Revista 22, iulie-decembrie 2003 (Anul 14, nr. 695-721)

2003-07-01 / nr. 695

săptămânal independent de analiză politică și actualitate culturală 1 - 7 iulie 2003 • 16 pagini • 15.000 lei www.revista22.ro <comentariii politice •RODIICA 1 fl w■ w% ■ II v- N. C. MUNTEANU ILIE ȘERBĂNESCU BRONISLAW GEREMER pag. 10 -11 Relația Est-Vest-SUA Norman Manea întoarcerea huliganului cronici de pag. CARMEN MUȘAT și 14-15 MIRCEA IORGULESCU O știre de fapt divers, aproape ignorată, mi se pare de maxim interes. Un jurnalist, Vasile Horea, obligă prin justiție SRI să predea listele ascultărilor telefonice, autorizate sau nu. Nu e un secret pentru nimeni că obiceiul de a asculta convorbirile capu­lui de locuitor nu a dispărut în 1989, nici în 1996, nici în 2000. De fapt, nu a încetat niciodată în ulti­mii cincizeci de ani și mai bine. Că românul e năs­cut cu frică de Dumnezeu nu știu, dar sigur are fri­ca serviciilor speciale. Cine e serviciul respectiv? E un ins care se furișează pe lângă ziduri, ascul­tă reflex pe la uși. Interoghează prietenii, anturajul, vecinii, curios să afle cu cine trăiești, ce simpatii politice ai, câți bani câștigi. E același care pune o ureche vinovată în căști și nimerește între tine și partenerul de conversație telefonică. Acest rău a intrat atât de adânc în noi, încât ni se pare normal ca lucrurile să se întâmple așa. E ca aerul pe care îl respirăm. Trăim această situație de mult și cu re­semnare. Avem prejudecata îndreptățirii statului de a se amesteca în viața personală a oricui, pentru că ar avea „interese superioare, care țin de sigu­ranța națională“. De fapt aceste rațiuni adesea nu există. E vorba doar de folosirea de către diverse grupuri de interese, ajunse vremelnic la guvernare, de situația lor de moment. E un abuz grav. De fapt o poliție politică, atunci când nu e mai puțin decât atât, o simplă mizerie omenească, o curiozitate bol­navă sau teama de celălalt. Scopul este prelungi­rea stadiului petrecut la putere, lovirea rivalilor per­sonali, politici și economici, strângerea de piese compromițătoare la dosar, în caz că...­ Obsesia campaniilor electorale când va trebui înfruntată opoziția duce la această spionare cvasioficială. Comunismul românesc în perspectivă comparată Piața în formare oferă și ea destule prilejuri de cu­riozitate. Nu se știe niciodată când ai nevoie de o frântură de conversație, de o cifră suspectă, de o intrigă sentimentală. „Și pac la Războiul, Aga­­miță Dandanache era mai prost ca Farfuridi și mai ticălos decât Cațavencu. Dar înțelegea jocul cu mult înaintea altora. Și o ducea bine, la vârsta când alții își caută de treabă, senil, se vedea iar în Parla­ STELIAN TĂNASE Faptul divers­ ment și, paradoxal, izbândea. Șantajul, compromi­terea celuilalt, anihilarea lui sunt, de fapt, „rațiunile superioare de stat“ care determină un asemenea comportament, în timp s-a făcut dovada existenței acestor ascultări. Chestiunea nici nu ar mai trebui pusă. Parchetul, la cererea serviciilor speciale, aprobă fără să judece asemenea cereri de intercep­tare a convorbirilor telefonice. Din când în când, aflăm, din diverse rapoarte, cam câte asemenea cazuri s-au aprobat. Cam 2—3.000 pe an. Dar avem motive să bănuim că aceste statistici sunt aproxi­mative. în plus, sunt ascultările neautorizate. Mult mai multe și ale căror rațiuni nu sunt greu de des­cifrat. Oricine lucrează într-un centru de ascultare poate să se amuze, să colecteze informații confi­dențiale, interceptând convorbiri telefonice. Ni­meni nu veghează ca acest lucru să nu se întâm­ple. Faptul e privit ca o distracție nevinovată, un obicei al casei. Nu e! E un fapt foarte grav de încăl­care a libertăților cetățenești. Persoanele implicate sunt răsplătite pentru informațiile pe care le aduc, și nu pedepsite pentru încălcarea legii. Cazurile de­rulate până azi descurajează pe cei ce ar îndrăzni să încalce codul tăcerii și ar denunța asemenea si­tuații. In plus, sunt ascultările efectuate de serviciile „private“. Ele se ascund sub tot felul de denumiri: „firme de pază“, „de siguranță“, „agenții de detec­tivi“. Sunt formate de vechi securiști, milițieni și SPP-iști. Și ele, săracele, ce să facă? Se îndeletni­cesc tot cu ascultarea, singura meserie pe care o cunosc. Nu știu de ce se spune că prostituția ar fi cea mai veche meserie din lume. Mai curând a fost spionarea celorlalți. Cert este că bietul cap de lo­cuitor e lipsit de protecție în fața acestui flagel. O veritabilă ciumă. Nu știu cine mai are viață privată, intimitate. Dacă faci parte din vârfurile mass-me­­dia, politicii, lumii de afaceri etc., sigur cineva din umbră se interesează îndeaproape de viața ta. In­formația de acest tip, subterană, e un argument tare în orice dispută. „Urechea și timpanul” fac mari servicii oricărei cauze, mai mizere sau mai... nobile. E un fenomen la fel de răspândit ca și co­rupția. Marfa e la mare preț și are căutare. Printre politicieni, oamenii de afaceri, în presă. Se vinde bine, ca profit; în acest sens, nu se poate spune că România nu ar fi o țară „ascultată“. E foarte bine „ascultată“. Cineva e cu urechea pusă pe noi, ca un stetoscop. Ne știe toate necazurile, bucuriile, speranțele, dezamăgirile, resentimentele. Știe și că (Continuare în pag. 3) pag. 3-4 & revista edita d­e VLADIMIR TISMĂNEANU MUik' j à .ÆâLW . ■ ■ • ; pag. 7-9 * « • ' : Hü» ■ [UNK] '' "

Next