Patria, februarie 1932 (Anul 14, nr. 23-39)

1932-02-02 / nr. 23

Amitral »V-tea No. 23 REDACȚIA fl ADimilSTRATU Cluj, Strada Refina aaxla Mo. 38. ■tm0­wmj.fDirectl­ino* . . . 18-S4 fl Adnilo. IB ^1 DIRECȚIA POAnCA: CoDiitetul da pmi al partidului țărinoM, nocția Ardealalni. ABONAMENT ANUAL: Ptoleaiui­l libáit-----------Sol 800 Func­ lonazi - — — •. 700 Anloiiläti fl lasMtmtiiial in fträinAtato dabin. 1600 Lai 3 Mitică Mitică este scriitor. (De dragul celo lalți: nu cancelist, ci adevărat scrii­tor, autor de romane și nuvele.) Dar de dragul eufemismului, în contactul social, el girează: publicist. Pentru că sună mai frumos. Iar pe biletul de vizită stă tipărit: publiciști et Jour­­naliste Bucarent t, Rue Brezoiano 137 bis sau Rue Printemps (Primă­verii) nr. 5 et. 1 etc. Locul de obârșie al dlui Mitică este greu de verificat, in jurul a­­cestei chestiuni planează un mister. Fost­a ei la Galați, a urmat liceul la București, trei clase la Brașov, Universitatea la Iași, politeh­nica la Timișoara. Și acum, dacă am căuta după o­­cupația lui Mitică, ne-am încurca rău în labirintul documentelor și certificatelor. Ne arată ce-i drept un certificat de frecvență de la Facultatea de Litere, dar nici în ruptul capului nu ne poate arăta diploma de baca­laureat. Ci­că pe vremea aia nu se eliberau diplome. Directorul a trimis o adresă la Minister, dar Ministerul nu i-a răspuns, căci tocmai căzuse guvernul. Care director ? Aici se încurcă treaba și mai rău. El a făcut examenul de bacalaureat la Brașov, dar liceul l-a urmat la București, însă președintele comisiunii era un profesor de la Cernăuți, care s-a dus în America de când cu premiul Rockefeller... Bine, dar îl intreb, ce ocupație are, fiindcă cetesc în ziare că-i „advocat, care a pledat la Consiliul de război etc.“, iar la congresul advocaților el a vorbit în numele Maramureșului. Ori, conform certificatului, el este absolvent al Facultății de Litere. Aici Mitică zimbește. Așa este. El a fost numit ca advocat-profesor la un liceu la catedra de „constituție“, dar a su­plinit pe profesorul de geografie, care era la un curs. Evident Mitică bate câmpii... Dealtfel, adaugă el, cu dispreț suveran, nici Eminescu n'a luat bacalaureatul. Dar acum e scriitor. E gazetar. Reporter n’a fost niciodată, deși a scris numeroase reportagii, a fost numit de adreptul redactor. In peri­oada istorică-eroică a tinereții, el a fost antisemit și fascist. (Mai nou, tinerii în această perioadă sunt co­muniști.) A făcut și războiul. Ați ghicit... A fost la Mărășești. A trecut și Tisa și a intrat în Buda­pesta la braț cu d. general Huiban. E înrudit cu toată lumea. Nu există familie dincolo sau dincoace de Carpați pe care să n’o cunoască. Cutare? „Apoi nu-i știu eu? E ne­potul dlui fost ministru­­ și cumnat cu fratele dlui director general­­, a luat de soție pe... etc.“. Mitică a ajuns redactor la cutare gazetă. In această calitate el nu cu­noaște nici o autoritate în lume. Nu recunoaște nici un merit și nu ia nimic în serios. Patriarhul? Un popă mincinos și unsuros. D. Maniu? Un zevtec ză­păcit. D. Vaida? Un boanghen prost D. Averescu? Un catâr bătrân și cherchelit. D. Duca? Un grec perfid. D. George Bratianu? Un cretin obraznic. D. dr. Lupu? Un bețiv trăsnit. Profesorii dela Universitate sunt niște idioți și mișei. Toți oa­menii politici sunt negustori ticălo­șiți și fără suflet. Funcționarii sunt hoți fără excepție. Preoții s­unt pești mizerabili, etc, etc. In această cloacă a imoralității și imbecilității — ce noroc pe biata nație — dlui Mitică i-a revenit rolul ingrat să reprezinte geniul neamului. El este purificatorul, îndrumătorul, animatorul. De el trebuie să tremure toată lumea. Pe cine l-a făcut odată Mitică ramolit, nu mai are ce căuta în viața politică. Cine a îndrăsnit să-l contrazică sau să nu se sinchi­sească de povețile lui, este înjurat într’un ton, cum nu înjură nici ul­­­timul salahor din port. In haosul acesta moral se în­tâmplă totuși, ca Mitică să-și con­tinue meseria neconturbat. Nu-1 în­treabă nimeni de unde a venit și cum îl chiamâ. Nu-1 întreabă cine îl plătește să scrie. Nu se intere­sează nimeni de viața lui, pentru că să vadă cu ce drept dă lecții de morală publică. Mitică operează cu avânt și chiar cu râvnă. Și de când a pus mâna pe întâiul pachet de la B. N. R. el devine aristocrat. Și începe să în­jure democrația. El, al cărui tată este de obiceiu incert, și acasă dor­mea la un prietin, pentru că nu putea dormi cu toată familia într’o singură cameră, strâmbă din nas, când vede un popă sau un advocat din pro­vincie. Politica nu-i pentru rumânii puturoși de la țară. Boierii ne-au condus și în trecut și trebuie să ne conducă și în viitor. Și simțindu-se înrudit prin directă descendență cu Maria Antoinette acoperă cu înjură­turi postume pe Robbespierre. Ideile și garanțiile de libertate? Fleacuri și basme bune pentru copii. Poporul nu este copt pentru viață politică. La conferința cutărui profesor? „Nu mă duc, ce să-l ascult pe idiotul acela. De altfel am treabă mai seri­oasă. Trebuie să iau parte la o ședință a automobil-clubului-regional...“ Astăzi, Mitică își face de cap. E considerat, dacă nu chiar respectat. Dar suntem convinși — și ar trebui să disperăm dacă ar fi altmintrelea, — nu-i departe timpul, când d. Mi­tică va fi apucat de urechi și dat afară din conclavul oamenilor cinstiți și sănătoși la cap. Dr. George Ohabeami. Discufii In Junoi audienței dini r­aniu Unele ziare discută cele expuse de d. Maniu Suveranului, cu prilejul ul­timei audiențe. I se atribuie dlui Maniu părerea, că dsa „este pentru un guvern de concen­­trare“, „că a cerut un guvern al par­tidului liberal”, etc. Suntem autorizați a constata, că toate știrile referitoare la audiență și mai ales părerile concrete atribuite dlui Maniu, sunt lipsite de orice te­­meiu și sunt fanteziste. Intrevederea miniștrilor de citenie al Micei Ințevederi PARISS. 1. — Miniștrii de externe ai Micei înțelegeri s’au întrunit azi înainte de masă la Montreux. Cu a­­cest prilej s’a pus la punct atitudinea comună a statelor Micei înțelegeri la Conferința dezarmării. TAXA FOST Al­ FLITITI j IN NUMERAR NR. 1117B/1B28. ; I­1 ‘~-03S0~­ J.­o Marți 2 Februarie 1932 ni, rîdîca­i-va e de alegător! Se pare­ că guvernul se va mai menținea câtăva vreme. Așa reiese cel puțin din declarațiile câtorva membri ai cabinetului cât și din ga­zetele afiliate „țicnelii naționale‘‘. In acest caz se pune, în mod logic, o întrebare: cine va răspunde pentru catastrofa pe care o pregătește din­ Iorga—Argetoianu, țării? Știm­ că acest cuvânt RĂSPUNDERE a fost pronunțat de atâtea ori de la război încoace, încât astăzi nu mai produ­ce nicio impresie. Mareșalul Averes­cu și-a făcut cariera sa politică ex­­cluziv cu acest cuvânt, pe care l-a banalizat apoi în mod iremediabil. Este adevărat, că REA pe care vroia s’o RĂSPUNDE­concretizeze dsa s’a referit, la perioada incertă a războiului, la defetiștii nenumărați pe cari i-au dat evenimentele a căror înălțime etică și semnificație politică n’au știut s’o aprecieze oamenii cres­cuți în cea mai coruptă atmosferă ce credem a existat in vr’o Capitală. Și desigur, răspunderea ar fi scos la i­­veală lucruri, cari pentru prestigiul poporului românesc permanent ex­ploatat, e bine, că rămas nerăscolite. Considerația aceasta ne mai exis­tând în materia politică de după răz­­boiu, cuvântul rapundere își recapă­tă întreaga lui importanță. Căci în definitiv, e necesar să se sancționeze odată neglijarea intereselor superioa­re ale țării. Și este evident, că gu­vernul actual, periclitează însăși ba­za de existență a statului. D. C. Argetoianu s’a declarat — la Roma fiind — pentru revizuirea tra­tatelor de pace alături de d. Musso­lini. La Riga s-au antemat negocieri în mod ușuratec pentru a furniza dlui Litvinov o armă sigură împotriva noastră, la Conferința dezarmării. Polonia și Cehoslovacia ne-au im- Ipus restricțiuni economice dezastru­oase, deși diplomatul de „carieră“, prințul D. Ghika a consumat câteva mpe de șampanie în ,sănătatea“ a­­miciției polone și ceho-română. Tra­­­pele de inspirație ale ,prințului“ din palatul Sturdza, au un­ miros prea mucegăit. Iți face impresia, că „prin­țul“ dela externe plutește în plină atmosferă degajată acum un veac și mai bine din Conferința de la Viena. Situația din țară este atât de grea, încât nu este nicio speranță să-i poa­tă face față un alt guvern afară de unul ieșit din libera manifestare a DOcorului. DEMISIA! Aceasta este sin­­­gura ieșire pentru moment. D. C. Ar­­getoianu a avut atât de lamentabile eșecuri în străinătate, încât demisia guvernului este și o chestiune de pre­stigiu pentru țară. Nu se mai poate tolera în fruntea țării o „adunătură de oameni de pe stradă“, cari lucrea­ză în mod inconștient împotriva inte­­­reselor națiunei. Guvernul trebuie să plece. Altfel toată răspunderea o vor suporta a­­ceia cari se cramponează de putere și cari informează greșit țara. Ori în România se mai poate gu­verna cu minciună? Situația Cine Tu răspunde pentru prem­niflr ca acloniei UnTCțn Dinl­lonia? Demisia ! Ca este sinifora holarire conforma co­stinatio delaforabila 1 din fara, mai ales da­ ia rasunatorul eșec al dial Argoloiano i Sârbâtorirea­­lui mareșal Averesculal.Seferia Partizanii mareșalului ratifică articolele apărute in „îndreptarea" BUCUREȘTI. 1. — Organizația partidului poporului din Turnu-Seve­­rin a oferit :Duminică un banchet în onoarea mareșalului Averescu, la banchet au fost invitat și celelalte or­ganizații averescane din vechiul Re­gat. Mareșalul a rostit un discurs în care a arătat că a urmat întotdeauna numai calea cea dreaptă. ..Mareșalul Averescu va sosi de alt­ Tef­anu în Capitală pentru a întâl­ni pe d. Octavian Goga i­nainte ca a­­cesta să fie primit în audiență de M. S. Regele. In cercurile averescane se desmin­­te categoric svonul convocării comi­tetului executiv al partiduluii, cei i­­nițiați arată că­ nu poate fi vorba de convocarea comitetului executiv cu scopul de a examina atitudinea poli­tică a partidu­lui, deoarece în Congre­sul general din toamnă, d. mareșal Averescu a fost încredințat cu depli­ne puteri să hotărască tactica cea mai potrivită pe care să o urmeze partidul în actualele lî impre­jurări po­litice. Dacă până acuma am crezut, că lu­crurile merg prost, de acuma înainte nu vom avea nici o îndoială palidă, că trăim întrun Canaan biblic. Ne asigu­ră d. ministru Tătaru prin declarațiile dsale solemne. Ci­că n’a avut Ardealul un guvern mai bun dela invaziunea tătarilor... Cineva i-a spus dlui Argetoianu: Bi­ne că ai venit odată d­e ministru, pen­tru că d. Iorga săvârșește una după alta țicneli... Iar d. Argetoianu ar fi răspuns: Ce vreți să le săvârșească toate deodată?! întâlnirea dlui Iorga cu d. Argetoia­nu se spune, că ar fi fost amuzantă. Ca cea dintre cei doi surzi, cari mergeau la pescuit. — Bine ai venit din Argetoianu. Cre­deam că ai făcut împrumutul. — Bine v’am găsi. Credeam, că ai spus ceva despre împrumut. ■— Nu, eu credeam, că ai încheiat împrumutul?! —A nu, m’ai înțeles rău, n’am înche­iat nici un împrumut. Eu credeam, că dia crezi, că am încheiat un împrumut. Z. cur­­ifu­l Bipinareti Domnului 2 februarie Iii a. N­. c.­ ­ Uo oon. uitat de Dummezeu pe pâalâmit e tu pândă de diminiea­ț­a până seara, la poarta m­arelui templu din Ierusalim. E bătrânul Simeon, c­el luat în râs de oameni și căruia Dum­n­ezeu îi pro­misese în vis, că înainte de moarte va vedea pe ul­timul prooroc al lui Israil. Fără să-și bată capul cu zimbetele răutăcioase ale oamenilor, el aruncă priviri de­"O idilipă fiecărei femei,, care din­ toate părțile Iudeei, Galieleii, Pereei și Samariei vin cu­ copiOiași în­­ brațe ia templul cel ma­re,, um­plim­ea și că râu iduieli die legii — N’a venit încă, —^ oftează din vreme în vreme bunul bătrân. — N’a venit încă,­­dar va veni, pentru că e aproape plinirea vremilor... ._Intr’­o schimdineață se uită„­­așa, ca în­­ trea­căt, la o feminie tânără, care venise înso­­ată ide un biet, tâmplar. E o privire mași­­na b­alicească, dar urmată de o veselă tresă­­r­ire. .C­opi­lașul îi zimbește, iar el tremură în toate membrel­e și îl smulge din brațele mamei sale, strigând: — A venit, a venit! Fiică a lui Israil, ksă-mi-l, să-­l duc eu !în templu... E el, e el... Fără să aștepte răspunsul, eu copilașul în brațe, urmaț­i de femeie și de tâmplar­­ deschide ușa templului. Pare reîntinerit, o­­chii lui strălucesc iar buzele lui murmura­u cuviințe ■,nemumai auzite. " — Acum sloboziește pe robul tău, Stăpâ-­nie, după cuvân­tul tău în pace ! Că văzură och­ii miei mântuirea, ta, care iai gătit-o tu­turor popoarelor... Așteptarea mea nu a fost zadarnică. — De-acuma, pot să mor... Am văzut pe Mântuiitorul... CRONICARt. —0X0— CCI mai proaspăt nimic PaliiS: Profesoriîl loiori, subsecretar al stat al aracului Nu odată am arătat cât de profun­dă greșeală săvârșește actualul gu­vern, atribuindu-și un caracter acon­­stituțional, afirmând, că actualul gu­vern este um guvern personal al He­gelui. Fuga aceasta de răspundere este dea dreptul revoltătoare. Incassa­­rea laudelor i pe seama lor și arunca­­rea ochiului răspunderii pe seama Re­gelui, este o procedură, care nu mai po­ate fi tolerată. I­apă declarațiile dlui Iorga, că n’are decât doi miniștri, ceilalți fiind ai Regelui, după declarațiile dlui Ar­getoianu, că „proiectul de lege e­ste al Suveranului”, acum iată-l pe Coriolan Tătaru ținând acest limba d. glu inatorsibil. Noul d. subsecretar de stat al Ar­dealului a convocat pe reiprezentan­­­ții presei, pentru că să-și expună „pro­gramul”. Nu vrem să insistăm asupra acestui caraghioslâc. Când d. Tătaru constată larga so­­liicitudine a dlui Iorga pentru școlile din Ardeal, când prezice, că legea dover­siunii va avea „darul să produ­că o ameliorare în viața economică“, când vorbește de „întrebuințarea lar­gă a elementelor ardelene“ din viața noa­stră de stat, într’un timp, când în majoritatea județelor ardelene n­u este nici un șef de serviciu ardelean, noi nu putem discuta serios cu dsa. Dar d. Tătaru termină zicând: ,,Ac­­tivitatea mea viitoare este animată de un crez caracteristic politacei între­gului guvern și anume crezul de servi­re M. La Regele In îndeplini­a­rea tuturor i­ntențiunilor sale etc. 3. Nu înțelegem una cu capul amestecul persoanei Suveranului, acest amestec direct în trebile guvernării, nu­ are un program, bun sau Guver­nău, dar acela nu poate fi al Suveranului. Regele stă deasupra partidelor fidele având programe diferite, par­tiu poate deci avea programe diferite. Regele nu poate avea programe, pen­­tru că domnește și nu guvernează. A­­tâta e cel puțin putea învăța și domni ministru Tătaru din dreptul consti­tuțional... —0x0— VOCAȚIA (Cu ocazia scrierii dlui C Rădulescu-Motru, apărută cu acest titlu) de: N. NATO, drd. în filosofie î. ■ _ Din pun­etuil­i de vedere las eulituridi avmm popor l în primiull râmd, din punctul de ve­­­­dere all p­rogrresului 'socolail în gerier © în ai ■­­ doiii­eia rând, probbleam ivocațiiei și a omnului , de vocație stă ca însemnătate pe primul­­ plan. Cu un aibundent material de observa­ I țde, sociologia a demonstrait-o comm­­ingâtor,­­ că in­dividuil conisideriat în­ sine însuși^ dis­­l­­ocat din ambianța mediului social,,, indivi­­­­dul .abstract este numai o existență imagina­­­­­ă. Omul este într’adleviăr om, numai întru- I ,cât e o fiin­ță socială. Om­­ulI­ există în specie­­i­tate, se spiondrea­ză organic în stru­ctu­ra vie­­­­ții sociale. Numai la conținuitul vieții so­ciale, m­ptivitatea isa. are­­ un sens și e direc­­ționată de o finali­tate. După ce au fost pre­cizate aceste concluz­ii ale științei socio­­gice, era natural să se ri­di­ce 'în idiiscuiție și problema menirii omului, a rostului acti­­vitățții sale­­ pen­tru viața socială și progre­sul general al cul­turii. De maximă valoare și interes devenea atunci cunoașterea omu­lui de vocație. V­ocației, considera­tă, din toate punctele­­ de vedere, privită subb totali­tatea aspecelor­­ îi închină d. prof. C. R­­Motru volumul acum aparut: „Vocația“ Edi­tura Casa Școalelior, București Prețul lei 40. In culitura popoarelior a fost ignorat pâ­nă acuma rostul vocației.­­Care stă în ra­port direct cu însuși destinul unei culturi Vocația nu se leagă numai de individuali­tatea unui om ,­i stă în legătură cu existența totalităților culturale în care trăește omul. Aceste totalitățți de cultură, este îndeobște om­oBinut, sunt realiăți cari trec peste capul indivizilor, și într’o mare măsură dispun de soarta­, 'de 'direcțiunea v­ieții indivi­duale. Omul de vocației existent 'în islamul colecti­­­vitățior socialie organizate, prin aptitudini­le sale de redința, inteligență și sentiment, dovedește în mod convingător acest lucru. El, omul­ de vocație, reliefeaiza pregnand originiailitatea rasei, a totalității, în mijlo­­cul căreia apare. Selectarea și cultivarea lui, este atunci­ în mod fires­c una dintre problemele fundamen­tale ale pedagogiei so­ciale: înainte­­ de a inzista asupra ei, să vedem ce este vocația, ce putem cunoaște și distinge pe omul de vocație de restul m­icii’vizior comuni, și al­ profesioniștilor, cu carii, adeseori, nejustificiat, este "Confundat. Probl­ema speciiala a vocației, studiată l'arbo­­rios de d. prof. C. R. Mo­tru, o vom­ înțe­lege mai bine și mai precis dacă o­ vom pu­ne în legătură cu concepția personalismu­lui energetic, în amsamblul căreia își gă­sește justificarea teoretică cea mai amplă. Pentru filosofia personalismului, care, să ne fie permis a o recunoaș­te și spune, repre­zintă sinteza cea mai înaltă și mai expre­sivă din­­ Cultura română com­temporană,, ideea de personalitate es­te cheia de boltă pentru înțelegerea și explicarea lumii. Personalita­tea face posibilă o î­nțelegere mai adânca a vocației. Originile vocației se împletesc doar cu originile personalității, iar prin resorturile acesteia, se împletește cu pro­­funzimiea naturii. Dinamismu­l general care animă și caracterizează natura, se conti­nuă, căpătând c­ontur și precizie, în însăși, persoana omului. Evoluția generală a ener­giei cosmice este definită prin aceea că tin­de spre un proces de crescândă personali­zare. Procesul acestei contin­ue personali­zări a realității generale ia oarecum corn­știință de sine, îmbrăcând o ei­gnesivitate sintetică supremă, în cristalizarea persona­lității umane. Personalitatea energetică,, for­ma­­ pură și perfectă a oricărui tip de per­sonalitate, reprezintă așadar­ un termen fi­nal com­p­lex, term­enul cel­­ mai ridicat al procesului evolutiv al energiei cosmice. Ivită­­ în mod natural, dar și necesar totoda­tă, personalitatea se leagă așadar de între­­­gimea mediului cosmic, printr’un determi­nism universal, în virtutea­­ principiului că­ruia cauizal­itatea este o lege generală. To­tul se înseriază­ în același lanț de con­dițio­­nări. Și omul deci se încadrează în univers după ac­eeaș lege. Prin această integrare organică a lui,, prin ce are mai caracteris­tic­ și semnificativ,­­personalitatea, în­­ Ordi­nea generală a exis­tenței, omul dobândește o înaltă valoare, metafizică și etică. In structura personalității lia se rezol­va fina­litatea generală a naturii. Iată in scur­te rânduri, schema esențială a filosofiei personalismului energetic. In ce raport stă personalitatea cu vocația? Vom răspunde că personalitatea este însuși pie­destalul vocației. lU­ structura ei,, vocația­­este constituită din idispozițiile profunde a­­le­­ personalității. Virtualitățile acesteia, gă­site în adâncul sufletului, simțirea origina­ră a eului, dispozițiile caracterului, sunt elemente cari stau la baza vocației, care-i condiționiează constela­ția. Firește o­­ constelație excepțională,,­ neobiș­nuită. Aceasta explică și raritatea consta­tată a oamenilor i de vocație.­ Totdeauna când se produce vocația, personalitatea ie­se pregn­­ant în relief. Structura­ dinamică prin excelență a­ personalității' prin vocație se conturează ipotemic. Omul de vocație rea­lizează de aceea un tip aparte, un m­odel excepțional de personalitate. Prin aceasta sp­arge el 'lin­ia camunăi. Cu tot excepționa­lul constituției sale sufleteși, omul de vo­cație nu poate lipsi din evoluția vieții uma­ne. Nu­­ poate­ lipsi pentru că, deși cu totul ex­cepțional, el este­ ceva ne­cesar.. Ceva cerut de însăși necesitatea­­ vieții umane. Apari­ția omului­­ de vocație nu este ceva lăsat la voia în'tâmp­lării, după cum în l­umea bio­­llogică mutația nu este arbitrară. El, omul de vo­ca­ție ,servește totalității în care apa­re: rasă, popor, grup social. Pentru că societate, o to­talitate orga­nizată, pentru­ a o exista,­­pentru a se conserva dealung­ul tim­pului și pentru a progresa, are nervoe de două instincte, absolut indispensabile; in­­stinctul de conservare, căruia îi corespund tradiționaliștii, c­ons­ervatorii,­­și instinctul de înoire, care este imenlta prin funcția și in­termediul căreia societatea se­­ adaptează ritmului evoluției. Acestei funcții de­­ învire îi corespunde, omul de­­ vocație. El­ este o formă egal de indispensabilă ca și forța de conservare. Pentru progres chiar și mai ne­cesară. Aci, în acest fapt se ascunde și un­otivil care separă,­­pe omul­ ,de vocație de simplul profesie'niist. In­tre ei stă o diferen­ță fun­damen­tală de structură și de finali­tate. Profesionistul­, precizează d. Motru, este acela care muncește din in­teres egoiști Omul de vocație-'muncește iustiții-li-v', și'de'S­

Next