Patria, iunie 1933 (Anul 15, nr. 117-138)

1933-06-01 / nr. 117

Anui al XV-lea No. 117 REDACŢIA 91 ACHIinZTRAN­A CImJ, Etruda Ragba Mari* Na. 88, Redacţia ţi Adm. 1819 18­84 DIRECŢIA POLITICI I Gomitetou de presă al partid­ului national-țărănesti, ref. Ardualului. ABONAMENT ANUAL. Pro­ealul libera­l — Lei 808 Funcţionari —­­ —1 . 700 Autoritat! *I­nstituțiuni „ IBM In­­trăb­ătati dublu. Lei 31 Organ al Partidului Naţional Ţărănesc .XA POŞTALA PLĂTITĂ DE NUMERAID No. 11178/inS. Concluziile ■ înainte de toate să ne justificăm editorialul. Pentru că astăzi am pri­mit sfatul să nu dăm importanţă ca­zului Tischler, tratându-l la fond, ci să ne mulţumim cu un reportaj la rubrica senzaţionalului. Cel care ne-a dat acest sfat argumenta cam în felul următor: Zilnic se săvârşesc cri­me în ţară, iar în străinătate, spre pildă în Germania sunt la ordinea zi­lei asasinatele politice, pentru că să nu mai vorbim de miile de morţi din răsboi, fiindcă răsboiul legitimează omorul (?) Prin urmare faptul, că X îl împuşcă pe Y nu comportă inte­resul unui editorial. Oricât de bizară ar apărea aceasta argumentare tre­buie să concedem, că are mult temeiu de dreptate. Trăim intri adevă­r într-o epocă sau tr­ai bine zis sub o zodie a enervării unde nu prea contează via­ţa de om. Şi dacă totuşi am consa­crat acest articol tragicului desnodă­­mânt de la Tribunalul Ilfov nu o fa­cem asta, fiindcă fondul chestiunii, care a, descătuşat mobilul crimei, nu ne-a­r interesa pe toţi deopotrivă. Nu o facem asta nici pentru împrejura­rea, că cei doi eroi aii dramei sunt ce­tăţeni­­cunoscuţi din societatea clu­jeană. O facem însă, fiindcă acest caz comportă o importanţă pentru anumite chestiunii în strânsă legătură cu el. Cronicari fideli aii evenimentelor trebuie să constatăm chiar de la înce­put, că opinia publică, potrivit obi­ceiului, ca după orice omor politic, este divizată în mai multe tabere. Sunt unii, cari aprobă şi sunt gata chiar să glorifice fapta căpitanului Stancu. Aceştia pornesc din convin­gerea, că în acţiunea lor naţională­­xenofobă trebui­e este intervenit şi cu fapte pentru că vorbele numai nu sunt suficiente. Alţii mai moderaţi nu aprobă crima, dar îi găsesc lesne ex­plicarea şi o mulţime de circumstan­ţe pentru făptuitor. Şi sunt bineînţe­les ,alţii, cari o des­aprobă şi indică numeroase circumstanţe agravante. Este ele bineînţeles, că noi nu pu­tem aproba nici o crimă sau nelegiui­re. Câtă vreme există o ordine de drept şi există autorităţi, cari împart dreptatea în numele Statului român, nici un cetăţean şi cu­­atât mai puţin românii au dreptul să se substituie autorităţilor şi să-şi facă singuri dreptate. De altă parte refuzăm să credem, că este vorba de o crimă or­dinară care porneşte numai dintr-un îndemn de ură personală sau dintriun meschin interes material. Ne referim în primul rând la chiar dialogul re­latat de fiul victimei care istorisea că înainte de săvârșirea crimei cu câ­teva minute căpitanul Stancu decla­ra, la, o întrebare a victimei: Eu nu te urăsc pe dta, ci pe oamenii politici, pe cari îi ai în buzunar. Cel care scrie aceste rânduri îl cunoaşte pe Stancu şi l-a cunoscut şi pe Tischler. L-a ascultat pe Tischler, când se plângea împotriva iatacurilor apărute în zia­rul „Patria“ şi a avut convingerea,­­că Tischler se credea prigonit şi ne­îndreptăţit. De altă parte l-am auzit­ şi pe căp. Stancu, care vorbea despre conflictul moţilor cu Tischler cu în­dârjirea omului fanatic şi sublinia mereu gravele leziuni, cari s-au adus populaţiei româneşti din­ Munţi. Din aceste­ discuţii, duse mai în public, mai în particular, reieşea, că moţii, adecă d. Stancu împreună cu o mul­ţime de tovarăşi se credeau îndrep­tăţiţi şi chiar obligaţi să-l atace pe Tischler, în schimb Tischler se cre­dea în drept să se apere, accentuând mereu nevinovăţia lui. Conflictul Moţii-Tischler durează de multă vre­me. Au fost numeroase procese, ac­ţiuni, anchete şi desbateri. Chiar ieri a avut loc o desbatere. Toate acesteia dovedesc,­ că nici Tischler, dar nici moţii şi în special căp. Stancu n‘a vroit să ocolească instanţele şi să se substituie lor. Cum s‘a­ ajuns totuşi la acest des­­nodământ, fiatal? Cine este sau cine sunt vinovaţii, că lucrurile au ajuns până aici? Ce învăţături se desprind din acest caiz tragic? Iată întrebările, cari aşteaptă un răspuns grabnic. Trebuie să recunoaştem fără încon­jur, că arma căp. invalid Stancu nu s-ar fi descărcat, dacă în loc să se tră­­găneze acest conflict ad infinitum şi ar fi pronunţat sentinţe definitive în cauza Moţilor cu Tischler. Asta trebuia să se întâmple cu atât mai vârtos, că ambele părţi, cel puţin for­mal, au dorit şi au stăruit pentru o deslegare grabnică, bineînţeles fieca­re în felul lui şi conform intereselor lui. Durere la noi ş­ia adoptat siste­mul, că în anumite conflicte şi pro­cese şi chiar probleme să se aplice metoda amânărilor şi a tergiversări­lor menţinând o stare de­­agitaţie şi înfuriind la urmă toate părţile beli­gerante. Era firesc, ca, în acest conflict in­terminabil, sentinţa să fie dată de către instanţele judecătoreşti, care singure­­trebuiau să supoarte răspun­derea pentru sentinţă, ori care ar fi fost e­a. Şi dacă unil dintre martorii neinteresaţi, căp. Stancu, a crezut, că poate să-işi facă singur dreptate, s-ia întâmplat fiindcă şi-a imaginat în do­sul acestei proceduri o voinţă şi un gând criminal a cărui focar l-a văzut, eroniat în Tischler. Dar este complet greşită mentali­tatea acelora, cari condamnă, admi­ţând ipoteza mituirii, de dragul discu­ţiei, numai pe mituitor fiindcă este evreu şi nu se sinchisesc de mituiţi, fiindcă sunt români. Dacă noii vrem să moralizăm viaţa publică ,trebuie înainte de toate să ne curăţim casa proprie şi să-i urmărim cu acelaş elan pe aceia dintre români, cari sprijinesc prin unei­ti­iile lor şi prin slăbiciunea lor de caracter opera, de corupţie a străinilor. —0X0— M. S. Regele în Banat BUCUREŞTI, 31. — Programul viri­tei M. S. Regelui în Banat a fost defi­nitiv stabilit. Guvernul pleacă joi sea­ra, din Bucureşti cu un tren special la Băile Herculane, de aici va merge cu maşina la Bozovici şi Ora­viţa. Regele va fi însoţit de d. Vaida Voevod, pre­şedintele consiliului de miniştri şi de dnii miniştri D. Gusti şi D. R. Ioani­­ţescu. 20X0— Spre restaurarea monarhiei germane BUDAPESTA. 31. — Ziarul „Buda­pesti Hírlap“ publică un articol al dlui von Papen, vicecancelarul Reichului, în care acesta declară între altele că „este posibil ca, cu timpul monarhia să fie restaurată în Germania ca vârful unei piramide a cărei bază este voinţa naţională“. In acest articol d. von Papén arată că rezultatul revoluţiei naţionale a fost realizarea untrei între clasele sociale din Germania. D. von Papén scrie că chestiunea Al­saciei şi Lorenei este terminată, că Germania nu are intenţii agresive îm­potriva Poloniei şi că respectă cadrul tratatelor existente. Nu voim, scrie dşa, să încorporăm Austria prin alipire, dar dorim ca po­porul german împreună cu cel austriac să meargă spre un viitor comun. D. von Papen îşi exprimă apoi regre­tul că opinia britanică nu a înţeles sen­sul revoluţiei naţionale din Germania. —0X0— FRAGA, 31.­­ Ieri la orele 5, d. a. ca rezultat al celor discutate în Con­ferinţa Micei înţelegeri s‘a dat pre­sei următorul comunicat: „Consiliul permanent al statelor Micei înţelegeri reprezentat prin dd. Nicolae Titulescu pentru România, Jeftici pentru Iugoslavia şi Beneş pentru Cehoslovacia, s-a întrunit sub presidenţia dlui Beneş la 30 Mai la Ministerul de Externe, în prima sa sesiune obligatorie anuală. Cei trei miniştrii ai afacerilor streine au pro­cedat mai întâi la schimbul instru­mentelor de ratificare ale pactului de organizare al Micei înţelegeri sem­nat La Geneva la 16 Februarie 1933. Ei au trecut apoi la discuţia situaţiei politice internaţionale şi a chestiuni­lor care privesc politica externă a ţărilor lor, cari sunt la ordinea de zi a Consiliului permanent din Praga. In privinţa pactului celor patru pu­teri occidentale şi a ultimei faze a ne­gocierilor acestui pact, cei trei mini­ştrii ai afacerilor streine formulea­ză punctul lor de vedere după cum urmează: In comunicatul lor din 25 Martie 1933 cei trei miniştrii ai afa­cerilor streine ai statelor Micei înţe­legeri au stabilit principiile care tre­buiau să călăuzească politica lor în raport cu pactul celor patru. Ei spu­neau: a) Orice colaborare a statelor care are de scop să rezo­lve chestiuni ca­re le privesc în mod exclusiv este dorită şi salutară. b) Statele Micei înţelegeri nu vor putea recunoaşte că este servită cau­za bunelor relaţii între diferitele ţări prin acorduri care ar avea drept scop să dispună de drepturile tratatelor fie printr-o hotărâre concretă, fie prin presiuni ce sear exercita asupra unor ţări, altele decât acelea care au încheiat aceste acorduri. c) Cum nu se poate dispune de bu­nul altuia nici direct, nici indirect, cei trei miniştrii ai afacerilor streine ai Micei înţelegeri formulau la 25 Martie rezervele cele mai exprese în ceea ce priveşte semnarea eventuală a unor astfel de acorduri pentru tot ce privea drepturile lor şi politica lor. Date fiind nouile texte pe care guver­nul francez credincios politicei comu­ne a Franţei şi a Micei înţelegeri i le-a comunicat, cum şi informaţiile ample pe care guvernul Republicei Franceze nu a încetat de a i le da în cursul negociaţiunilor în chestiune, Consiliul permanent al Micei înţele­geri constată faptele următoare: a) Prima versiune a pactului al că­rui spirit era contrariu principiilor de drept internaţionale, şi a drepturilor decurgând pentru toate celelalte na­ţiuni din pactul Societăţii Naţiunilor, a fost definitiv părăsită. Noul text co­municat celor trei miniştrii ai aface­rilor streine ai Micei înţelegeri în con­formitate cu Memorandumul guvernu­lui francez din 10 Aprilie 1933 care stabileşte principiul că pactul în patru nu poate atinge decât chestiuni care se referă exclusiv la interesele pro­prii ale semnatarilor acestui acord. Prin aceasta s-a dat satisfacţie celor două obiecţiuni principale ridicate prin declaraţiile statelor Micei Înţele­geri cu data de 25 Martie 1933. Cei trei miniştrii ai afacerilor streine din Mica Înţelegere iau act de asigurările cari au fost date de ceilalţi reprezen­tanţi ai puterilor occidentale semna­tare ale pactului eventual în patru, cu privire la intangibilitatea complectă a competenţei Societăţii Naţiunilor la care semnatarii eventualului pact de­clară că nu se gândesc să aducă vreo atingere şi în sfârşit, la regula unani­mităţii care este aplicabilă art. 19 al pactului Societăţii Naţiunilor. d) Garanţii formale au fost date sta­telor Micei înţelegeri de către guver­nul francez în virtutea angajamente­lor mutuale anterioare împotriva tu­turor încercărilor de revizuire. Aceste garanţii sunt de aşa natură încât nici o primejdie pentru interese­le lor cum şi pentru politica comună de urmat între statele Micei înţelegeri şi franţa nu s'ar putea ivi din faptul semnăturei tratatului. Prin aceste garanţii pactul în patru nu poate să devină un acord care ar avea de scop să tindă direct sau indi­rect la revizuirea frontierelor ţărilor lor. In aceste condiţiuni statele Micei în­ţelegeri având garanţii suficiente că pactul în patru nu poate atinge inte­resele lor speră că hotărârile celor pa­tru puteri asupra chestiunilor care ne sunt proprii vor putea să le apropie mu­­tual să întărească spiritul lor de colabo­rare şi astfel să readucă calmul în Eu­ropa şi îndeosebi în Europa Centrală. Cei trei­ miniştri ai afacerilor străine au examinat din nou problema revi­zuirii clauzelor teritoriale ale tratate­lor de pace. In această privinţă ei proclamă de data aceasta solemn şi definitiv: punctul de vedere a celor trei sta­te voind să facă să dispară orice echi­voc atât pentru prezent cât şi pentru viitor. 1) Constată mai întâi identitatea absolută a punctului lor de vedere în această privinţă aşa cum l-au preci­zat de mai multe ori la semnarea pac­­tului de organizare a Micei înţele­geri la 16 Februarie 1933 la Geneva. 2) Ei constată că chestiunea revi­zuirii frontierelor ţărilor lor, nu se pune pentru ei. Cu toate acestea din principiu ei nu ar putea admite ca vreo presiune în ve­­derea revizuirii să fie făcută de un importă care ţară, soarta teritoriului depinzând în mod exclusiv de facto­rii constituţionali şi de parlamente în virtutea dispoziţiilor diferitelor con­stituţii naţionale. 3) Ei constată că atingând chestia revizuirei nu se face altceva decât se înveninează raporturile mutuale din­tre state, trezind speranţe nerealiza­bile şi făcând astfel să sporească ob­stacolele din calea normalizării rela­­ţiunilor dintre state. MICA ÎNŢELEGERE ŞI CON­FERINŢA DEZARMĂRII Cei trei miniştri de externe s’au ocu­pat pe urmă de Conferinţa Dezarmării exprimându-şi credinţa că negocierile de la Geneva vor avea­ rezultat. Mica înţelegere adoptă planul britanic şi în­registrează cu plăcere contribuţia la ideia securităţii a preşedintelui Roo­sevelt. In ceea ce priveşte reducerea de arma­ment Conferinţa Micei înţelegeri o a­­probă reclamând şi egalitatea de drep­turi. In comunicatul pe care-l va da Conferinţa celor trei miniştri de exter­ne va stărui pentru o funcţionare mai efectivă a Comisiunei permanente de dezarmare. MiceiI Agitând chestiunea revizuirii se In­venin­eaza raporturile dintre state — Mica înţelegere şi Conferinţa Dezarmării — Comunicatul oficial dat asupra rezultatului consfătuirii celor trei miniştrii de externe — Volksstaat-in­ Am trecut în revistă condiţiunde nu elementele cari trebuiesc să cimenteze naţiunea. Dar cadrele sunt politiceşte oferite de partidul naţional-socialist, care devine astfel un instrument şi un organism totodată. Credem că definirea rostului­­şi fiinţei acestui partid e mai uşor de obţinut din trio comparaţi© cu fratele lui mai mare, partidul fascist din Italia-Este poate mult mai justă numirea de mişcare, decât de partid. Căci, de fapt, senzul adânc cum am încercat să-l desprindem, nici nu ar fi posibil altfel. Mussolini i-a servit de model lui Hitler, de­ asemenea etatismul fas­cist, izvoltat din aceleaşi exigenţe, a oprit atenţia conducătorilor naţional­­socialişti, dar poate nimic nu ar nuan­ţa mai luminos deosebirea ce există in­tre ele decât acest caracter de mişcare a naţional-socialismului şi de partid­a de GHERASIM PINTEA fascismului. Intriadevăr, pornind, cum a pornit şi de unde a pornit, naţional­­socialismul şi-a creiat un sens mai a­­dânc şi un rost în însăşi istoria germa­nă, parcurgând o vreme de 13 ani în opoziţie, a creat toate condiţiunile pen­tru ca, venit la putere, victoria să­­ fie mai sigură în câteva luni decât acea a fascismului după zece ani de organizare la guvern. Na­ţional-socia­­lismul e pornit şi condus politiceşte de Hitler, dar a fost fecondat din contac­tul cu realităţile largi naţionale, a fost fecondat de atâtea spirite de seamă şi mai este astăzi, când rostul lui istoric e recunoscut în toată lumina unei per­spective de orizont lămurit. El implica, drept bază largă a realizărilor de mâi­ne, cu timbru veritabil naţional-socia­list, realizarea prealabilă a unităţii na­ţiunii, prin fuziune a intereselor şi prin fuziune sufletească şi mai accen­tuată. Statul, fără a prelua guverna­Revoluţia hiperestă­­­rea directă a afacerilor de tot soiul, e­l fiind condus de organismul politic al naţiunii, reprezentându-o în mod com­plect şi integral, nu majoritar ca în sistemul parlamentar, soluţiile ne mai fiind un compromis, ci o sinteză impu­să de însăşi fiinţa restabilită a naţ­iu­­­­nii, Volksstaat-ul nu se va considera ca un uzurpator amestecându-se in mod regulator, nici nu va practica un sistem interventionist, ci va împlini un rol diriguitor şi determinator de dru­muri. Misiunea e mare, e îndrăzneaţă nu grea. Dar din recunoaşterea şi accep­tarea ei izvoreşte dreptul la adeziunile largi şi importanţa ce i s-a recunoscut la răscrucea istoriei germane. Mişca­rea naţional-socialistă a depăşit pro­porţiile personalităţii lui Hitler, ceea­­ce însemnează că dacă Hitler are me­ritul de a o fi pornit şi dirijat, ea nu mai puţin ar exista de acum chiar fără el. Dar Hitler nici nu a fost, tot timpul decât purtătorul de drapel al mişcării, el a fost o flamură, dar flamura repre­zenta credinţa şi resurecţia vieţii na­ţionale întemeiate pe realităţile ne­fal­sificate prin sisteme „metafizice“. Azi nu vom mai spune nimic, dacă vom mărturisi că nici nu s-a ţinut mult de capacitatea şi puterile lui de realizare. A fost, dimpotrivă, admisă opinia cam bizară din partea unor exponenţi ai de­mocraţiei că o calfă de zugrav nu poa­te face mare lucru- Hitler a interesat — Caracterul totalizator al statului naţional-so­cialist — Realizarea unitâţii politice a naţiunii prin partid, prin naţiune la statul popular — Intre fa­scism şi naţional-socialism — prin credinţa şi caracterul lui inflexi­bil. Astăzi surprinde foarte plăcut, prin comiprehenziunea şi tactul mani­­festaţiunilor lui, dar surprinde. Hitler nu a rămas un demagog fiindcă nu a fost unul în sasul curent al acestui cuvânt. Cuvântările lui de când e can­celar s‘a schimbat până şi în conţinu­tul lor: aceeaşi credinţă în idealul lui, dar o expunere mai amplă, mai docu­mentată. Candidează cu hotărâre la ca­litatea de om de stat. Dar încă o dată, viaţa mişcării nu mai e periclitată odată cu viaţa lui. Alta e situaţia fascismului italian. Fascismul a pornit cu Ducele şi există prin el. Cu tot cortegiul realizărilor lui admirabile, nu a reuşit să asimile­ze viaţa italiană în elementele şi an­samblul ei. Nici după zece ani de do­­minaţi­une fascistă viaţa spirituală a Italiei nu se resimte în esenţialul ei de noua mişcare. Nu toate realităţile sunt raliate nouei ordine. Ideea care pare a prezida încă regimul fascist, e aceea a or­dinei, or ordinea nu poate fi scop în sine, ci poate cel mult servi un scop. Noul regim se ocupă de preface­rea mentalităţii şi spiritului italian, dar calea pe care a ales-o e dintre cele mai încete, ea nu oferă imediat disci­plina galvanizatoare în afară de consi­­deraţiuni de persoane. Statul însuşi e un instrument în afară şi deasupra, a cărui autoritate se cere mai ales din sus în jos resimţită.Totul derivă din împrejurarea că to­tul e clădit pe temelia masivei şi în a­­celaş timp mobilei personalităţi a Du­celui. Aci poate avem a face cu o di­ferenţă de temperament, condiţion­ată de o diferenţă de rasă. In vreme ce rasa germană nu permite relifarea per­sonalităţii istorice decât în funcţie de realităţi din mijlocul cărora să ţâşneas­că comandându-le, rasa romanică lasă personalităţii întreg câmpul de acţiune liber, realităţile supuindu-i-se, dar oda­tă cu asta îi lasă răspunderea şi în­treg riscul acţiunii. Intriadevăr, parti­dul fascist, instrument de dominare a Ducelui, disciplina fiind înţeleasă ca subordonare, nu pare a avea mai multe legături cu solul italian decât a avut garda lui Napoleon cu Franţa, are au rost numai în funcţie de existenţa şe­fului. Mussolini rămâne chiar pe de­an­tregul comparabil cu Napoleon Bo­naparte. On el este ameninţată să trea­că în mormânt şi puterea care-l susţi­ne, rămânând realizările lui vestigii cu sufletul răpit. Ducele are dreptate când consideră că succesorul lui nu s-a năs­cut încă, pentru ca imperiul lui să în­semneze o realitate intangibilă e necesar ca marele constructor să comande pâ­nă la desăvârşirea evoluţiei lente. Faţă de asta, naţional-socialismul şi-a asigurat, prin locul care s-a plasat, de pe acum, rădăcini solide. Gherasim Pintec ciocniri politice în Austria VIENA, 31. — In cursul zilei de ieri au avut­ loc grave ciocniri în mai multe oraşe din Austria. La Insbruck ciocnirile au fost foarte grave. Numeroase focuri de armă au fost schimbate. Treizeci de persoane au fost grav rănite. Poliţia nu a putut restabili ordinea decât târ­ziu în cursul nopţii, arestând nume­roşi maţional-socialişti. In urma incidentelor, care au avut loc în ultimele zile, guvernul a decis închiderea tuturor universităţilor, precum şi a Şcoalei politehnice. In cursul dimineţii de azi studenţii din Graz au manifestat împotriva în­chiderei Universităţii. Manifestaţii a­­semănătoare au­­a­vut loc şi la Leben, la care au parti­cipat elevii Şcoalei superioare de mine. NUMEROŞI RĂNIŢI LA INSBRUCK In cursul unei demonstraţii la In­sbruck a organizaţiilor naţional-socia­­lis­te, a avut loc un schimb de focuri cu Heimat ehwehrul. Mai multe per­soane au fost grav rănite. Liniştea nu a putut fi restabilită decât după intervenția armatei, care a evacuat străzile din jurul locului ciocnirii. Joi, 1 Iunie 1933 D. Goga a promis din nou ce­li partizani și jumătate că-i aduce la putere. De când nu mai scrie poezii, a început omul să făurească basme »Caritatea Zilele acestea a avut loc la Cluj cea de-a 11-a adunare generală a Socetăţii de binefacere „Caritatea”. „Patria“ a adus la Lmp informaţii rezumative asupra activităţii pe anul trecut a a­­cestei inimoase societăţi. Dacă revenim la acest Loc, e pentru că socotim, că în zilele acestea de depresiune sufletească generală, avem datoria să stăruim asu­pra tuturor momentelor de optimism şi de încredere, asupra tuturor izvoare­lor din care ţâşneşte apa limpede şi bi­nefăcătoare a dragostei de oameni şi­ a ajutorării de-aproapelui. Iar „Verda­ten“, între stâncile aride ale egoismu­lui şi ale neînţelegerilor, este un izvor de acest fel, a cărui apă curge şi aţină fără întrerupere de unsprezece ani, mii şi m­i de dureri umane, mii şi mii de răni muşcate în trupurile ş­i sufletele tineretului nostru şcolar, — îndeosebi universitar — de dinţii ascuţiţi ai sără- Ciei şi­ a boalelor legate de ea. In care colţ al Ardealului nostru nu e cunoscută „Caritatea“­ şi vrednica ei preşedintă, dna Olivia dr. Dejeu sau Leliţa Oii, după cum­ o cunoaşte senti­mentul d de caldă recunoştinţă a tuturor celor cari au simţit de­asupra lor ocro­tirea acestui suflet înţelegător şi plin de nobleţea sacrificiului? Mai e oare nevoie să rezumăm în cuvintele noa­stre, vai, atât de palide, faptele lumi­noase pe care colaborarea iubitoare din sânul acestei societăţi femenine din Cluj, le-a realizat pentru generaţiile de şcolari şi studenţi de după războiul Va­lurile tinere ale răului uman au trecut unul după altul, an de an mereu altele şi altele. „Caritatea“ a rămas însă ace­eaşi, sporindu-şi puterile de muncă şi a­­vând bucuria biruinţelor sale de fiecare zi, când în ochii şi în feţele celor pentru ajutorarea şi ocrotirea cărora s’a în­fiinţat, revenea fluidul sănătăţii şi al bucuriei de viaţă­ Dela greutăţile începutului au trecut unsprezece ani de luptă, de dăruire, de adunare, de frământare rodnică şi de ocrotitoare iubire. Drumul nu a fost numai lung dar şi greu. Pentru stră­baterea lui până acolo unde s’a ajuns, a fost nevoie de armonia desăvârşită şi de spiritul de muncă fără preget care a domnit tot timpul la conducerea „Cari­tăţii”, de inima plină de sentimentul mi­lei şi­ al uşurării tragicului omenesc, pe care au dovedit-o alături de preşedinta lor, toate membrele acestei societăţi de binefacere. „Caritatea“ are azi două pavilioane de piatră la Colibiţa pe un versant dul­ce din Munţii Bârgăului, are avere de peste un milion şi jum. Lei, şi-a început un nou program de muncă, pentru rea­lizarea unui local la Cluj, unde să se împartă lapte şi alimente elevilor şi studenţilor săraci, şi a unui cămin pen­tru văduve şi orfani. Înfiinţată la Cluj, această societate de binefacere nu s’a restrâns la cadrele locale, ci roadele muncii ei s’au resimţit în zeci şi sute de oraşe şi sa­te ale Ar­dealului şi ale ţării. Copleşiţi de sentimentele tinereţii noastre studenţeşti, ocrotite cândva ală­turi de atâtea altele, câteva săptămâni, la Colibiţa — săptămâni evocate de a­­dunarea generală a „Carităţii“, — în­chidem aici în aceste rânduri fugare, mărturia unei calde bătăi de inimă, desprinse din miile de bătăi asemenea, pentru tot ce activitatea acestei socie­tăţi de binefacere aduce ca bun, moral şi înviorător. TEOFIL BUGNARIU. r.

Next