Revista 22, iulie-decembrie 1995 (Anul 6, nr. 27-52)

1995-07-05 / nr. 27

MONICA LOVINESCU François Furet iluziei comuniste Impasul școlii românești de medicină -Cu cîteva zile în urmă, cunoscutul general Paul Cheler a făcut o declara­ție, reluată de Radio București, din care reieșea că România are o dotare militară suficientă pentru a face față oricăror situații, pe care, de altfel, nu le-a numit, și chiar pentru a mai pune o dată opinia acolo unde a mai pus-o de două ori în acest secol. Oricine poate decripta mesajul cum dorește, dar cred că nu mă înșel dacă înțeleg că generalul, care comandă Armata a IV-a „Transilvania“, a vrut să dea asi­gurări că România e destul de puter­nică încît să nu se teamă de ipotetice­le amenințări din partea Ungariei. Afirmația e născută, evident, în cer­curile PUNR, care, de altfel, au cerut în mod explicit demisia ministrului de Externe, acuzat că ar fi dispus să facă concesii revendicărilor maghiare. Nu ar fi prima dată cînd un militar face declarații aberante, care-i pun pe po­liticieni în cele mai penibile situații, dar nu e mai puțin adevărat că politi­ca însăși are, teoretic, în rețeaua ei subterană de presupoziții soluția mi­litară. Generalul Cheler nu a făcut decît să o dezvăluie. Cît de neadecva­tă și anacronică este ea în contextul politic actual nici măcar nu merită să discutăm. Dar ceea ce putem observa este că niciodată o asemenea declara­ție nu a fost făcută în legătură cu zo­na Răsăritului ex-sovietic, cu toate că și aici se puteau invoca precedente is­torice. Chiar și în zona aceasta a unei gîndiri născute în izolare, nimeni nu a imaginat reglarea contenciosului nos­tru cu Rusia și Ucraina în termeni militari. Nu s-a găsit nici un general anacronic și himeric care să arate cu degetul amenințător către Răsărit. S-ar spune că la acest capitol rațiu­nea a fost mereu limpede și că doar întîmplător excesele afective au de­bordat numai în exprimarea raportu­rilor cu Ungaria. Și totuși, nu poate fi vorba de o simplă întîmplare. Lăsînd la o parte calculele strict militare, care ne-ar aduce chiar pe te­renul gîndirii aici incriminate, obser­văm că întreaga politică față de Răsă­rit purtată de grupurile politice care exercită astăzi puterea se caracteri­zează printr-o timiditate aproape umilă, în toate gesturile s-a vădit gri­ja excesivă de a nu tulbura, de a nu contraria Puterea de la Moscova, chiar și atunci cînd nu aveam nimic de revendicat, decît libertatea opțiu­nii noastre europene. După vizita lui Șumeiko la București, oficialii noștri au dat impresia că doresc integrarea în structurile NATO, dar, dacă s-ar putea, numai cu acordul Moscovei. Evident, nu am înregistrat nici o reacție din partea naționaliștilor beli­coși, care stau cu privirile îndreptate către Apus. Unanimitatea mediului politic românesc, atunci cînd se fac declarații prooccidentale de circum­stanță și care nu presupun responsa­­bilități imediate, se pulverizează ime­diat ce se pune problema unei poziții politice ferme față de pretențiile Mos­covei. Comunicatul recent al Partidu­lui Alianței Civice, care condamnă prudențele greu de înțeles ale oficiali­tăților în dialogul cu Rusia, ne-a de­monstrat că se poate vorbi și altfel, mai direct și mai ferm. Dar mai im­portant pentru ce vrem să spunem este că dedesubtul limbajului diplo­matic prudent și neexpresiv se mani­festă în viața publică de la noi tot fe­lul de îndrăzneli și agresivități, în­dreptate, într-un fel sau altul, numai împotriva Occidentului. Nu putem să nu observăm că problema suveranită­ții naționale a fost pusă de cercurile favorabile guvernării actuale numai în legătură cu o presupusă ofensivă occidentală. Conservatorii acuză imixtiunea instituțiilor financiare în problemele reformei economice, națio­naliștii denunță complicitatea Occi­dentului în susținerea revendicărilor maghiare, iar în cadrul Bisericii Orto­doxe o parte importantă a clerului ne avertizează asupra pericolului secula­rizării sau, dimpotrivă, a unor curen­te religioase venite tot din Occident. Iată cum se conturează îngrijorarea față de o ofensivă occidentală pe toate planurile. Nu putem ignora că există la noi și bine înrădăcinate sentimente antiru­­sești, poate chiar în rîndul militarilor, dar care dobîndesc o exprimare foarte palidă. Dar aici se manifestă o dife­rență esențială, pe care ar trebui să o observe mai ales adversarii declarați sau nedeclarați ai Occidentului. Lu­mea apuseană ne propune o relație liberă, dezinhibată, care recomandă spiritul critic și care, paradoxal, per­mite pînă la un punct chiar și mani­festarea comportamentelor antiocci­dentale. Așa e cu putință ca o declara­ție ca cea a generalului Cheler, și ca multe altele, să nu distrugă ireversi­bil efortul nostru de integrare euro­peană. în schimb, Rusia ne pretinde raporturi exclusive, de necondiționată fidelitate. Orice fisură poate duce la o răcire de durată. Guvernanții actuali au reținut numai avantajele și liber­tățile care decurg din colaborarea cu Occidentul și nu se grăbesc să sanc­ționeze comportamentele acestea hao­tice ale unor cercuri politice și milita­re. Dar sînt convins că ar reacționa cu totul altfel și președintele, și Guver­nul dacă un alt general Cheler ar amenința Moscova. EMIL HUREZEANU Amintirea lui Ceaușescu pag.15 pag.12 anchetă NICOLAE MANOLESCU: „Nu cred că mai sîntem în sfera de influență a Moscovei“ HORAȚIU PEPINE Dacă generalul Cheler ar amenința Moscova S­APT­AM­IN­AL EDITAT DE GRUPUL PENTRU DIALOG SOCIAL • ANUL VI • 16 pagini • 400 lei

Next