Realitatea Ilustrată, 1932 (Anul 6, nr. 258-283)

1932-01-07 / nr. 258

7 Ianuarie 1932 REALITATEA ILUSTRATA OPOARELE creştine şi-au apropiat obi­ceiuri, rituri şi chiar ne­bunii, pe cari cu drept cu­vânt le poate revendica nu­mai păgânismul. Carnavalul european nu este decât o urmă degene­rată şi contrafăcută a ser­bărilor păgâne, a baccana­­lelor, a lupercalelor şi a sa­­turnalelor. Anticii nu-şi celebrau serbările fără orgii, dansuri şi de­ghizări. De atunci şi până astăzi nu­mai costumele au evoluat. Licenţa moravurilor a rămas insă aceia. Pentru a celebra misterele lui Bac­­chus, baccantele, preotesele acestui zeu al vi­nului, alergau pe străzi aproape goale, aco­perite numai cu o piele de tigru, încinse cu o cingătoare din viţă şi foi, restul corpului gol, părul despletit, prins într’o ghirlandă de frunze de viţă. Unele cu o torţă in mână, altele cu chiorchini de struguri înfăşurate în corzi de viţă, agitând cupe de lut, dansând nebuneşte, ţipând înfricoşător, exclamau in plină surescitare lubrică: „Io, Bacche!” Stri­gătele confuze se amestecau cu sunetele tam­burinelor, ale ţimbalelor şi trompetelor. Bac­cantele erau urmărite de o trupă de nimfe şi­ un cortegiu numeros de bărbaţi, deghizaţi în satiri, în sileni, unii mergând pe jos, alţii călare pe măgari, toţi având atitu­dinea oamenilor turmentaţi, trăgând după sine ţapi negri împodobiţi cu ghirlande, care urmau să fie sacrificaţi zeului. In acest fel înţelegeau anticii să aducă prinosul lor de mulţumire zeului, serbare care în cele mai multe cazuri sfârşia cu o orgie monstruoasă. Analogia acestor travestiri, cu mascara­dele carnavalului, este evidentă; ceea ce for­mează însă o curiozitate, e faptul că în ciuda tuturor excomunicărilor bisericei creş­tine, care a interzis imitaţia vechilor cul­turi păgâne, acestea s’au păstrat sub o altă formă şi continuă să fie practicate chiar in zilele noastre. Explicaţia e simplă: omenirii i-a fost mult mai uşor să renunţe la zei şi idoli, decât la idolatrie şi la obiceiurile legate

Next