Realitatea Ilustrata, 1939 (Anul 13, nr. 624-649)

1939-01-24 / nr. 627

TRAGICUL DESTIN­At '* 1 — , » MARELOR CÂNTĂREŢE ROMANCE M­ ARELE actor care a fost Matei Millo avea o vorbă care o repeta des „actorul dă vorbe multe pe parale puţine". Asta înseamnă că — mai ales acum cinci­zeci de ani — era lucru foarte greu pentru actori să se îmbogăţească. Cei mai mulţi o duceau greu de tot şi fericirea pentru aceştia nsemna un trai în care sa nu lipsească strictul trebuitor. Au fost însă şi excepţii, în ceea ce priveşte cântăreţele noastre, dintre care unele, prin vocea lor, care ieşea din comun, au izbutit să-ţi facă nume peste hotare. Muzica, limbagiu internaţional, le-a sifit întru ajutor. Nimerindu-se ca unele din ele să fie şi femei frumoase — şi când frumuseţea­ nu iscac'asta constituia un punct de atracţie — prin legăturile care şi le-au creiat cu oameni dintre cei mai de teamă, au făcut averi mari, ajungând şi proprietare de case şi vile în marile centre apusene. Urmărindu-le însă cariera, îţi dai seama că un destin crud le-a urmărit pe toate aceste „privighetori", care au sfârşit — excepţiile sunt rare — dacă nu în neagră mizerie, în orice caz într'o viaţă plină de lipsuri. Pricina ? Pe lângă fatalitatea care le urmăreşte şi face ca din măreţie să decadă, şi ele s'au arătat rele administratoare ale propriei vieţi. Dacă au avut puzderie de adoratori, n'au avut însă prieteni sinceri cari să le deschidă capul şi să le aducă aminte că tinereţea, şi corolarul ei frumuseţea, nu sunt veşnice, că anii nu trec în zadar peste nimeni, că arta cântecului, pe lângă că nu răsfaţă pe nimeni prea mult, dar cere şi o viaţă plină de înfrânări,­­ că adoratorii se răresc cu trecerea anilor şi in sfârşit, vorba cânte­cului, că bătrâneţea înseamnă haine grele. Prezumţioase, Deb o vîato fastuoasa • * m « şi ae risipa la cumplita miter­ie îţi închipuiau ca vor moşteni pământul, că banii ca şi vocea nu se vor sfârşi, că lumea va fi mereu a lor, că adoratorii vor voi şi mai departe, neştiind că bărbatul fîe el simplu bancher sau prinţ moştenitor nu poate adora pungi pe la ochi. Ţin în mână un tablou al Elenei Teodorini în rolul lui Carmen. E tânără ţi plină de mândreţe, în celebrul cuplet: „Amorul e un copil pribeag". Pe vremea aceea avea succese pe toate scenele lirice ţi neştiind ce să mai facă cu atâta bănet, îţi cumpărase terenuri în insula Madagascar, ba ajunsese şi contesă de Marcolînî. Am văzut-o în ultimii ani ai vieţii predând lecţii de canto — cântăreţele profesoare îmi amintesc de boxeurii scoşi de pe ring şi ajunşi „maeştri" t — şi d’abîa îşi putea duce zilele. La moarte a­­ fost dusă la cimitirul Sfânta Vineri şi înmormân­­t­­ată la lotul „de şapte ani". In preajma desgro­­pării pentru a i se duce oasele în groapa comună, s'a găsit d. N. Petraşcu, în cuprinsul­­ unei conferinţe la radio, să amintească cine a fost Elena Teodorini. Ministerul Artelor s'a­­ sesizat şi a cumpărat groapa „pe veci", ba­d. Al. Lapedatu, ministru pe vremea aceia, a luat iniţiativa ridicării unui monument în locul unei plăci roase de vremi şi în­­gropată în bălării. Eufrosina Popescu­ a fost una din pri- -­mele cântăreţe ale lumii, întrucât un timp îndelungat roluri femeieşti au­­ fost cântate la operă de bărbaţi. Vocea ei întinsă i-a adus celebritate şi Napoleon al lll-lea se spune că a adorat-o. Dealtfel cântăreaţa, ajunsă mai în urmă artista dramatică, păstra o întreagă corespondenţă cu ultimul împărat al Franţei. Norocul Frosei Popescu a fost că pe lângă voce era înzestrată cu un real talent dramatic şi astfel, după ce ţi-a sfârţit cariera de cântăreaţă, a fost întâia societară a Teatrului Naţional. A murit nu în mizerie, dar ducând o viaţă care numai îmbelşugată nu se putea numi. In opereta de acum patruzeci de ani strălucea Irina Vlădoianu, cunoscută sub numele de Vlădoia care când cânta la Teatrul „Dacia" de pe strada Carol­ée (Continuarea in pagina 19-a) Zina di Nori Darclée în Lucrezzia Borgia Mara d’Asty Eufrosina Popescu Elena Teodorini Maria Sani Pag­­e No. 627

Next