antecesori. E domnul'del 'drept, pe care a purces şi pe vremile grele, şi de la care nu înţelege a se abate. Să înşiruim, cu acest prilej jertfele şi meritele Blajului,i pe teren cultural şi naţional ? Să amintim cetătorilor grăbiţi că acolo au fost cele dintâi şcoli înalte ale Românilor ? Că de acolo au plecat apostolii culturii româneşti, să deştepte la adevărată viaţă şi cultură naţională şi pe fraţii de peste Carpaţi, cari dormitau, pe atunci, în mreaja ademenitoare a fanarioţilor şi muscalilor ? Credem că e de prisos. Sunt lucruri pe cari le cunoaşte orice Licean.* Dar vremea trece — şi binefacerile din trecut se uită aşa de repede, în împrejurări schimbate. Azi oamenii au alte preocupări şi centrul cultural atât de puternic de ieri, rămâne izolat, într-o situaţie aproape mai rea ca cea de pe vremuri.. . Domnul ministru al cultelor a trecut de curând pe acolo , având prilejul să se convingă de puternica pulsaţie a vieţii româneşti din acest vechiu jocular cultural. Probabil, sa îndepărtat şi cu convicţia, că Statul român are o mare şi sfântă îndatorire faţă de aceasta Metropolă a românismului. Serbările din Blaj vor fi înălţătoare, şi cei ce vor participa la ele, se vor înapoia cu o nouă scânteie de idealism, atât de necesară în zilele noastre de scepticism și materialism.După atâtea sbuciumări inutile, după atâtea lupte fratricide scriitorul acestor rânduri se refugiază în trecutul apropiat. Revede ziua de 4 Noemvrie 1918, când cu o mână de liceeni şi clerici ne am înstăpânit peste jandarmeria din Blaj, şi arborând stindarde naţionale, am proclamat independenţa noastră, în piaţa Blajului. Revede gărzile naţionale, înfiripate in pripă, cu cari ne-am încunetat să oprim trenurile germane, cari ne puteau strivi in o clipă . . . revede adunarea entuziastă dela Alba-lulia .. . Apoi ziua de 8 Decemvrie — o săptămână după adunarea dela Albalulia — când cele dintâi trupe române, intimpinate cu fiori şi cu lacrimi, au ascultat liturgia în catedrala din Blaj. . . Şi, scriitorul acestor rânduri se întreabă, cu mâhnire ce a greşit Blajul, cel pururi gata de jertfă, ca să fie preferat tocmai in clipa, când visul propovăduit de el a luat întruchipare ? . . Să nu tulburăm însă, cu întrebări de prisos, măreţia unei sărbători, la care vor participa Românii din cele patru unghiuri, ca să se unească „în cuget şi simţiri". Cum a spus poetul! . . . efOTE Şcoala noastră la Oradea-Mara apare la 1 şi 15 a lunei 0 revistă pedagogice de câteva pagini : „Şcoala nouă*, care se mai numeşte şiorgan oficial al revigoratului şcolar*. Citind cele câteva articole care-i împestriţează filele te convingi repede că ai în faţa ta o mici revistă fără pretenţii de mare pedagogie, care răspunde însă nevoilor imediate ale învăţământului primar luând în discuţie problemele cele mai apropiate de viaţa învăţătorului, de exigenţele şcoalei, de educaţia copilului. Trebue să mărturisim că revista ne-a interesat prin conţinutul ei mai mult decât ne-ar putea interesa vreodată orice revistă de specialitate în care se iau în desbatere feri de un spor cele mai grele chestiuni de pedagogie. Iniţiativa comitetului redacţional mei la toată încurajarea. In Ardeal e navoe încă de multe mii de şcoli primare. Un revizor şcolar face propunerea să se întrebuinţeze pentru clădirea lor îndeosebi lemnul pădurilor, deoarece într’o comuni a primit gratuit atâtea lemne câ a putut ridica şcoala fără de nici un ban. Astfel de propuneri găsim mai multe în acelanimar al revistei, propuneri practice menite să rezolve o serie de chestiuni care în situaţia de astăzi cu greu se pot rezolva prin ordine ministeriale sau circulare ţinute în termeni vagi. Fără bunăvoinţa revizorilor şi a diferiţlor invăţători mai de frunte pro-ecatul analfabeţilor noştri ar spori vertiginos. Privim revista aceasta modestă în toată înfăţişarea ei ca un încaput vrednic de imitat în toate judeţele. Fiecare judeţ îşi are nevoile sale particulare, cari trebue înturate din iniţiativă proprie. Credem că nu e greu să redacteze fiecare revizorat odată sau de două ori pe lună câteva pagini, cari să vorbească despre zidirea unei şcoli nouă, despre organizarea înviitorilor, despre preligeri model în cutare sat, despre înoirile încercate de cutare isteţ dascăl dela munte sau şes, dintr’o legătură statornică cu ajutorul a seetor reviste judeţene revizoratele ar câştiga mult în experienţă — şi char şi slujbaşii ministerul de instrucţie ar primi îndemnuri rodines dela oamenii cari cunosc mai bine sufletul copilului decât funcţionarii cari n’au văzut niciodată poporul şi satul. Şi nu credeţi că numai prin înfiinţarea acestor reviste locale în care să se restrângă starea de fapt sufleteacă şi fizică a unui ţinut putem ajunge să ne cunoaştem pe noi înşine în toată situaţa noastră pedagogică mai mult sau mai puţin deplorabilă ? Se cere fireşte sinceritate lăţi de noi înşine, sinceritatea să nu prezinte lterurile altfel decât sunt. Colaborarea învăţat rilor la aceste rovişte mai este apoi un prilej de cugetare şi un îndemn da muncă, — şi cine ştie ? — dintr’un sat oarecare se va ivi poata dascălul care în vastul material de informaţie va arunca o scânteie genială creind o şcoală a sufetului românesc. Aceea nu trebue să fie nici a lui Herbart din Germania, nici alui Tolstoi din Rusia, nici a lui Tagore din India, ci a noastră. FIERI LA PICT „Gazette de Lausanne“ publică o caracterizare făcută de dl Clemenceau la adresa dlui Ionel Brătianu, pe care o publicăm în altă parte a ziarului. Ne-am însuşi-o dacă nu ne-ar fî teamă că vom fi acuzaţi de lipsă de patriotizţii! „Viitorul“ se ocupă într-un articol de fond despre: „Marile foloase ale economiei bugetare" în Anglia. „ La noi aceste „mari foloase“ nu se văd decât în buzunarele partizanilor regimului, dacă nu cumva putem considera drept un mare folos, scumpetea fantastică a vieţei, provocată de economiile dlui Vintila Brătianu. Reforma agrară înfăptuirea împroprietărire în Ardeal Amestecul inoportun al politicei vechiului Regat în chestiunile de pământ ale Ardealului, va avea de rezultat sigur că problema agrară, care aici prezintă aspecte cu totul deosebite decât în restul ţării, în loc să fie deslegată spre satisfacerea poporului, dimpotrivă, se va încurca aşa de rău încât nimeni nu-i va mai putea da de rost. Legea pământului, statorită în Ardeal după matură chibzuinţă de Consiliul Dirigent, sancţionată de M. Sa Regele după ce a fost pe larg discutată şi aprobată în toate amănuntele ei de Adunarea Naţională a Ardealului, nu s’a putut aplica la timp pentrucă a intervenit la mijloc politica nenorocită a dlui Garoînd, care, după ce s’a încurcat în tot felul de modificări ale dispoziţiunilor legii, anulând tot ce pregătise Consiliul Dirigent, plecând dela guvern a lăsat totul la voia întâmplării. Norocul a fost că, dela început, Consiliul Dirigent, prin ordonanțele sale, a realizat de fapt exproprierea sub forma arendărilor forțate. Dela acest pas hotărâtor spre aplicarea legii de împroprietărire nimic nu s’a mai făcut până acum când, în loc să se continue opera Începută, vedem cu îngrijorare antestacându-se din nou politica vechiului Regat în chestiunile de pământ ale Ardealului. Generalul ministru, care şi-a plimbat uniforma cu decoraţiile pe la sate, promiţând pământ ţăranilor, se va ţine de cuvânt. Va răsplăti voturile celor cari n’au drept să fie împroprietăriţi, luându-le pământul acelora cari sunt în drept să-l stăpânească. Zapoii dlui ministru de finanţe, cari vor primi listele de urmărire pentru încasarea arenzilor dela ţărani, vor bate toba pe la uşile oamenilor scoţându-le averea, vitele şi uneltele de muncă în vânzare, ca Statul, care n’are cu ce-şi plăti datoriile, sâ strângă dela ţărani fără cruţare şi cu pedepsire fondurile necesare operei de împroprietărire. Şi, vor plăti scump de tot cei însemnaţi cu roşu în catastiful perceptorului, luaţi ca nesupuşi partidului dela putere după lista candidaţilor oficiali din alegerile trecute, rămase de pomină. ✓ Carpatin Naţionalizare la purtător Capitalul îşi instalează tejgheaua sub faldurile tricolorului. Afacerea se numeşte Banca Naţională, Hârtie Românească, Petrol latin, Zahăr patriotic, Tramvaiul Bucureştean şi, pentru acest frumos nume românesc, societatea obţine de la Statul guvern liberal privilegii şi cointeresări, bogăţii şi favoruri, prăzi de război şi scutiri de impozite. Ajunsă în această fericită parazitare a Statului, societatea se ingrase ca şi o lipitoare umflată de sânge. Acţionarii sunt toţi români, neaoşi liberali, fiind privilegiaţi ca singuri, şi cei mai buni români, dar acţiunile naţionale sunt la purtător. Acţiunile au primă şi se înstreinează prin bursă. Iată taina multor îmbogăţiri liberale, iată taina tuturor îh ctrpinnfilm otrA»*** rnmonnoC.''·l | n »••V...MS.EV1**w MT »»V « VUUVl*WMW VU ’IM mâinele streinilor cad a doua zi toate bogăţiile româneşti, în mâinile liberalilor între preţul acestei instreinări. Şi capitalul tainic, internaţional, se asociază cu rămăşiţele capitalului rămas pe gratis în mâinile olor Vintilă, Bercovici şi Arpad, pornind mai lacom o nouă naţionalizare şi exploatând mai departe patriotismul. Purtător, hamal al streinilor, om, care în schimbul banilor aduce pe spinare tot capitalul strein, toată înstreinarea, iată ce e fiecare din acei repartizaţi cu acţii care a doua zi le şi vinde cu primă. Iată tot sistemul, iată toată nefericirea şi blăstemarea economică. Averea ţării nu se mai leagă decât de valutele streine. Averea ţârii e cu fiecare avantaj o pradă mai ispititoare pe care liberalii o oferă streinilor. Azi însă, paravanul naţionalizării nemernice şi nenaţionale se intinde atât de mult încât devine un pericol obştesc între multele rele ce trebue, remediate odată cu venirea unui guvern sănătos, poate cel mai dintâi trebue înlăturata înstreinarea averiilor ţării atât de prădate cu excrocheria naţionalizării negociabile. EFEMERIDE rifaritin'iiwrgii ■ vaiiAnimiţi Bolnavi de podagră vestiţi Un medic francez, dr Bienvenu, în cartea sa cu titlul „Bolnavi de podagră vestiţi“ povesteşte lucruride tot felul din istoria acestei boale. Ca cel dintâi ce-a suferit de podagră e înfăţişat tiranul din Siracusa Hieran, care s’a făcut vestit prin faptul c’a atras la curtea sa pe poetul Pindar. In una din odele sale, poetul vesteşte posteriorităţii că domnitorul trebuia să cheltuiască cu doctorii foarte mulţi bani pentru a-şi mai alina încâtva durerile. Comentatorii arătară apoi că tiranul Hieran a suferit de podagră. Că anticitatea n’a fost cruţată de această boală rea, ne-o spun şi numeroasele inscripţii ce fură atârnate în templul zeului vindecător Aesculap ,şi cari toate vorbesc de podagră. Ca exemplu serveşte următoarea inscripţie „O bunule Asculapos, zeu vindecător, mulţămită îndurării şi înţelepciunii tale s’a vindecat Diophantos de boala sa şi nu va mai avea de-acum încolo înfăţişarea unui rac, nici n’o să mai calce ca pe spini, ci va umbla iarăş bine, căci aşa ai voit tu* ! Nu mai puţin răspândită ca în Grecia era podagra între romani. Ea n’a cruţat nici pe poetul Enius, nici pe împăratul August şi prietenul său Horaţiu. Dintre toţi scriitorii, Lucian a vorbit mai mult de podagră şi zeiţei acestei boale i s’a adresat în felul următor: „O Tragopodagra, zeiţă a pansamentelor, cari zaci bucuros in pat, chinueşti încheeturile şi le laşi să se umfle, la care preferi pernele şi ţi-e frică să atingi pământul, care torni foc în membre şi cauzezi îngrozitoare insomnie, o Podagră cruţă-mă d.in timpul mai nou, principi şi comandanţi, uriaşi ai cugetării şi artei deveniră servi umili ai acestei zeiţe. Năpăstuite de această boală au fost şi dinastiile Medici şi Bourbon. Carol V şi Friederic cel Mare gemură sub ghiarele ei, prinţul de Orania, Wallenstein, Turenne, marele Condé şi Mauriciu de Saxonia căzură biruiţi de ea. Dintre vestiţii bolnavi de podagră au făcut parte şi Calvin, Montaigne, Turgot, La Rochefoucault, Leibniz, Chateaubriand și Lamartine. AMIS?ABO * COMI Ungaria teroristă Războiul pierdut de către puterile centrale a pricinuit fatalmente şi în Ungaria revoluţia cu toate excesele ei: bolşevismul. După răsturnarea bolşevismului a urmat o reacţiune ne maipomenită în istoria Statelor civilizate. A trecut trei ani de zile de atunci şi teroarea elementelor „trezite“ nu slăbeşte, ba felul cum s’a manifestat cu prilejul atentatului recent politic din clubul democraţilor dovedeşte că ea a ajuns la apogeu. Ungurii însă, n’au fost nici odată raţionali, în cerbicia lor nu vor să ţină cont de constelaţiile, cari îi imprejmuiesc şi de curentele de idei cari se perândă în lume. Au aruncat lozinca, cum că nu poate fi scuză pentru cineva că are nume unguresc şi vorbeşte ungureşte — dacă este evreu poate fi considerat „ex-lege“, poate fi ucis, fiind duşman al ţării. Ebredell de cum există în Italia un curent al renaşterii conştiinţei naţionale exprimat prin acţiunea fasciştilor, aşa şi în Ungaria deja din 1918 s’a organizat o reuniune a purilor unguri, „cari se deşteaptă“. Activitatea lor este bogată în evenimente sângeroase, însă nu în acţiuni de război contra cehilor, sau contra românilor cum se afirmă în intenţiile tainice ale organizaţiei lor.^L contra unor particulari evrei, cari ai vtemt nenorocul să fie şi bogaţi. Crime nepedepsite S’a început la Siofok unde au fost spânzuraţi nenumeraţi evrei şi aruncaţi în Balaton. Este cunoscut măcelul în masă din Orgovány şi acela de la Szolnok. Somogyi Béla şi Bacsó redactori au fost asasinaţi şi aruncaţi în Dunăre. Unui negustor de vin, cerândui-se averea, i-a fost luată viaţa. Un medic din comuna Fegyvernek a fost provocat să elibereze certificat pentru câteva persoane „moarte pe neaşteptate“, refuzând cererea, a trebuit să moară şi el. Un negustor a fost târât de bolşevici ca ostatic, iar sub era naţională a fost aruncat intre gardurile de sârmă unde a murit. Alt negustor din Seghedin a fost introdus într-o pivniţă în apropierea unui bulevard al Capitalei şi aici s-a luptat pentru viaţă, dar a fost ucis (Hotel Britania). Dintre aceste victime face parte şi directorul Boros, fabricant de mobile, al cărui cadavru a fost pescuit din Dunăre. Tânărul şampion în patinat Kanitz a fost înjunghiat pe la spate în Városliget—Bpesta.» Ungurii în memorandumul înaintat conferinţei de la Genova înşiră o serie de privaţiuni de drept ale minorităţii maghiare din teritoriile anexate noilor State, amintind şi numărul refugiaţilor din acele teritorii. Nu ştim, dacă abilitatea atât de mult lăudată a propagandei Mirei Antante a prezintat ca antiteză procedarea autorităţilor maghiare terorizate de obredei, care a produs un foarte considerabil număr de refugiaţi din diferite oraşe de pe pustă la Budapesta. Atentatul de la Clubul democraţilor Guvernele maghiare, cu începere de la inaugurarea „curentului creştin“ trăiau din graţia ébredeilor şi erau răsturnate în mod misterios, necunoscându-se niciodată adevăratele cauze ale răsturnării. Cei iniţiaţi în tainele culiselor guvernării spun că ébredeii cunosc foarte bine şi foarte multe acte „eroice“ ale unor personagii suprapuse, fapt pentru care şantajează pe conducătorii vieţii publice, cari depind exclusiv de ei. Numai aşa se poate explica cum că nici una din crimele susamintite n’a fost descoperită şi pedepsită, deşi lumea arată cu degetul pe asasinii cari, în timpul recent, au fost amnestiaţi sub motivul că au săvârşit crimele sub impulsiunea „revoltei naţionale“... In astfel de împrejurări, demonul neînfrânat s’a executat şi a explodat bomba din Dohány u., care a făcut opt victime, în afară de răniţi. Ministrul Kiebelsberg, în lipsa lui Bethlen într’un exces de zel s’a hotărât să descopere pe atentatori, a pornit cercetare contra obredeilor, cari prin 2 afişe l-au atacat vehement pentru îndrăzneala aceasta, denumindu 1 „politician hermafrodit“ şi „licheaua şerpilor liberali“, şi au denunţat pactul dintre obreder şi guvern, încheiat în vederea alegerilor. Klebelsberg a bătut în retragere, iar Gömbös Gyula,comisarul guvernului pentru alegeri, a felicitat pe ungurii deşteptaţi într-o scrisoare deschisă publicată în „Szózat" pentru „victoria“ ce au raportat în cursul campaniei de calomnie dusă pontra lor de dușmanii națiune!.