Ramuri, 1978 (Anul 15, nr. 1-12)

1978-07-15 / nr. 7

■ ISTORIE „Oraşe“ şi tîrguri în Dacia Interviu cu prof. univ. dr. docent Dumitru Tudor ■ 44 din cele mai strălucite „oraşe“ din Dacia au fost con­semnate de Ptolemaeus în Geografia sa după izvoare mai vechi ■ Davele s-au dezvoltat în oraşe romane ■ Meşteşu­garii au transmis tradiţia şcolii lor generaţiilor mileniului I e.n. — Tovarăşe profesor Dumitru Tudor, geografia în antichitate s-a bucurat de multă atenţie şi-a avut reprezentanţi de seamă, în­tre ei, vestitul Claudius Ptolemaeus, astronom şi geograf, şi-a-nsemnat în îndreptarul său geografic şi re­giunile noastre. Care sunt, după Ptolemaeus, aşezările dacice, acele dave numeroase, şi care, unele, se vor transforma în înfloritoare o­­raşe romane ? Vă întrebăm pe dumneavoastră, autorul cărţii „O­­raşe, tîrguri şi sate din Dacia Ro­mană“, pentru că le-aţi urmărit pe teren, azi, existenţa în timp de epocă romană ? — Geograful Ptolemaeus scrie lu­crarea sa intitulată Geografia pe la mijlocul secolului II e.n., şi în­registrează in această lucrare a sa, foarte importantă pentru tot Imperiul Roman, 15 „triburi“ în Dacia şi cca. 44 de aşezări. Aceste aşezări, el le denumeşte poleis în limba grecească şi însem­nează oraşe. In realitate multe dintre ele se găseau, în faza res­pectivă, în situaţia de tîrguri, însă într-un stadiu avansat înspre urbanism, erau un fel de fora rerum venalium, aşa cum le în­­tîlnim şi la celţi, cum le numeşte Caesar, adică locuri, centre pen­tru desfacerea, pentru vînzarea mărfurilor. Fără îndoială că multe dintre ele primiseră chiar gradul de municipium sau de colonia, si­tuaţie pe care nu o înregistrează Ptolemaeus. Aceste oraşe citate de Ptolemaeus şi cercetate de arheo­logi sunt următoarele : Sarmizege­­tusa, Romula situată la Reşca lîngă Caracal, Drobeta, azi: Drobeta- Turnu Severin, Apulum (Alba Iu­­lia), Potaissa (Turda), Dierna (Or­şova veche, înecată de lacul hi­drocentralei), Napoca, azi : Cluj- Napoca, Porolissum (Moigradul, sus pe „graniţă“), Tibiscum (în a­­propiere de Caransebeş) şi Am­­pelum (Zlatna de astăzi). Aceste oraşe înregistrate de el la acel mo­ment se transformaseră din ve­chile dave dacice în aşezări oare­cum de caracter urban. — Este mare diferenţa între ceea ce Ptolemaeus numea oraşe şi... cetate ? N-aveau nici un fel de regim de cetate ? — Nu. Este cu totul deosebit a­­cest regim. El le numeşte poleis dar, în realitate foloseşte unele iz­voare mai vechi dinainte de cu­cerirea Daciei şi înregistrînd aceste aşezări, el nu cunoştea exact si­tuaţia acestor oraşe din Dacia la mijlocul secolului II e.n. Dar, foarte multe dintre ele, după cum dovedesc descoperirile arheologice, printr-o colonizare romană intensă cu populaţie civilă, mai ales prin împăminteniri, statorniciri de ve­terani se găseau stimulate în ceea ce priveşte procesul de urbanizare. — Cele pe care le-aţi numit chiar s-au dezvoltat, mai tîrziu, în oraşe romane... — ...s-au dezvoltat, s-au dezvoltat. — Oare de ce numai acestea, to­varăşe profesor? — Numai acestea fiindcă s-au impus prin construcţiile lor : am­fiteatre, băi, străzi pavate şi cu portice, temple foarte variate şi­­apoi datorită situaţiei lor econo­­mice. Iacă-tă, de exemplu, Dro­beta, port la Dunăre foarte însem­nat, era şi Podul lui Traian loc de trecere acolo . Romula, mare oraş agricol producător de grîne, Dier­na aceeaşi situaţie ca şi Drobeta, Ampelum-Zlatna de astăzi, era în această vreme oraşul minerilor ; aici era întreaga administraţie minieră din exploatarea minelor de aur din aceste împrejurimi. Toate însă au beneficiat în primul rînd de o viaţă agricolă foarte intensă în­ teritoriile lor şi­ apoi de con­centrarea aici a meşteşugurilor ; foarte mulţi meşteşugari care s-au şi organizat în collegiu ; se remarcă deasemeni prezenţa unor negus­tori care vin tocmai din Asia Mică, din Egipt ca să facă comerţ cu mărfuri aduse de ei din Dacia sau duse de ei din Dacia în acest O­­rient şi chiar mai departe în Oc­cident ! — Am înţeles că romanii le-au găsit deja într-un stadiu foarte a­­vansat şi le-au păstrat şi le-au dezvoltat. — Da, fără îndoială, erau tîrguri, dar se găseau în situaţia de a promova spre oraşe dacă nu in­tervenea cucerirea romană ; dacii puteau să cunoască şi ei oraşele de tip sclavagist aşa cum erau în Occident şi în Orient. — Deci nu întîmplător geogra­ful alexandrin a denumit datele daco-getice cele pe care le-am po­menit... — ...oraşe... — ...oraşe, şi cele mai strălu­cite... — şi cele mai strălucite fără în­doială în acelaşi timp. — ...In virtutea descoperirilor arheologice, ce reprezentau aceste strălucite centre pentru societatea de atunci a strămoşilor noştri? — In primul rînd erau centre e­­conomice de seamă , erau după aceea şi centre militare. Şi tre­buie să avem în vedere că pre­zenţa acestor castre militare în a­­ceste oraşe a stimulat economia lo­cală. Soldaţii erau aceia care aveau bani: primeau o soldă, in­vesteau solda în diferite mărfuri, îşi aducea rudele în canabae, acolo, incit au contribuit şi ei la ridica­rea economică a acestor oraşe. — Şi erau oraşe ? — Oraşele din această vreme, după cum vă spuneam, au toate un caracter agricol; aceasta este e­­conomia lor de bază cu excepţia unui singur oraş : Ampelum unde predomina mineritul din punct de vedere economic. Se constată din inscripţii că sunt diferite ramuri de meşteşugari şi meşteşugari : tîmplari, fierari, tăbăcari, ţesători de lină,­­ organizaţi în colegii, împărţiţi în centurii şi care au o casă a lor, în aceste oraşe, care se numeşte şcola, nume foarte im­portant pentru noi pentru că de aici derivă cuvintul românesc şcoală, école (franţuzesc), scola (ita­lieneşte) deci se învăţa carte în aceste centre meşteşugăreşti, în aceste clădiri numite şcola, dar se învăţa şi meşteşugul în acelaşi timp. Oraşele de care vorbim erau şi centre culturale: aici existau ateliere de sculptură, existau de­­asemenea şi şcoli particulare unde se învăţa carte, se dădeau diferite reprezentaţii de amfiteatru sau de circ ; teatre n-au fost în Dacia, îneît circul şi amfiteatrul polari­zau elemente de cultură adusă de către cucerirea romană. — Oraşele sînt mai greu de ur­mărit în timp, în secolele IV, V, VI, VII pînă-n secolele IX-X, dar pe ei, pe meşteşugari îi găsim în timp, în continuitate în mileniul I. — îi găsim. Chiar după anul 274 e.n. De exemplu, olarii, pro­ducătorii de ţiglă, de cărămidă continuă să producă. Găsim făurari de lămpi pentru luminat şi de alte produse locale, modeste, e drept, faţă de cele din secolele II, III. Ele sunt un argu­ment foarte important pentru con­tinuitatea romană în Dacia. Interviu realizat de Ioan Ion Diaconu Născut în ajunul revoluţiei de la 1821 şi trecut in lumea umbre­lor acum 125 de ani, la numai pa­tru ani după revoluţia din 1848, marele învăţat, scriitor şi om al acţiunii ferme, Nicolae Bălcescu, şi-a dăruit întreaga sa viaţă ide­ilor şi faptelor revoluţionare întru înălţarea neamului românesc. Ex­cepţională figură a istoriei noastre, cu destinul prea scurtei dur­erea plinei sale vieţi în gîndire, mur­că asiduă şi faptă de zi cu zi, Nicolae Bălcescu călăuzeşte exemplar dru­mul fiecărei generaţii. încă elev, studia cu pasiune slova documen­telor istorice, înţelegînd foarte cu­­rînd în mod extraordinar că so­cietatea românească se afla în pra­gul unor adînci prefaceri preves­titoare ale unei lumi noi. Istoria a devenit pentru el un instrument de luptă, trebuind să fie scrisă (aşa cum el a făcut-o) astfel încît să sprijine marile interese naţio­nale şi sociale, să însufleţească lupta popoarelor supuse şi a cla­selor oprimate, să ridice poporul la independenţă, descătuşat de ro­bia inegalităţii social-politice şi a asupririi din afară. Cele mai recente cercetări ale istoriografiei româneşti confirmă, cu argumente şi date noi, începu­tul activităţii revoluţionare a lui Nicolae Bălcescu încă din vara a­­nului 1839, cînd, abia devenit han­dler de cavalerie, a întreprins o călătorie în Banat, de fapt o mi­siune , naţional-revoluţionară, ce-i fusese încredinţată de profesorul bănăţean Eftimie Murgu. Partici­parea la conspiraţia de la 1848 avea să-l formeze ca pe unul din­tre cei mai înaintaţi combatanţi ai generaţiei sale în lupta contra orînduirii feudale şi pentru uni­tatea şi independenţa poporului ro­mân. De remarcat, tot în lumina ultimelor descoperiri şi interpre­tări ale vieţii şi operei marelui înaintaş, că, pe plan programatic, Nicolae Bălcescu a conceput revo­luţia ca un proces evoluînd con­comitent şi nu succesiv, pe toate trei coordonatele sale: socială, politică şi naţională. In viitoarea evenimentelor din acea „primă­vară a popoarelor“ care a cuprins aproape întreaga Europă, marele patriot român participă activ la pregătirea revoluţiei române, sta­bilind preţioase colaborări, im­pu­­nînd în programul revoluţionar in­cluderea articolului al 13-lea pri­vind împroprietărirea ţăranilor. Şi în acest domeniu, anticipînd cu 16 ani reforma din 1848, el se pro­nunţă primul pentru expropriere în favoarea împroprietăririi ţăra­nilor. El însuşi avea să aprecie, mai tîrziu că „revoluţia de la 18­ este întreagă în acest articol 13 celelalte puncte, mai dezvoltat numai, sunt reproducerea progra­mului ev­oluţiei ae iu lezi". Dai revine nemijlocit meritul convi­cării Comisiei proprietăţii, ea, fusese mereu amînată de repn­zentanţii marilor proprietari, ai a­rendaşilor şi bancherilor. Prin stu­diile sale asupra improprietării Nicolae Bălcescu a determinat nouă orientare în gîndirea rom­nească, demonstrînd însemnătăţi vitală a ţărănimii pentru neam românesc şi creînd baza cercet­rilor istorice şi a marilor evreii literare de mai tîrziu, încă din i­nie 1848 a reuşit să convingă gu­vernul revoluţionar de necesitat înfiinţării unui corp de comisa de propagandă, pe care îl recr­ea şi instruia el însuşi în idei viitoarei participări a ţăranilor, mijlocul cărora comisarii urma să meargă la Constituantă. De 1 iulie 1848, Nicolae Bălcescu preluat şi direcţia gazetei „înv­ţătorul satului“, înaintea plecării la Constant­nopol ca membru al delegaţi muntene pentru obţinerea recunoş­terii programului de la Islaz, el publicat anonim în „Poporul s­veran“, aflat sub influenţa sa, st­atul Drepturile românilor căt înalta Poartă, în care îşi explic convingerea că, deşi „timpul ni venit ca să dobîndim o indepe­denţă absolută“..., să nu uităm sîntem datori a apăra naţionalit­tea şi drepturile noastre, de ve fi nevoiţi, chiar vărsînd sînge nostru“. în acest sens, el a mi­tat consecvent pentru crearea ur armate, menite să apere noile­­ făptuiri politice, prin „organizare rezervelor naţionale“ şi ridicat­ea luptă a maselor populare, este primul român care pune c­li în scrierile sale, problema uni celor două Principate cu Trans­vania, luptînd cu pasiune pent­rufăptuirea ei. Revoluţia, emigr­ţia, contactele strînse cu transo­vănenii înseamnă o suită de îm­prejurări în care, cu adînc patro­tism şi exemplară lipsă de so­fism, a abordat problema uni statale a românilor. Omul de concepţie, gînditor profund, înzestrat în egală măsu cu un simţ realist remarcabil,­­­voluţionarul de excepţie Nicol Bălcescu şi-a adus astfel o co­tribuţie de seamă la făurirea R­mâniei moderne. Ileana Petres, 1848 - 1978 Nicolae Bălcescu — eminent reprezentant al revoluţiei de la 1848 „Omul de concepţie, gin­­ditorul profund, înzestrat în egală măsură cu un simţ realist remarcabil, revolu­ţionarul de excepţie Nicolae Bălcescu şi-a adus astfel o contribuţie de seamă la fău­rirea României moderne.“ Ramuri nr. 7 (169) @ 15 iulie 1978 , pagina 11

Next