Patria, decembrie 1932 (Anul 14, nr. 248-268)

1932-12-01 / nr. 248

Anul al XlV-lea No. 248. REOAGTU irf 1DHIN1SIRÂ7U ClaJ, Strada Regina Haila No. 38. [ Redaoția $1 Admln. 18-11 flLIFOM1Dlreicțlan«a 1S-8F direcția pOLITICi : Comlitetul de greei> ad­jam­idalu] național-țărâneae, aedtia Ardeanulul. ABONAMENT ANUALI Profesiuni libere — — Lei 800 Functionaxi---------------„ 700 » HDUMA si Na ii­ig­inal Arb oritați si Institutiiuil „ IGOO la atrim­ilratie dublu. Organ al Partidului National T^rânasc III 8 <ASA G padini Joi, 1 Decemvrie 19^ Aceasta este ziua pe care a lăsat-o Domnul ca să ne bucu­răm într'ânsa. — Soroc de dreptate veșnică în amurgul unui mileniu puri­ficat prin suferință. 1 DECEMVRIE 1918 de GEORGE CRIȘAN ministrul Ardealului și Banatului In afară de însemnătatea ei ca sărbătoare națională care a pus capăt suferințelor de veacuri ale Românilor din Ardeal și Banat, ziua de 1 Decemvrie marchează în victoria mondială a luptelor naționale, o dată fericită, fiindcă reprezintă încă o mare izbândă a ideii de naționalitate. Față de tendințele de federalizare a statelor europene, s-a născut întrebarea dacă ideia de naționalitate va putea dăinui prin ștergerea gra­nițelor politice dintre națiuni. Credința noastră este că oricare ar fi îmbunătățirea legăturilor din­tre națiuni, chiar într’un stadiu de federalizare a statelor europene sim­țul național va dăinui, fiindcă este înrădăcinat în sufletele omenești și constitue astăzi și mâine un stimulent pentru desvoltarea însușirilor fie­cărui popor în lupta de întrecere între indivizi, provincii și țări, în acti­vitatea care are în mod firesc la bază mândria individului și patriotis­mul lui local. Astfel încât, astăzi, când sărbătorim ziua în care Românii din Ardeal și Banat și-au determinat, voința lor liberă și soarta, prin deciziunea de la Alba-lulia, gândurile noastre rămân senine, fiind siguri că numai acele popoare vor trăi, cari, înainte de toate, infiltrează cu tărie ideia de na­ționalitate în creșterea generațiunilor viitoare. Simțământul național nu prejudiciază ideia de apropiere a popoarelor, fiindcă el nu determină dorința de încălcare de drepturi din epoci imperialiste, ci apără ființa popoarelor, așa cum au moștenit-o dealungul veacurilor. Acest simță­mânt m­obilează un popor și-l face respectat. Noi Românii, suntem adânc pătrunși de simțul național și nu putem despărți ideia de stat de ideia de regalitate și de naționalitate. Noi con­siderăm uniunea națională înfăptuită în 1918 sub sceptrul unui Rege național, ca pe cel mai scump patrimoniu al popo­rului român. Dacă statul național român n’a atins întru tot granițele sale etnice, rămânând în afa­ră de granițele țării un însemnat număr de frați de-ai noștri, noi totuși tindem numai prin respectarea ideii de naționalitate să îmbunătățim soarta lor. Inlăuntrul granițelor statului național român dăm dreptul ce se cuvine celor de neam strein, cari conviețuiesc cu noi, pretinzând la rându-ne să se respecte dreptul de naționalitate și cel cetățenesc, tuturor Româ­nilor de peste graniță. Prin această politică, ideia de pace nu va fi înfrântă niciodată fiindcă ea este în concordanță cu îmbunătățirea relațiunilor dintre națiuni, pe bază de tratament reciproc loial și de amiciție sinceră. In acest cadru sărbătorim ziua de 1 Decemvrie 1918. In perspectiva istorică, această dată constitue punctul strălucitor al izbândei naționale cucerite pe urma nenumăratelor și sângeroaselor jertfe pe care poporul român le-a făcut nu numai ca apărător al ființei sale ci și ca străjuitor al hotarului european dinspre răsărit, după ce el a trecut prin cele mai crâncene încercări istorice. Sărbătorirea zilelor istorice care amintesc fapte eroice și date de mare însemnătate națională, întreține acest simț național, m­obilează su­fletele, ne înfățișează suferințele trecutului, datorită cărora am ajuns la izbândă, și ne învață să tragem învățăminte pentru viitor. Exprimarea celui mai cald patriotism, afirmarea categorică a ieolii de naționalitate, nu sunt piedici în îmbunătățirea raporturilor de bună viețuire între popoare, ci dimpotrivă contribue la infrânarea oricăror ten­dințe de imperialism, încălare de drepturi istorice, prin forță și nedrep­tate. In această lumină trebuie puse sentimentele noastre care călăuzesc întreagă politica de stat, față de orice încercări de revizuire a tratatelor de pace. Statul național român are rădăcini adânci în cunoștiința fiecărui român, pe temelii morale de drepturi istorice, cărora nu li se poate opune nici o forță din lume, fiindcă el nu a fost creat prin tratate ci a fost determinat prin ferma voință a tuturor Românilor, împunându-se ca o entitate politică europeană de sine stătătoare și netăgăduită. Tratatele de pace au tras numai gaințele politice ale statului național român care dăinuia în conștiința populară fiind expresiunea visului milenar al Românilor de pretutindeni. Nu numai tratatele de pace ne apără dreptul la viață între Nistru, Tisa, Vatra Dornei, Dunăre și Mare, ci chezășia existenței statului român stă în forța reală politică pe care o reprezintă și care își are rădăcini adânci în sufletele și conștiințele românești. Acest drept la viață a fost crescut odată cu ființa materială a poporului român și este deplin lămurit și intangibil. Cunoștiința aceasta luminată ne dă atât liniștea cât și bărbăția să stăm ferm pe pozițiile noastre în orice împrejurări cât de grele și înarmează brațul poporului cu o forță de neînvins, față de ori­cine s’ar încumeta să tăgăduiască drepturile lui istorice asupra pământului strămoșesc. Ziua de 1 Decemvrie înflorește în sufletul fiecăruia dintre noi aceste înălțătoare sentimente și prin ele se întărește convingere în perpetuitatea statului român și a integrității teritoriul național. *­V- y. " ■ t ■ f’îx ■ Membrii Consiliului Dirigent aleși in 1 Decembrie 1918 la Alba-lulia M pn PüXíAtuXial Pult Tüí.-Mutes E^alî Români­i Ia Adunarea Națională din Alba-lulia, convocată pentru ziua de 1 Decemvrie 1918, Românii din Ardeal și Banat, în număr de peste una sută­­cinzeci de mii, au rupt pentru vecii vecilor pecetea ticăloasă a robiei de Veacuri. Măreața adunare, a cărei frumusețe și însuflețire a întrecut până și alipile gândului, s’a ținut pe locul unde odinioară Horia, Cloșca și Crișan au îndurat moarte de mucenici, doi dintre ei zdrobiți pe roată de către că­­tanele împărătești, iar unul spânzurându-se singur, cu nojițele de la opinci, într’o temniță întunecată din adâncurile cetății. Minunea sfântă a răscumpărării noastre din lanțurile suferinței s’a petrecut așa: fruntașii au așternut pe hârtie, iar cele o sută cincizeci de mii de piepturi însuflețite au cerut într’un singur glas scuturarea jugului unguresc și alipirea de bunăvoie a Ardealului, Banatului, Crișanei și Maramureșului la Patria Mamă, la Regatul viteaz și glorios al României. Timpul nu era dintre cele mai potrivite: peste marea de capete desvelite cucernic picura o ploaie, rece, amestecată cu spicuri de zăpadă. Pe fețele îmbujorate de fa­­căra mântuirii se citea însă bucuria fără de margini a despărțirii pentru tot­deauna de dușmanii de moarte ai neamului românesc. Cântecele de biruință se înălțau spre ceruri valuri după valuri, iar bătrânul Murăș se opri în loc, pentru o clipă, binecuvântând, ca un moșneag cărunt ziua izbăvirii... S’ar fi crezut atunci, că după schingiuirile îndurate de noi timp de o mie de ani, după iadul de zece veacuri încheiate, în care n’am cunoscut decât ocara, batjocura sângeroasă și scrâșnirea dinților. Ungurii din Ardeal, mulți, puțini câți au mai rămas, își vor lua pedeapsa cumplită pe foc. Blajini din fire și creștini adevărați cum suntem, noi nu ne-am pătat însă praznicul desrobirii prin răzbunări sângeroase. Dimpotrivă. Strălucita adu­nare, la care a luat parte toată floarea românismului din Ardeal, a luat o seamă de hotărâri, pe temeiul cărora toate neamurile să se poatâ i^gura, în noul stat român întregit, de libertate deplină și de putința de a se des­­volta după plac pe căile propășirii pașnice. Un singur licru li­ s-a cerut atunci neamurilor conlocuitoare: să-și îndeplinească cu sfințenie îndatori­­i­rile de cetățeni credincioși patriei celei nouă și să nu uneltească, aici în lâuntru sau în tovărășie cu alții de dincolo de hotare, împotriva statului român rotunjit până la granițele lui firești. S’au scurs de atunci, în noianul vremurilor călătoare, patrusprezece ani. Patrusprezece ani de trudă încordată pentru așezarea României pe temelii trainice. Patrusprezece ani de muncă rodnică pentru ridicarea tutu­ror locuitorilor țării la treapta popoarelor luminate și în curgerea lor, sfin­țită de bucuria faptelor de fiecare zi, rănile vechi prindeau a se vindeca. Furcile pe cari au fost spânzurați de atâtea ori moșii și strămoșii noștri, iobagi smeriți și năpăstuiți, temnițele umede în cari le-au putrezit de atâtea ori oasele mistuite de alergătură pentru alții, prindeau a se uita, ca niște amintiri dureroase, lăsate tot mai mult în urmă... Dar, iată, vindecarea nu este lăsată să meargă până la capăt. Cei ce ne-au spintecat trupurile de mii de ori în trecutul de groază și suferință fără graiu, nu se astâmpără nici azi. Din Ungaria lui Gömbös și a tuturor nemeșilor scăpătați ne vin, mai nou, cu o stăruință tot mai nesocotită, săgeți otrăvitoare. Ungurimea țanțoșe de dincolo de granițe socoaite și azi, că România­ Mare nu este închegată pe veci și că in scurtă vreme penele de cocoș ale jandarmilor ei nemiloși vor flutura iarăș pe plaiurile noastre stră­moșești. In acest scop gazetele lor mincinoase se tânguiesc amarnic pe la toate răscrucile lumii, arătându-ne sălbatici, nevrednici de a stăpâni o țară, nemernici și nepricepuți. Sosit-a insă vremea, frați Români, să nu mai tăcem. Sărbătorim azi a patrusprezecea aniversare a Unirii tuturor Românilor într’un singur stat, sub ocrotirea unui singur craiu luminat și in aceasta zi strălucită noi le vom da răspunsul cuvenit. Le vom răteza pofta pe scurt, verde și aspru cum am învățat dela scumpii noștrii înaintași! Le vom spune revizioniștilor dela Bu­dapesta și de aiurea, că poporul român, care a gustat timp de 14 ani mierea libertăților politice, este hotărât să apere, până la cea din urmă picătură de sânge aceste libertăți, dobândite prin jertfe fără pereche. Le vom mai aminti apoi, că dacă îndrăzneala ii va împinge dincolo de marginile răbdării noastre creștinești, vom ști să le sugrumăm gândurile haine încă din fașe, căci noi cunoaștem drumurile ce duc la Pesta« Le-am călcat doar, în marș triumfător, in vara anului 1919 și suntem gata să le călcăm din nou, dacă va cere tre­buința. Să nu se uite acolo, in cuibul asupritorilor noștri de ieri, că la vechile granițe ale Ungariei nu se va ajunge decât peste trupurile noastre și că sămânța iubirii de neam nu s’a stins din piepturile românești. Adevărurile acestea mari, rupte din înseși inimile noastre, trebuiesc strigate azi, in piața Clujului care geme de suflare românească — până la ceruri. Să le strigăm din răsputeri ca să le audă și ciocoii de la Budapesta și sprijinit­orii lor, cumpărați cu bani grei, din alte țări și să le audă mai ales nemernicii cari pun la cale provocările din timpul din urmă. Fiți siguri că voința unui neam întreg mișcă munții din loc, poate opri apele din mers și cu atât mai vârtos poate vârâ groaza în cei ce ne tulbură liniștea, dorința de pace și voința de a stăpânii acum și in vecii vecilor mo­șia strămoșească. d ^ UN BRONZ... Se zice, că d. Vaida invitat fiind la solemnitatea dela 1 Decemvrie, când la Clubul partidului i­ se va desvăli bus­tul lucrat în bronz de către sculptorul Medrea, ar fi răspuns unei delegații : „Vreau să fiu om de bronz și nu sta­tuie de bronz“. Nu știm că într'adevăr d. Vaida a rostit aceste cuvinte, dar, si non e vero... D. Vaida este omul de bronz de în­ul­tă vreme adorat de un neam întreg. Veșnic actual și nici­odată înfrânt, el este un adevărat conducător al neam­u­­lui său. Sortit să dea lovituri, ca în orice luptă, și nu numai să îndure ne­dreptăți, d. Vaida și-a păstrat totuși simpatiile întregi chiar și ale adversar­­ilor. Demisionat și nu căzut de la gu­vern, el s-a văzut înconjurat de dra­gostea opiniei publice și susținut chiar și de adversari. Chiar în taberele duș­­mane numele lui este rostit cu adânc respect.­­ Solemnitatea de mâine face parte din seria sărbătoririlor proiectate încă în anul trecut, când marele bărbat al neamului împlinea vârsta de geronte. Dar d. Vaida este omul din fericire, care nu se impune cu vârsta. Prudent și conștient în epoca de student, astăzi este tot atât de entuziast și belicos ca ori­care tânăr dintre noi. Parcă în­­cercăm o tristeță vagă constatând cur­gerea vremii. Să fim sinceri însă, momentul este un pretext norocos pentru sărbătorirea aceluia, pe care­­ ori­cât l-am slăvit nu l-am sărbătorit îndeajuns, și ori­câtă manifestație îi facem nu-i suntem îndeajuns de recunoscători. Z, B, HORIA de Jos te-ai ridicat drept, pietros, viforos, pentru moți, pentru cei săraci și goi, pentru toți., și ai despicat în două istoria, țăran de cremene cum ru a fost altul să-ți semene, Horia­ te- ai desprins aspru din gloată, cu obraji supți, cu ochi crunți, să lupți să ’nfrunți din sălbaticii­ ți munți, oștile craiului, temniță, roată... ai vrut să spinteci pe munți, pe văi largi, netede, slobode căi pentru­ ai tăi cei mâncați de streini, despuiați de biruri, de zbiri, de rele-orânduiri... și uitați de regi și ’mpărați... pân’ la Bălgrad pe roată, uimind călăi, nemeși, gloată ți-ai bătut neschimbat sub țundra [săracă aceeași mare, neînfricată inimă [română-dacă... duhul tău trăește încă treaz la [munți și va trăi dârz pân’ vor domni [peste moți, zbiri crunți ] și mișelnici despoți... uriaș domn pe-al adâncurilor noastre sfâșiat [somn, pe-al răsmirițelor roșu prasnic, mai roși-vel oare vreodat, [năprasnic, acestui neam — viața și istoria, tu, munte al vrerilor noastre celor mai crunte, Horia ?/... ARON COTRUȘ

Next