Renaşterea Bănăţeană, septembrie 2000 (Anul 12, nr. 3219-3244)

2000-09-05 / nr. 3222

♦ Supliment de cultură, literatură și artă ♦ Nr 3222 ♦ 5 septembrie 2000 ♦ 8 pagini ♦ al ziarului "Renașterea bănățeană"♦ ♦ nu se comercializează separat ♦ Note despre Jurnal "Cazar Rebreanu" M • "Pulsația vieții" și "Duhul dintre cuvinte" f * * alți critici (V.I. Streinu, îndeosebi) au fost convinși că Rebreanu se închină cu pioșenie "dogmei realiste". Oglinda stendhaliană plimbată conștiincios de-a lungul dru­mului românesc l-a îndatorat pe arde­lean românului balzacian. Paradoxul e că Rebreanu, considerat creatorul romanului românesc modern cultivă, totuși, o formulă anacronică, iar "cla­sa pretimpurie" (cum observa Theo­­dor Codreanu) a întârziat și chiar îm­piedicat o relectură nuanțată, dizolvând realismul triumfător și dovedind că nu avem de-a face cu o estetică rudimen­tară. Realismul secvențial, interesat de "felia de viață" suportă un binevenit corectiv. Rebreanu vorbește de "o serie întreagă de oglinzi", ceea ce l-ar apropia - s-a observat - de eminesciana "ca­meră cu păreți de oglinzi". Romanul devine o oglindire totalizantă iar rea­litatea un pretext câtă vreme, așezat la masa de scris, prozatorul încearcă - printr-o transmutare - să uite de sine. Prin efortul de identificare cu "multele relativități", scriitorul pătrunde într-o altă lume, nouă, supravegheată din înalturi, cu o cumpătare goetheană, am zice. Acel aer de obiectivitate (sau, în memorabila formulare iorghistă, "sti­­' de jandarm") sunt producătoare de ...sprecizie. Romancierul nu uită că literatura este o oglindă selectivă (v. Literatura și iubirea) și interesul merge înspre sondarea sufletului "cel mare și etern" (al omului și al neamului). Ar fi de reamintit aici că reproșul re­­brenian în privința inovației lui Rey­­mont viza tocmai "lipsa sufletului". Sintezele lui Rebreanu au drept condiție multiplicarea oglinzilor. Și dacă "spo­vedaniile" sunt "însemnările celor sin­ceri" , viața - invocată obsesiv - lasă loc "licăririlor spiritului". Acea fai­moasă construcție, lăudată stăruitor de critici, se face singură - ne previne autorul. Trebuie să-l credem? Rebreanu nu vrea să fie șlefuit și neprecis; el nu caută frumosul ci "pulsația vieții", convins că arta e în "duhul dintre cu­vinte". Aici e chiar paradoxul con­cepției sale: în puținele rânduri con­sacrate acestei chestiuni, teoreticianul Rebreanu ne invită într-o lume specială, posibilă prin captarea vocilor ("multele relativități"), găzduite în romanul sfe­­roid, adecvat fondului său romantic. Curios e că prozatorul, subjugat de simțul arhitectonic, vrea să prindă în perfecția formei duhul impalpabil; altfel spus, transmutându-se în amintita lume specială, disciplinează fluidul creației, convins că acesta comunică direct cu lumea spiritului. Rebreanu e fascinat de "identificarea cu materia" (garant al regenerării) și obsedat de simetrii, încât acea "materializare a gândului" (care "se învârtește") ne obligă să pu­nem sub semnul întrebării știutele clișee ale recepției (preluate și, la ocazii fes­tive, docil-invocate) pentru a nota că, în pofida bătătoritei acute de rude­­mentarism, estetica rebreniană a fost așezată, printr-un fraudulos transfer, sub alte premise. Putem uita (altfel decât vinovat) voința romancierului? Ceea ce trebuie, neapărat, cercetat ar fi însă corespondențele: adică, mă­sura în care creatorul își urmează depozițiile axiomatice (fără a coagula într-un pretențios sistem) judecându- l, negreșit, prin propriile intenții și realizări (deviante ori ba de la in­flexibila linie "doctrinară"). Liviu Rebreanu încearcă să treacă fluidul creației prin refrigerentul concepției. Deși are obsesia formei, deși ne asi­gură că ea ("faimoasa construcție") se face singură, fără o regie con­strângătoare (lucrurile stând nițel alt­fel), prozatorul reușește să nu ucidă "duhul dintre cuvinte". Creator de lumi", romancierul-salahor prinde, așadar, "pulsația vieții". Despărțindu-se de nuvelistica "în­gălbenită", cu acele "dubuiri de detaliu" (cum observase Călinescu), de febrila gazetărie (cu un Rebreanu prolific și polemic), prozatorul se apropie de se­cretul marii creații, infirmând că viața rurală (epidermică, cu o umanitate primitivă) n-ar fi proprie pentru roman. Fie că pătrundem în viața obscură a subconștientului, măcinând un suflet întunecat, fie că asistăm la căutarea înfrigurată a unei credințe salvatoare ori că, pe marile pânze, ritmate epopeic, suntem martorii unor drame la scară sociologică. Rebreanu prinde "pulsația vieții". ADRIAN DINU RACHIERU Continuare în pagina 3 ei Statuia lui Eminescu din Constanța de Oscar Han (fotografie comunicată de prof. Al. Mangu). Comandată de primarul localității, această statuie a fost dezvelită în anul 1937. Și statuile lui Eminescu din Timișoara (în fața Cinematografului Capitol) și din Oradea aparțin acestui reprezentativ sculptor, în pagina 5: "Un eveniment cultural" — cronică literară la volumul de corespondență Inedită Mihai Eminescu — Veronica Miclé. - Domnule profesor Florentin Smarandache sunteți cunoscut, în lumea matematicii, prin funcția care vă poartă numele. In același timp literatura vă reclamă ca fiind pă­rintele curentului intitulat "para­­doxism". Cum împăcați cele două "meserii"? - Pot spune că dacă mă plictisesc de una fac alta și invers. Literatură am început să scriu pentru a mă­ cifi și sfift psihic, mai ales în perioada comunistă și în perioada în care am stat în lagărul de refugiați din Turcia. Este ca un exercițiu tera­peutic. Matematica îmi asigură su­praviețuirea, deci o fac vrând-ne­­vrând.­­ Ați reușit să fugiți din țară în perioada comunistă... - Simțeam că mă sufoc în România și că sunt dat la o parte, nu puteam să public și să mă realizez. Prin urmare, nu mi-a mai rămas decât să fug în străi­nătate, lucru pe care l-am reușit, după o mulțime de peripeții. - Timp de mai mulți ani, până a ajunge în Ame­rica, aț­ locuit într-un lagăr din Tur­cia...­­ Am dus, acolo, o viață foarte grea. Am stat 70 de oameni într-o baracă și am prestat o mulțime de munci necalificate, de la zugrav la săpător de șanțuri. Am și scris o carte în care povestesc ce am pătimit­ în America, iar am săpat șanțuri până am ocupat un post de inginer și apoi de profesor universitar. Era greu, din punct de vedere psihic, dar am luat­­­ de la zero și am reușit.­­ înainte de a pleca din România ați ascuns o mulțime de manuscrise pe care le­­ați recuperat după revoluție...­­ Am ascuns multe manuscrise, dar, totuși, unele mi-au fost confiscate. Pe altele le-am pierdut încercând să le trimit în străinătate printr-un văr, marinar, care, de frica securității, le-a distrus. Câteva le-am îngropat în curtea mea de la Bălcești, lângă un piersic, într­­o cutie de aluminiu, recuperându­­le după revoluție. Scriam cu indigon, în mai multe exemplare pe care le îngropam în diferite părți pentru ca măcar o copie să scape. Mai multe manuscrise trimise în străinătate, prin poștă, recomandate, nu au ajuns, fiind confiscate de securitate.­­ Locuind în străinătate și fiind în mijlocul dias­­porei cum percepeți relațiile dintre românii de acolo?­­ în perioada co­munistă diaspora era puțin dezbinată, fiecare nou venit era privit cu teamă și bănuit că ar fi securist. Acum se observă o anumită armonie, dar mai există divergențe politice și invidie, sperăm ca pe viitor să fie mai multe contacte între românii de pretutin­deni, datorită și exploatării Internet­­ului.­­ Se vorbește despre nivelul ridicat al învățământului românesc comparativ cu cel occidental. Care este realitatea în învățământul ame­rican, în care sunteți implicat de mai mulți ani, predând la Universitatea din New Mexico?­­ Nivelul, în în­vățământul liceal, este destul de scă­zut, nu dau o mare importanță școlii, iar în America, scenele violente din filme reflectă foarte bine realitatea, drogurile, sexul și crimele fiind la ele acasă. Multe fete nasc din liceu și nu își pot termina Școala. La fa­cultăți lucrul se schimbă, fiindcă în­vățământul nu mai este gratuit. Aici studenții vin să recupereze lipsurile care se observă din liceu. Se predau cursuri de la nivelul cel mai jos și până la cel mai înalt.­­ La începutul anilor '80, alături de Ioan Pachia Tato­­mirescu și alții, au­ pus bazele curen­tului literar intitulat "paradoxism"...­­ Prin paradoxism am încercat o ieși­re din tipare și un fel de protest față de ce se întâmpla, în acel moment, în România dar și în lume. Este un curent complex. Am încercat, prin­tre altele, să interpretez o expresie la figurativ, la propriu și invers,în scopul de a crea ilaritate și de a duce cititorul spre o pistă falsă. - Există o legătură între paradoxism și descoperirea "Funcției Smaran­dache"? - Este o legătură pentru că în câteva enciclopedii americane sunt amintite paradoxurile "Funcției Smarandac­e", care pot fi folosite și în literatură. Acum sunt mai multe funcții care îmi poartă numele, care au legătură în teoria numerelor. Pu­tem spune că am fost dăruit cu un spirit jucăuș fiindcă îmi place să mă joc cu numere și cu cifre.­Ați publicat deja în jur de 40 de cărți și putem spune că sunteți foarte prolific din punct de vedere publi­cistic. Care ar fi proiectele dumnea­voastră de viitor?­­ Sunt destule. Sper să fiu sănătos și să mai public multe cărți și de acum încolo. SORIN PRECUP în America, scenele violente din filme reflecta foarte bine realitatea" • Interviu cu matematicianul și scriitorul Florentin Smarandache, profesor universitar la Universitatea din New Mexico

Next