Patria, mai 1935 (Anul 17, nr. 100-121)

1935-05-01 / nr. 100

tod al XVIMe» Ho. 100 |^| g «■■■. DIRECTOR: , , SEVER STOICA , V REDACȚIA ȘI ADUU ISTRAflA: CLUJ, Btiaia Regina Maria Hr, 86, I­I i. TELEP­OH I 13—81. ; ABONAMENT: , , Dfia 1 Aprilie 1034) Abonamgot aanal —------------------Lm~700.-~ rrac­ţiuni de an, lunar------------------------65.— Pentru funcţionari, ai»n»| —-----------t^} 600^— Fracţiuni de an, lunar — — — Preoţi, învăţători, studenţi, w­ . Fracţiuni de an, lunar — i ?—„ a Pt. autorităţi, instituţii, bfiiu In străinătati Vi M lorcttrt. 1 Mal IQ3S TAXA POŞTALA PLĂTITĂ Oi NQMJBRAK ■*. 11178/11» Partidului National întâi Revoluţia franceză, a proclamat cele trei principii fundamentale: libertate, egalitate, fraternitate, ideia de frater­nitate s-a ilustrat prin negarea ideiei creştina a deaproapelui, ideia de egali­tate a ilustrat principiul natural al ine­galităţii, deta de libertate a strivit, ideia de disciplină morală a unei co­munităţi naţion­ae. Ideia de fraternitate s-a rezumat la ideia de exploatare a „fratelui“ de către ,,frate“, ideia de egalitate la „egalita­tea“ condiţiiunilor legale de exploatare, umană, ideia de libertate la libertatea de tâlhărire a omului in jocul forţelor economice. Ideia de egalitate şi de fra­ternitate a fost deci, aservită ideiei de libertate, a libertăţii egale de exploa­tare a fratelui de către frate. Caracte­ristica, regimului revoluţiei franceze este, deci­, liberalismul. Trinitatea principiilor revoluţiei franceze s-a născut în leagănul raţiona­lism­ului, care a dominat acest, veac. Raţionalismul revoluţiei fra­neze s'a­ afirmat ca o negaţiune a izvoarelor fundamentale ale Vieţii. Raţiunea nu este viaţa însăşi­, ea nu este decât o parte infimă a ei, şi numai atunci când se limitează in marginile ei na­turale. Raţionalismul a pus viaţa în slujba raţiunii, deşi raţiunea trebue să servească ea viaţa. Raţionalismul s'a ridicat împotriva vieţii, pentru că s-a pus în serviciul materialismului. Dar raţiunea, ca un fruct al spiritului, nu se poate imteoda materiasmului, fără a nu realiza o contradicţiune devasta­toare. liberalismul în structura sa econo­mică este capitalism, im capitalism de­generat în exploatare, care flutură lo­zinca, nimicirea deaproapelui­ în profi­tul capitalului. Ca o readune împotri­va liberalismului s-a ridicat marxis­mul. Marxismul îşi trage, însă, viaţa din aceleaşi surse otrăvite ca şi libera- Ismul: raţionalismul, materialismul, ateismul. Literalismul neagă naţionalismul, pentru că pune în centrul preocupări­lor sale, individul, marxismul neagă naţiunea, pentru că plasează în centrul ideologiei sale, clasa. Liberalismul neagă naţionalismul, pentru că,deşi teoretic e duşmanul lup­tei de clasă, în fond practică cea mai deşănţată exploatare a claselor produ­cătoare ale naţiunei. Marxismul tăgă­­dueşte naţionalismul, pentru că deşi se ridică în numele clasei muncitoreşti, nu înglobează întreaga naţiune în lup­ta sa. împotriva luptei de clasă a li­beralismului rapace marxismul a opus aceeaşi armă: lupta de clasă. Dar ci­ne întrebuinţeză lupta de clasă împo­triva luptei de clasă, nu are nici o le­­gitimaţiune etică, după cum nici libe­ralismul nu are nici o îndreptăţire mo­rală în lupta sa împotriva marxismu­lui. Deşi liberalismul flutură tricolorul a fost duşmanul naţionalismului, pen­tru că a pus naţiunea în shijba capita­lismului. Deşi marxismul flutură stin­dardul claselor muncitoreşti, e duşma­nul naţionalismului, pentru că frag­mentează naţiunea în clase sociale, ca­re stau cu pumnii faţă în faţă, urîndu­­se de moarte. Liberalismul pune naţiunea în sluj­ba economiei private, marxismul aşe­ază clasa muncitorească în linii de bătaie în serviciul unui program poli­tic. Naţionalismul se ridică­ împotriva liberalismului şi a marxismului, pen­tru că naţiunea nu trebue pusă în ser­viciul capitalismului, ci capitalismul în slujba naţiunii. Naţionalismul se ri­dică împotriva marxismului, pentru că naţiunea nu trebue aservită unui pro­gram politic, ci programul politic tre­ce pus în slujba naţiunii. Naţionalis­mul se ridică împotriva programului politic, izvorît dintr’un raţionalism abstract, pentru că de dragul nici unei, ideologia nu trebuesc jertfite realităţi­le şi interesele naţiunii. Naţionalismul se ridică împotriva raţionalismului, împotriva materialis­mului, a ateismului, a capitalismului rapace, împotriva exploatării, a urei şi a discordiei sociale. Naţionalismul se ridică împotriva libertăţii nelimita­te a capitalismului şi afirmă că, capi­talul nu trebue să-şi desfăşoare forţe­le decât în limitele intereselor naţio­nale. Naţionalismul se ridică împotri­va marxismului, care distruge iniţiati­va particulară, pentru că porunca zilei de astăzi este de a realiza o sinteză dintre libertatea spiritului creator şi în­datoririle capitalului faţă de comuni­tatea naţională. Naţionalismul este împotriva spiri­tului de clasă al liberalismului­ şi al marxismului, care valorifică munca după criterii de clasă. Naţionalismul respectă munca prin ea însăşi, dar un izvor al vieţiii naţonale. Dacă liberalis­mul nu respectă decât munca capitaliş­tilor, dacă marxismul nu apreciază d­e­­­cât munca urm­enilor, naţionalismul respectă deopotrivă munca muncitori­lor, munca ţăranilor, munca intelectua­lilor şii munca capitaliştilor, în măsu­ra în care ele sânt folositoare pentru e­­xistenţa naţională. Dacă liberalismul dispreţueşte munca claselor muncito­reştii, naţionalismul are un respect re­ligios faţă de munca muncitorilor, căci dacă ei nu pot realiza averi­ şi adesea ori nu pot duca niici măcar o viaţă lip­sită de griji, munca lor idealistă ieste, indispensabilă naţiunei). Naţionalismul este împotriva marxismului pentru că tă­gădueşte puterea civilizatoare a pro­prietăţii private. Dacă naţionalismul apără proprietatea privată, naţiona­liştii demonstrează în acelaşi timp ca­pitaliştilor că averea pe care au acu­mulat-o nu este numai rezultatul mun­cii şi al spiritului lor creator, ci ea se datoreşte şi­ comunităţii naţonale. Astăzi­, la întâiu Mai, în ziua sărbă­torească a muncii, naţionaliştii trebue să facă făgăduinţa solemnă că vor merge în sânul ţăranilor şi al tineretu­lui intelectual şi le vor cere sprijinul pentru muncitori, că vor merge în faţa muncitorilor şi a tineretului şi le vor cere concursul pentru ţărani, vor merge în faţa munci­torilor şi a intelectualilor şi le vor solicita concurs­ul pentru tinere­tul intelectual. Trebue se cerem tuturora concur­sul, nu unei clase, nu ţăranilor,, nu muncitorilor, nu intelectualilor, ci na­ţiunii întregi ca să învingem cea mai cumplită boală a veacului, cea mai devastatoare epidemie a liberalismu­lui, şomajul. Să cerem tuturora con­cursul ca să realizăm nu socialismul marxist, nu socialismul urcei şi al dis­trugere!, ci socialismul românesc, so­cialismul ideiei naţionale, numerus valachicus. SEVER STOICA Generalul Denain la Roma •PARIS, 30 (Radar). — La 9 Mai ge­neralul Denain, ministrul francez al aerului, invitat de guvernul italian, pleacă la Roma, pentru a trata conven­ţia aeriană elaborată la Stresa, pentru a fixa planul colaborării comerciale aeriene franco-iteliene, şi pentru a în­tări colaborarea tehnică franco-italiană în materie aeriană. Ipocrizia congresului partidului ţărănesc „Dreptatea”, răspunzând ziarului „România Nouă”, cu câteva precizări, scria în preziua congresului: nuce uţcuiu şi j­uiuu, este aceeaşi legătură cu intre noch­ina şi program, iar intre şef şi partul, se menţine o relaţie ele aceeaşi esenţă cu cele din­tâi. Căci d­upă cum, programul are me­nirea să prelungească şi realităţi poli­tice corpul de principii încadrate or­ganic, tot aşa tactica are menirea să incorporeze, în ritmul vieţii de stat, partidul. Iar preşedintele trebue să înglobeze toate liniile tactice ale par­­tidului, în felul în care programul în­sumează toate componentele doctrinei. ... Intre program, doctrină şi partid sunt statornicite relaţii de aşa esenţa, încât din ea emană şi indiciile tactice. Iar aceste indicii tactice sunt şi rămân in preocuparea exclusivă a preşedinte­lui partidului’’. Nu e aşa că e perfect logic? Toate, program, doctrină şi par­tid se reduc la preşedinte, întrucât tri­­dicile tactice sunt preocuparea exclu­sivă a lui şi acestea nu sunt decât de­rivarea din cele dintâiu. Preşedintele fiind unul — unitatea partidului este asigurată. Iată logica, în teorie. Să ve­dem dacă şi în practică întâlnim acee­aşi logică. Toate desbaterile congresu­lui n’au tins decât la acest scop: sal­varea unităţii partidului prin expozi­ţia, cel puţin aparentă, a acestei con­formităţi. Dar în aceste eforturi pri­pite de expunere estetică de moment, i s’au lăsat descoperite câteva cârpeli,­­ care au transformat congresul intrud canţoneta comico-tragică de cel mai grotesc gust. D. Mihalache ridică cortina afir­mând: „Nu îmi voiu îngădui nici mie acţiune personală şi nu voi putea în­gădui nimănui (aplauze), evident atâ­ta vreme cât voi fi exponentul auto­rizat al credinţelor, al simţimintelor şi voinţei dvs”. Deci, în congresul che­mat să ratifice un program, nimeni nu va putea ridica cuvântul împotriva lui. Scurt şi pe înţelesul tuturor. Pentru ce? Pentru că preşedintele este expo­nentul autorizat al credinţelor, etc. Exact ca mai sus, indiciile tactice şi, deci, program, doctrină sunt preocu­parea exclusivă a preşedintelui parti­dului. Dar atunci nu este firesc să ne întrebăm de ce a simţit nevoia preşe­dintele să atragă atenţia congresului că este interzisă orice acţiune perso­nală, dacă el este exponentul autorizat, etc. Ori tocmai pentrucă să fie auto­rizat, trebue să se taie pofta oricărei acţiuni personale de a îndrăsni. Şi pentrucă să pună capăt în mod sipr­a oricărei îndrăsneli, a. preşedinte a în­ceput imediat cu osanalele. Domnia­­sa mulţumeşte călduros, mai intâiu, domnului Maniu ,,pentrucă prin min­tea sa um­inuia şi uuturauiea sa, i a just ae un mare sprijin şi-i cere mai departe „acelaş concurs luminat'’ pen­tru a putea auce la van sfârşit opera întreprinsă', ive inireotun­oare, spriji­nul dat de domnul Maniu este crista­lizat in memoriul cu buca constitu­ţională, care n'a putut fi dat publicită­­ţii, şi de pe urma caruia s a realizat­­ „frontul constituţional” al Domniei baie, nu cu purnoul ţărănesc, ci cu alte partide? La aceste osanale, d. Maniu, bine crescut, s'a grăbit să răspundă ca un om „care nu poate gândi una şi face alta”, că „fiecare membru al partidu­lui are dreptul şi chiar trebue să-şi spună părerea, dar are datoria de a o supune majorităţii’’, adică, mai exact, că fiecare membru al partidului are dreptul şi chiar trebue să gân­dească una şi să facă alta. Şi pentru că să confirme şi mai te­meinic consecvenţa Domniei Sale, deşi, când este vorba de raporturile cu d. Vaida, crede că „un membru al partidului nu poate să-şi ia răspunde­rea unei idei personale şi trebue să tragă consecinţele”, cu toată diver­genţa dintre Domnia sa şi partid în chestia constituţională, nu numai că nu trage nicio consecinţă, dar ridică programul partidului ţărănesc la ran-ffiul de „religie pentru toate partide­­lur **0, Mihalache mulţumeşte apoi, dom­nului Lupu „care acum 16 ani a con­tribuit la întemeierea democraţiei ţără­neşti”. Şi acum ascultaţi (fără să vă minunaţi de asemenea sofisticărie): „Despărţirea vremelnică a fost o ve­­ruicare ea aşa ţar Lupa) nu poate fi aeeai aiaiun ae noi’ ţuuica, au. M ma­ladie, l­ upovici, Maniu, etc.j. Lum, oare această verificare nu sar (i pu­tut face fără afacerea Skod­a. Domnn aceasta verificare, a trebuit sărmanul dr Lupu să ratacească prin strămutaţi in timpul cât procesul Shoda se înfă­ţişă parlamentului? De altfel, d. dr Lupu, tot aşa de gen­til ca şi d. Maniu sa grăbit să-şi ma­nifeste şi recunoştinţa şi consecvenţa Domniei Sale, dând membrilor parti­dului, sfatul bătrânesc ,să se păzească cu toţii în viaţă de a critica înconti­nuu” şi rugându-i să fie „un acumula­tor de energie optimistă” pentru că să poată crede in „galvanizarea” unităţii partidului ţărănesc. Minunată încheiere! Formidabilă lo­gică! Nemaipomenită consecvenţă! Şi în faţa acestei coheziuni m­aistruc­tibile între idei de o parte, între „gân­dire şi acţiune”, de alta, indiscutabil, cade, ca cea mai ilariantă cascadă a ironiei, butada următoare: „orice lo­zincă naţionalistă lansată de oricine (probabil d. Vaida) nu reprezintă de­cât vorbe goale şi fiecare om cu sim­ţul realităţii vede că numai prin apli­carea acestui program se va putea re­zolvi criza naţională”. Poate că nu ştiţi cetitori, că pentru acest program naţionalist, d. Miha­­lache a fost felicitat de d. Edouaud Pfeifer, vice-preşedintele partidului ra­dical-socialist din Franţa, căruia Con-t­­resul ia făcut un cadou: „aderarea a Antanta Internaţională radicală”. MIHAIL MOLDOVAN UN MEETING ai (Germanilor nafion&ll Acţiunea dlui Ales XIX Intr-adevăr, pe ziua de 19 Mai, uniu­nea Germanilor naţionali din Austria, (Versin der Deutschnationalen în Ös­terreich), organizează o întrunire In sala Wimberg, având la ordinea de zi: discutarea raporturilor politice, eco­nomice și juridice ale Austriei cu Un­garia în legătură cu serbările milena­re. Oratorii întrunirii erau dr. Karl Foehler, Heinrich Guttmann, K. H. Wolf.­­ -Meetingul nu a putut fi interzis. O lume imensă asculta pe oratori. Heinrich Guttmann a declarat că în raporturile economice ale Auscltiei cu Ungaria, industria naţională a Ungariei a fost proteguită, numărul fabricilor ei ridicându-se cu începere de la anul 1667 la aproximativ 4000 fabrici. Un­gurii se îndeletnicesc şi azi cu agricul­tura­ industria­l în mâinile Germani­lor şi Slavilor, iar comerţul în mâinile evreilor. — După convenţiunea doua, graniţa românească dinspre Ungaria a fost închisă, ceeace pentru Voiena a a­­vut drept urmare faptul că preţul căr Vaida*Voevod in 1996 de s Sever Stoica nu­ s’a ridicat cu 20 creiţari la kg. — Ungurii au realizat pe urma acestui­ spor al preţului în total 150.000.000 florinii, iar comercianţii evreo-maghiari s-au îmbogăţit văzând cu ochii şi­ au devenit milionari pe spatele Vienei şi al României Agricultura noastră are mari pagibe din cauza convenţiei noa­stre vamale Cu Ungaria, care produce uri surplus de cereale faţă de nevoile ei. La sfârşitul anului 1870 Austro- Ungaria s-a obligat a nu importa viţă de vie, Austria a respectat această o­­bligaţie, Ungaria, a trecut-o cu vederea şi din acest motiv producţia noastră de vin a rămas mult în urma Ungariei. Iată cum îşi respectă Ungaria angaja­mentele! Convenţiunea noastră cu Un­garia nu se poate menţine. Dacă se va realiza o nouă ordine de lucruri1, po­poarele nemaghiare vor trebui să fie protejate. Intr'un eventual răsboiu va­mal cu Ungaria, noi vom avea, mai puţine desavantagiu de suferit ca Un­garia, căci agricultural ei va fi parali­zată, iar industria noastră va găsi noul debuşee în statei© de? pe Peninsula Bal-I­canicii. • 1 I Oratorul a sfârşit prin a propune ur­mătoarea rezoluţiune: întrunirea ţinu­tă în z­iua de 19 Malie 1896 în restau­rantul Wimberger cere guvernului să denunţe la tmp convenţia vamală şi com­er­cială cu Ungaria, pentru ca să se creeze condiţiile propice în vederea respectării­ intereselor economice ale Austriei şi ale popoarelor nemaghiiare asuprite din Ungaria, la încheierea u­­nei nouă convenţii comerciale. Comisarul guvernului Intervine şi­­ei ar­ce punerea la votare a acestei rezol­ţiuni. Din aplauzele unanime se constată, însă, că rezoluţiunea este ac­ceptată. La­ Karl Fochler arată că întrunirile studenţilor au fost interzise in bloc.­­ Autorităţile au faţă de studenţi o ati­tudine blamabilă, iar măsurile, cari sau luat sunt unanim dezaprobate. — Ungaria n*a luat în sen­s în trecut deviza „Moriamur pro rege nostro“, căci n‘a trimis decât regiment© româ­neşti, săseşti şi slav®. împăratul Iosif a plecat dela convingerea că Austria trebue să devină un stat german. Acea­stă dispoziţie a sa a trebuit s'o revoace pe patul de moarte în oe®ace privește Ungaria. In luptele napoleoniene pen­tru libertate, Ungaria n‘a suferit de­loc. In anul 1848 Kossuth și Liga sa a proclamat republica în Ungaria. După răsboiul din 1866 am realizat pripia împăcare. De atunci încoace Maghiarii au început să maghiarizeze toate po­­­poarele. Ungurii nu vor să recunoască Ungaria ca un stat al naţionalităţilor, deşi faţă de şase milioane de Maghiari există 11 milioane de Nemaghiari.­­ Şcolile nemaghiare au fost asuprite. La anul 1869 au fost 1282 şcoli nemaghia­re, în 1888 867, în 1883 650 şi acum de curând d, Wlassici a stabilit că abia mai sunt peste 600 şcoli nemaghia­re. Dacă Ungaria procedează faţă de naţionalităţi aşa cum procedează, să nu se aştepte cel puţin la dragoste din­ partea popoarelor nemaghiare. — La Arad Românii au vrut să construiască pe cheltuiala lor proprie, un gimnaziu, iar guvernul maghiar a interzis efec­tuarea plinului; întriun alt liceu, mi­nisterul a ordonat pru­ şi simplu ca limba de predare să fie limba maghia­ră. La Budapesta şcolile germane au fost împilate. La fel au păţit-o celelal­te popoare, şi anume Slovacii, ale că­ror şcoli medii au fost închise fără de veste, „pentru că toate trei clădirile ar fi umede“ (Ilaritate). Cu ocazia serbă­rilor milenare s-au înfiinţat peste 4000 şcoli maghiare în teritorii locuite de popoare nemaghare. Şi biserica e ma­ghiarizată. „Budapesti Hírlap“ relatea­ză că ţăranii­ slovaci sunt goniţi cu bâta să asculte predicile în limba ma­ghiară. Se maghiarizează şi dreptul O ordonanţă ministerială din 1875 dispu­ne că limba oficială nu poate fi în mod exclusiv decât limba maghiară. Advo­caţii, cari iau poziţie împotriva acestei ordonanţe, bazându-se pe texte de lege,­­ sunt traduşi in faţa comisiei discipli­­­­nă. Maghiarizarea numelor este un fapt îndeobşte cunoscut. Maghiarizarea se produce prin violenţă aşa cum s-a în­tâmplat de curând cu funcţionarii sil­vici, la Cluj. Popoarelor nemaghare li se răpeşte dreptul de apărare şi prin alegeri necinstite se împiedecă intrarea Nemaghirilor în cameră. Şase milioane de Unguri trimit 260—70 reprezentanţi aleşi, iar 11 milioane de Nemaghiari aproape ni­ci un reprezentant. Asupri­rea nu s­e opreşte aici, la ea se mai adaogă îngâmfarea, insulta şi­ dispre­ţul. In această situaţiune, Nemaghiari­i să jubileze, pen­trucă Ungurii organi­zează serbări milenare? Dela Unguri noi nu putem învăţa cultură, pentrucă cultura lor e copia culturii germane. Noi nu trebue să învăţăm nimic dela Unguri şi ceeace se expune la Buda­pesta este în cea mai mare parte ope­ra lucrătorilor germani. Şi ce sărbăto­­esc dumnealor? Năvălirea lor jalnică de acum 6 mi© de ani în Europa?** Luând cuvântul, preşedintele Ligii Germanilor Naţionali, K. H. Wolf a declarat, între altele, următoarele: „In Austria primează Jidanul Beer, în Ungaria Jidanul Falk. Când s-a vor­bit pentru prima oară de conciliaţiu­ne, Kossuth a spus: Impăcarea-i ca un tânăr focos, însurat cu o hârcă bătrâ­nă bogată. Programul german-naţional reclamă uniunea personală. Prin acea­sta vom fi liberi economiceşte. Lupta noastră se dă împotriva amelgamizării „După realizarea României Mari toţi conducătorii partidelor poli­tice au uitat această înaltă dato­rie: promovarea şi înălţarea nea­mului românesc de pretutindeni. Ei s-au complăcut în violente lupte de partid şi în meschine intrigi politice“. Alexandru Vaida Voevod Cele două păreri ale dlui Iuliu Maniu despre restauraţie SEPTEMBRIE 1934. „Dar nu mai puţin am văzut, că în contra opiniei publice, în contra păre­­riii parlamentarilor, a majorităţii Con­siliului de Miniştri şi în contra voinţei A. S. R. Principele Carol, nu are Inte­res să forţez părerea mea, pe care chiar dacă aş impune-o, tot nu ar mai avea roadele la care tindea®* eu. Am recurs la singura soluţie logică şi ono­rabilă: m'am supus eu opiniei publice şi majorităţii guvernului, dar neputând purta răspunderea acestei soluţii, — mi-am dat demisia'*« \ APRILIE 1935. „Peste toate acestea, d-lor, guvernul prezidat de mine a fost chemat de soar­tă să facă marele act al restaurării. Ridicând pe Tronul Său, pe Majestatea Sa Regele Carol H-lea. Aceasta din două motive, care ur­mează strict din convingerile noastre adânc monarhice și dinastice: întâi a fost înlăturat pe nedrept şi al doilea pentru că oricare regim monarhic are nevoie de continuitate, de stabilitate şi de autoritate, pe care noi totdeauna şi atunci şi­­astăzi vrem să o dăm şi să o asigurăm Tronului**. Ideia Iralonul ifdlah“ de: prof. Ch. Târnăveanu Fără îndoială, că marea problemă de stat pusă sub titlul „Numerus Yakchi­­cus‘‘ şi ridicată eroic de proeminentul valah ardelean, d. dr. Alexandru Vaida voevod, constitue cel mai mare eveni­ment naţional din zilele noastre. Acea­stă problemă cardinală, considerată cu drept cuvânt, începutul şi sfârşitul ce­lor mai frumoase şi utile preocupări de ordin românesc, a avut darul să revoluţioneze, în timp neobişnuit de scurt, toate conştiinţele valahe de pe întreg cuprinsul ţării româneşti. S'au desfundat ca prin farmec zăgazurile vechei nepăsării şi pe cerul întunecos al vieţii noastre zbuciumate şi aproape neputincioase în trudnicile ei manifes­­taţiei, se ivesc zorile unor zile mai bune şi mai demne de suferinţele noastre de veacuri. In cercurile de înaltă condu­cere, în cluburile politice cu toată at­mosfera lor greoaie şi îngrădite de ri­gide precepte sectariste, în zgomotul marilor oraşe şi mai ales în aerul sănă­tos al satelor noastre, „numerus vari chicus“ cu tot rostul şi­ fondul lui a­­dânc, se desprinde din gură în gură şi formează obiectul unor discuţii aprin­se şi vrednice de cauza mare şi sfântă ce40 reprezintă. Crezul curat şi limpede ca apa iz­vorului d© munte, crezul naţiei valahe, de a se afirma pe pământul strămo­şesc, intră de cu grabă în sufletele noastre, le încălzeşte cu putere de foc, e focul viu al dragostei de neam, şi iată se deschid cu tâlc şi rosturi bim­­definite, drumuri noul şi nebătătorite sau prea puţin bătătorite in ultimele vremi. Sunt drumurile luminate de sclipirea spirituală a marilor noştri strămoşi şi martiri valahi, cari plutesc de-acum mereu şi cu zor deasupra ca­petelor noastre, ne inspiră cu forţă ire­­zistibilă curaj şi putere, avânt şi în­sufleţire, răbdare şi încredere, pentru a duce la bun sfârşit lupta naţională, om. sfântă şi­ dreaptă, lupta valahă, pentru desrobirea valahilor de sub ju­­gul ruşinos al străinilor fără,păreţi, şi prădalnici*­i".­­. „„ . Sentinţa cea bună, din care va răsări viitorul de aur al noului stat valah, a fost aruncată cu pricepere şi compe­tenţă, iar marele şi înţeleptul ei sămă­­nător, d. dr. Alexandru Vaida Voevod îşi înscrie în cartea luminoasă a vieţii sale de neîntrecut luptător şii mare valah, o nouă şi preafrumoasă pagină, pagina, prezentului, închinată unui vii­tor sigur, neşovăe­lnic, rapid şi bine­meritat de vigurosul şi înţelegătorul popor valah de anei şi de dincolo de Carpaţi. In această lumină se întreză­resc de pe acum roadele binefăcătoare izvorîte din izvorul curat de apă vis (Urmare lm pag. Ha).

Next