Realitatea Ilustrată, 1931 (Anul 5, nr. 231-257)

1931-07-02 / nr. 231

2 iulie 1931 moară aşa după cum propria ta um­bră nu face nimic corpului tău. — „Nouă nu ne este frică de spiri­tele lui Budha, dar în a şaisprezecea zi a lunei, vin corăbiile cu spirite şi vai de acela care nu se află în port. Acela trebue să moară. Morţii îl iau cu ei. Am ridicat deodată piedica revol­verului; mă enervează acest peşte sburător care tot dă târcoale vasului nostru. Fusaichi se apropie de mine şi-mi spuse politicos: — „Dacă aş fi eu în locul dv., nu aş trage în peştele acesta. Ai putea să omori pe fratele căpitanului nostru”. — „Acum pot să râd şi eu odată, Fusaichi. Tu crezi poate, că dihania aceea a fost vreodată om? Aşa de rău nu pot gândi despre semenii mei. Uită-te la bestia aceea, cum îşi strân­ge aripile negre, cum se svârcoleşte, cum se întinde... Fratele lui Yokogi s’a înnecat în mare, nu-i aşa Fusai­­chi?” — „Era pescar şi s’a înnecat din cauza unui Taifun, care l-a surprins aproape de coastă.” Fusaichi, nu crede în răsbunarea lui Budha, dar eu văd în ochii lui, cum tremură de frica zilelor lui Bon. 1} mai întreb odată, dacă într’adevăr îi e atât de frică de spirite. Cu o mină foarte convinsă, Fusaichi îmi răspunse că dacă spiritele nu ne vor trage în adâncul mării, paralizia totuşi ne va lovi pe toţi. — „Cunoşti dumneata, pe Kappa? Ai auzit dumneata vreodată de ispră­vile lui groaznice?” In loc de orice răspuns, am ridicat din umeri, gândindu-mă că nu Kappa va fi acela care ne va înneca, ci desi­gur o furtună groaznică, un Taifun care bântuie marea Coree în acest a­­notimp. Am plecat să-mi văd bolna­vul. Marea începu să se agite. In depărtare vedeam o trombă e­­normă, care se apropia de vasul nos­tru. Un vânt puternic începu să su­fle și să se coboare peste valuri, ca o căruță care ar merge noaptea pe un câmp răscolit de obuze. Toate efor­turile depuse de cârmaciul nostru, ră­maseră infructuoase. Elementele na­turii, cu o putere titanică, îşi băteau joc de cârma noastră. Marinarii aler­gau după hârdaie, pompele gata de funcţiune ,aşteptau asaltul valurilor. Tromba se apropiă, ne prinse ca în­­tr’un vârtej ameţitor. O ceaţă deasă ne învălui ,astfel că nu puteam ve­dea decât elementul ostil, care îşi ma­tor. Mă cramponasem cu mâinile de o bară a punţii, hotărît să înfrunt şi a­­ceastă încercare cu riscul vieţii mele. Oamenii echipajului, su­perstiţioşi, luară câteva hârdaie, le scoaseră fun­dul şi le asvârliră în apă. Aceasta pentru ca demo­nii vrând să asvârle apă pe punte să se păcălească, îndeplinind munca inutilă a Danaidelor. Valurile în­cepură să inunde puntea. Oamenii îngroziţi fugiau din cabine pe punte şi îna­poi, neștiind ce măsuri să ia. La un moment dat, su­nete lugubre ca de sirene fantomatice ,începură să ne vuiască în urechi. Ma­rea în prada unei furii indescriptibile asvârlea potop de valuri pe punte. Intr’adevăr, oamenii a­­ceia aveau dreptate. In capul fiecărui val, făcân­­du-şi loc printre spume, mii de lighioane ,adevărate viziuni de infern, jivine cu ochii holbaţi, cu nenumărate ghiare, ţineau par­că în labele lor abjecte ne­numărate hârdaie şi rânjind cu o satisfacţie bestială ,asvârliau apă, inundându-ne, stropindu-ne faţa, umplând cabinele. Se strecurau par’­­ea dealungul catargelor, şi deodată se is­­beau cu putere de ele, căutând să le nimicească; loviau cu o for­ţă diabolică, în toate direcţiile rupând funiile, străpun­geau coastele vasului, fă- i REALITATEA ILUSTRATĂ cându-i să pârâie din toate mădularele, să trosnească, ca lemnul în flăcările unui rug. Deodată un val enorm se năpusti asupra noastră şi cât ai clipi, jumătate din echipagiu fu învăluit de apă, ridicat în slavă şi în­ghiţit în massa neagră şi fără fund a oceanului . Deodată, apele se desfăcură ca o prăpastie. Ceva ca o pompă e­­norma, care ar fi putut suge cu o putere de mii de cai, ne atrase spre fund, dându-mi senzaţia unei căderi vertiginoase. Ca un adevărat vas-fantomă, te ar aluneca pe fundul mării, printre lighioanele apocaliptice, alături de hidre, caracatiţe, peşti cu înfăţişare, de incarnaţii de spirite rele, în mij­locul unui tumult asurzitor, al unui muget care-ţi dădea impresia că te afli la porţile iadului nava noastre, tăia apa neagră ca smoala tonitos. Deodată un şuerat sinistru se auzi. O lighioană enormă cu aripi de liliac, cu o gură căscată ca un dragon, tâ­t ochii fosforescenţi, de par’că se­­­dunaseră acolo toate crimele pămân­­■' uare în pag. 6­ a) Duhurile aruncau asupra noastră hâr­­dae, găleţi cu apă... Pompele erau ga­ta de funcțiune... Echipajul începu să alerge ca smintit pe punte. In furia uraganului, care svârlia fantastic coaja noastră de nucă, dihania acoperia mugetul valuri­lor, cu strigătu-i sălbatec. Zeul furtunei își cerea prada și vroia s’o ia cu orice chip Lampadarul se legăna de­asupra mea ca o viziune haotică...

Next