Ramuri, 1978 (Anul 15, nr. 1-12)
1978-07-15 / nr. 7
■ ISTORIE „Oraşe“ şi tîrguri în Dacia Interviu cu prof. univ. dr. docent Dumitru Tudor ■ 44 din cele mai strălucite „oraşe“ din Dacia au fost consemnate de Ptolemaeus în Geografia sa după izvoare mai vechi ■ Davele s-au dezvoltat în oraşe romane ■ Meşteşugarii au transmis tradiţia şcolii lor generaţiilor mileniului I e.n. — Tovarăşe profesor Dumitru Tudor, geografia în antichitate s-a bucurat de multă atenţie şi-a avut reprezentanţi de seamă, între ei, vestitul Claudius Ptolemaeus, astronom şi geograf, şi-a-nsemnat în îndreptarul său geografic şi regiunile noastre. Care sunt, după Ptolemaeus, aşezările dacice, acele dave numeroase, şi care, unele, se vor transforma în înfloritoare oraşe romane ? Vă întrebăm pe dumneavoastră, autorul cărţii „Oraşe, tîrguri şi sate din Dacia Romană“, pentru că le-aţi urmărit pe teren, azi, existenţa în timp de epocă romană ? — Geograful Ptolemaeus scrie lucrarea sa intitulată Geografia pe la mijlocul secolului II e.n., şi înregistrează in această lucrare a sa, foarte importantă pentru tot Imperiul Roman, 15 „triburi“ în Dacia şi cca. 44 de aşezări. Aceste aşezări, el le denumeşte poleis în limba grecească şi însemnează oraşe. In realitate multe dintre ele se găseau, în faza respectivă, în situaţia de tîrguri, însă într-un stadiu avansat înspre urbanism, erau un fel de fora rerum venalium, aşa cum le întîlnim şi la celţi, cum le numeşte Caesar, adică locuri, centre pentru desfacerea, pentru vînzarea mărfurilor. Fără îndoială că multe dintre ele primiseră chiar gradul de municipium sau de colonia, situaţie pe care nu o înregistrează Ptolemaeus. Aceste oraşe citate de Ptolemaeus şi cercetate de arheologi sunt următoarele : Sarmizegetusa, Romula situată la Reşca lîngă Caracal, Drobeta, azi: Drobeta- Turnu Severin, Apulum (Alba Iulia), Potaissa (Turda), Dierna (Orşova veche, înecată de lacul hidrocentralei), Napoca, azi : Cluj- Napoca, Porolissum (Moigradul, sus pe „graniţă“), Tibiscum (în apropiere de Caransebeş) şi Ampelum (Zlatna de astăzi). Aceste oraşe înregistrate de el la acel moment se transformaseră din vechile dave dacice în aşezări oarecum de caracter urban. — Este mare diferenţa între ceea ce Ptolemaeus numea oraşe şi... cetate ? N-aveau nici un fel de regim de cetate ? — Nu. Este cu totul deosebit acest regim. El le numeşte poleis dar, în realitate foloseşte unele izvoare mai vechi dinainte de cucerirea Daciei şi înregistrînd aceste aşezări, el nu cunoştea exact situaţia acestor oraşe din Dacia la mijlocul secolului II e.n. Dar, foarte multe dintre ele, după cum dovedesc descoperirile arheologice, printr-o colonizare romană intensă cu populaţie civilă, mai ales prin împăminteniri, statorniciri de veterani se găseau stimulate în ceea ce priveşte procesul de urbanizare. — Cele pe care le-aţi numit chiar s-au dezvoltat, mai tîrziu, în oraşe romane... — ...s-au dezvoltat, s-au dezvoltat. — Oare de ce numai acestea, tovarăşe profesor? — Numai acestea fiindcă s-au impus prin construcţiile lor : amfiteatre, băi, străzi pavate şi cu portice, temple foarte variate şiapoi datorită situaţiei lor economice. Iacă-tă, de exemplu, Drobeta, port la Dunăre foarte însemnat, era şi Podul lui Traian loc de trecere acolo . Romula, mare oraş agricol producător de grîne, Dierna aceeaşi situaţie ca şi Drobeta, Ampelum-Zlatna de astăzi, era în această vreme oraşul minerilor ; aici era întreaga administraţie minieră din exploatarea minelor de aur din aceste împrejurimi. Toate însă au beneficiat în primul rînd de o viaţă agricolă foarte intensă în teritoriile lor şi apoi de concentrarea aici a meşteşugurilor ; foarte mulţi meşteşugari care s-au şi organizat în collegiu ; se remarcă deasemeni prezenţa unor negustori care vin tocmai din Asia Mică, din Egipt ca să facă comerţ cu mărfuri aduse de ei din Dacia sau duse de ei din Dacia în acest Orient şi chiar mai departe în Occident ! — Am înţeles că romanii le-au găsit deja într-un stadiu foarte avansat şi le-au păstrat şi le-au dezvoltat. — Da, fără îndoială, erau tîrguri, dar se găseau în situaţia de a promova spre oraşe dacă nu intervenea cucerirea romană ; dacii puteau să cunoască şi ei oraşele de tip sclavagist aşa cum erau în Occident şi în Orient. — Deci nu întîmplător geograful alexandrin a denumit datele daco-getice cele pe care le-am pomenit... — ...oraşe... — ...oraşe, şi cele mai strălucite... — şi cele mai strălucite fără îndoială în acelaşi timp. — ...In virtutea descoperirilor arheologice, ce reprezentau aceste strălucite centre pentru societatea de atunci a strămoşilor noştri? — In primul rînd erau centre economice de seamă , erau după aceea şi centre militare. Şi trebuie să avem în vedere că prezenţa acestor castre militare în aceste oraşe a stimulat economia locală. Soldaţii erau aceia care aveau bani: primeau o soldă, investeau solda în diferite mărfuri, îşi aducea rudele în canabae, acolo, incit au contribuit şi ei la ridicarea economică a acestor oraşe. — Şi erau oraşe ? — Oraşele din această vreme, după cum vă spuneam, au toate un caracter agricol; aceasta este economia lor de bază cu excepţia unui singur oraş : Ampelum unde predomina mineritul din punct de vedere economic. Se constată din inscripţii că sunt diferite ramuri de meşteşugari şi meşteşugari : tîmplari, fierari, tăbăcari, ţesători de lină, organizaţi în colegii, împărţiţi în centurii şi care au o casă a lor, în aceste oraşe, care se numeşte şcola, nume foarte important pentru noi pentru că de aici derivă cuvintul românesc şcoală, école (franţuzesc), scola (italieneşte) deci se învăţa carte în aceste centre meşteşugăreşti, în aceste clădiri numite şcola, dar se învăţa şi meşteşugul în acelaşi timp. Oraşele de care vorbim erau şi centre culturale: aici existau ateliere de sculptură, existau deasemenea şi şcoli particulare unde se învăţa carte, se dădeau diferite reprezentaţii de amfiteatru sau de circ ; teatre n-au fost în Dacia, îneît circul şi amfiteatrul polarizau elemente de cultură adusă de către cucerirea romană. — Oraşele sînt mai greu de urmărit în timp, în secolele IV, V, VI, VII pînă-n secolele IX-X, dar pe ei, pe meşteşugari îi găsim în timp, în continuitate în mileniul I. — îi găsim. Chiar după anul 274 e.n. De exemplu, olarii, producătorii de ţiglă, de cărămidă continuă să producă. Găsim făurari de lămpi pentru luminat şi de alte produse locale, modeste, e drept, faţă de cele din secolele II, III. Ele sunt un argument foarte important pentru continuitatea romană în Dacia. Interviu realizat de Ioan Ion Diaconu Născut în ajunul revoluţiei de la 1821 şi trecut in lumea umbrelor acum 125 de ani, la numai patru ani după revoluţia din 1848, marele învăţat, scriitor şi om al acţiunii ferme, Nicolae Bălcescu, şi-a dăruit întreaga sa viaţă ideilor şi faptelor revoluţionare întru înălţarea neamului românesc. Excepţională figură a istoriei noastre, cu destinul prea scurtei durerea plinei sale vieţi în gîndire, murcă asiduă şi faptă de zi cu zi, Nicolae Bălcescu călăuzeşte exemplar drumul fiecărei generaţii. încă elev, studia cu pasiune slova documentelor istorice, înţelegînd foarte curînd în mod extraordinar că societatea românească se afla în pragul unor adînci prefaceri prevestitoare ale unei lumi noi. Istoria a devenit pentru el un instrument de luptă, trebuind să fie scrisă (aşa cum el a făcut-o) astfel încît să sprijine marile interese naţionale şi sociale, să însufleţească lupta popoarelor supuse şi a claselor oprimate, să ridice poporul la independenţă, descătuşat de robia inegalităţii social-politice şi a asupririi din afară. Cele mai recente cercetări ale istoriografiei româneşti confirmă, cu argumente şi date noi, începutul activităţii revoluţionare a lui Nicolae Bălcescu încă din vara anului 1839, cînd, abia devenit handler de cavalerie, a întreprins o călătorie în Banat, de fapt o misiune , naţional-revoluţionară, ce-i fusese încredinţată de profesorul bănăţean Eftimie Murgu. Participarea la conspiraţia de la 1848 avea să-l formeze ca pe unul dintre cei mai înaintaţi combatanţi ai generaţiei sale în lupta contra orînduirii feudale şi pentru unitatea şi independenţa poporului român. De remarcat, tot în lumina ultimelor descoperiri şi interpretări ale vieţii şi operei marelui înaintaş, că, pe plan programatic, Nicolae Bălcescu a conceput revoluţia ca un proces evoluînd concomitent şi nu succesiv, pe toate trei coordonatele sale: socială, politică şi naţională. In viitoarea evenimentelor din acea „primăvară a popoarelor“ care a cuprins aproape întreaga Europă, marele patriot român participă activ la pregătirea revoluţiei române, stabilind preţioase colaborări, impunînd în programul revoluţionar includerea articolului al 13-lea privind împroprietărirea ţăranilor. Şi în acest domeniu, anticipînd cu 16 ani reforma din 1848, el se pronunţă primul pentru expropriere în favoarea împroprietăririi ţăranilor. El însuşi avea să aprecie, mai tîrziu că „revoluţia de la 18 este întreagă în acest articol 13 celelalte puncte, mai dezvoltat numai, sunt reproducerea programului evoluţiei ae iu lezi". Dai revine nemijlocit meritul convicării Comisiei proprietăţii, ea, fusese mereu amînată de repnzentanţii marilor proprietari, ai arendaşilor şi bancherilor. Prin studiile sale asupra improprietării Nicolae Bălcescu a determinat nouă orientare în gîndirea romnească, demonstrînd însemnătăţi vitală a ţărănimii pentru neam românesc şi creînd baza cercetrilor istorice şi a marilor evreii literare de mai tîrziu, încă din inie 1848 a reuşit să convingă guvernul revoluţionar de necesitat înfiinţării unui corp de comisa de propagandă, pe care îl recrea şi instruia el însuşi în idei viitoarei participări a ţăranilor, mijlocul cărora comisarii urma să meargă la Constituantă. De 1 iulie 1848, Nicolae Bălcescu preluat şi direcţia gazetei „învţătorul satului“, înaintea plecării la Constantnopol ca membru al delegaţi muntene pentru obţinerea recunoşterii programului de la Islaz, el publicat anonim în „Poporul sveran“, aflat sub influenţa sa, statul Drepturile românilor căt înalta Poartă, în care îşi explic convingerea că, deşi „timpul ni venit ca să dobîndim o indepedenţă absolută“..., să nu uităm sîntem datori a apăra naţionalittea şi drepturile noastre, de ve fi nevoiţi, chiar vărsînd sînge nostru“. în acest sens, el a mitat consecvent pentru crearea ur armate, menite să apere noile făptuiri politice, prin „organizare rezervelor naţionale“ şi ridicatea luptă a maselor populare, este primul român care pune cli în scrierile sale, problema uni celor două Principate cu Transvania, luptînd cu pasiune pentrufăptuirea ei. Revoluţia, emigrţia, contactele strînse cu transovănenii înseamnă o suită de împrejurări în care, cu adînc patrotism şi exemplară lipsă de sofism, a abordat problema uni statale a românilor. Omul de concepţie, gînditor profund, înzestrat în egală măsu cu un simţ realist remarcabil,voluţionarul de excepţie Nicol Bălcescu şi-a adus astfel o cotribuţie de seamă la făurirea Rmâniei moderne. Ileana Petres, 1848 - 1978 Nicolae Bălcescu — eminent reprezentant al revoluţiei de la 1848 „Omul de concepţie, ginditorul profund, înzestrat în egală măsură cu un simţ realist remarcabil, revoluţionarul de excepţie Nicolae Bălcescu şi-a adus astfel o contribuţie de seamă la făurirea României moderne.“ Ramuri nr. 7 (169) @ 15 iulie 1978 , pagina 11