Revista 22, ianuarie-iunie 2004 (Anul 15, nr. 722-747)

2004-01-06 / nr. 722

6-12 ianuarie 2­0­0­4 • JtC. Jl 5*!* *LJP JWH JL SCRISORI • SCRISORI • SCRISORI Reamintim cititorilor noștri că această pagină le aparține, ca și responsabilitatea pentru scrisori. Opiniile exprimate in unele scrisori pot fi contrare opiniilor sau orientării generale a redacției. Necesitatea unei integrări reale se dis­cută mult pe marginea integrării României în UE și cea mai mare parte a cetățenilor țării sunt pentru o integrare cât mai rapidă. Nimeni însă, și guvernanții cu atât mai pu­țin, nu explică pe larg și în detaliu care ar fi avantajele și dezavantajele imediate sau pe termen lung ale acestei integrări. Guvernul se căznește să ne convingă că în acești ani s-a înregistrat o creștere economică de 4 — 5% pe an, cu alte cuvinte nivelul de trai ar fi cres­cut, dar acest lucru nu este simțit de cetățeanul obiș­nuit care simte pe propria lui piele cum de la o lună la alta puterea lui de cumpărare scade văzând cu ochii: crește prețul la energia electrică, la gaze, la pâine și în general la toate produsele alimentare și cele de uz casnic. Se mai întâmplă un lucru, în contradicție cu tot ceea ce face și mai ales cu declarațiile guvernului, și a­­nume se înregistrează o creștere a importurilor în comparație cu exporturile, acest lucru fiind sesizat și de Banca Națională care încearcă să gâtuie creditele pentru achiziționarea produselor de uz casnic de către foarte mulți cetățeni cu venituri modeste. Produsele de uz casnic cumpărate cu credite de la bănci sunt în cea mai mare parte din import și ne punem întrebarea: de ce nu sunt achiziționate produse ale industriei româ­nești? Răspunsul nu este greu de ghicit. Produsele ro­mânești sunt foarte rare, iar acelea care se găsesc pe piață sunt scumpe și de proastă calitate și nu se im­pun, cu toate intervențiile guvernului, pentru a fi pro­movate. Dacă acum, când nu suntem încă pe piața comună europeană, produsele românești, acelea care sunt, nu fac față competiției cu produsele din Turcia, Grecia, Ungaria, Polonia, Cehia, etc., mă întreb cât suntem de pregătiți pentru o competiție dură în interio­rul UE. Mă întreb dacă în următorii trei ani economia românească, industria și mai ales agricultura, pot ajunge la un nivel acceptabil pentru a concura cu produsele europene? Având în vedere politica econo­mică defectuoasă a guvernului PSD, nu cred că va fi posibil­ în aceste condiții, printr-o integrare în 2007, in­dustria și agricultura românească nu au decât de pier­dut, România transformându-se într-o mare piață de consum a produselor vest-europene. Există însă și un aspect pozitiv al integrării în 2007, care rezultă din ajutorul pe care îl va acorda UE nou veniților în Uniu­ne, deci și României, și mai ales din rezultatele care pot fi obținute printr-o utilizare eficientă a acestor fon­duri, nu așa cum se întâmplă acum, când fondurile UE sunt acordate preferențial firmelor de partid și de stat PSD, fără să se obțină nimic vizibil pentru economia românească. Trebuie ca cetățenii să fie puși în cunoș­tință de cauză, pentru a evita eventualele neînțelegeri și poziții exagerat de optimiste sau exagerat de pesi­miste. Ar trebui elaborate două strategii: una pentru 2007 mai restrânsă, mai constrângătoare, dar foarte bine dezbătută și explicată cetățenilor pentru a nu apărea vreun fenomen nedorit de respingere față de aderare, și una pentru o perioadă mai lungă, mai leje­ră, mai puțin constrângătoare, dar nicidecum delăsă­toare, pentru 2007. Carol - Emil Kovacs, Olt, 22 decembrie 2003 Stimată redacție, Ce înseamnă Transilvania după 85 de ani de la Marea Unire? Este o întrebare ca­re naște mai mult controverse decât discuții serioase. Unii nici măcar nu te vor lăsa să pui această întrebare — de parcă nu dialogul este cel care rezolvă cel mai bine problemele. Nu vom vorbi aici de ceea ce s-a întâmplat la Alba Iulia (orașul Unirii) pe 1 decembrie 2003, de vajnicul avânt naționalist al românilor profesioniști, de mulți­mea de oameni neinteresați de ceea ce reprezintă 1 decembrie, de polițiști, SRI-ști, militari care te opreau mereu din drum, de matariale care îți interziceau să fo­tografiezi, de sarmale și vin care te duceau cu gândul la eroii orientali Sechelariu și Mischie, de tribuna oficia­lă albastră de pe care lipsea doar „Acest program v-a fost oferit de PSD“ cu litere galbene. Nu vom vorbi despre graba în care a fost făcută restaurarea în interi­orul cetății habsburgice pentru a-i primi pe părinții nați­unii, eternul Ion Iliescu și fascinantul Adrian Năstase, despre cele două subiecte de discuție ale localnicilor: plecarea la lucru în Spania și nemulțumirea față de Bu­­cureștiul corupt și hiperbirocratizat. Din nefericire, Transilvania (Ardealul sau Sieben­bürgen — toate aceste nume au etimologie neromâ­nească) după 85 de ani de la Marea Unire și-a pierdut identitatea cosmopolită, încetul cu încetul, elementele maghiare, germane, iudaice dispar din acest spațiu. Etnicii germani, după deportarea postbelică, au fost vânduți, bucată cu bucată, Republicii Federale Germa­nia de către părinții politici ai lui Iliescu, Năstase, Va­dim și Păunescu. Evreii, în cazul în care nu au fost vânduți de aceiași, au plecat de nevoie — după cum­plitul deceniu cinci. Maghiarii au fost — și încă mai sunt — încurajați să plece și ei. După 85 de ani de la Marea Unire, în Transilvania românii se luptă cu românii, pentru că Bucureștiul s-a spălat pe mâini și nu a vrut să reinstaureze legalitatea, bisericile greco-catolice nu au fost înapoiate de șefii BOR proprietarilor de drept (cazul de la Mihalț, județul Alba, este grăitor în ceea ce privește șicanele repeta­te, venite din partea Bisericii Ortodoxe). Există totuși o excepție pozitivă: Banatul, unde mitropolitul Nicolae Corneanu a făcut dreapta restituire. După nefericita revoluție din decembrie 1989, ger­manii din Transilvania și Banat au ales în majoritate drumul Germaniei. Cu toate acestea, în anul 2000, la Sibiu (oraș cu aproximativ 170.000 de locuitori, dintre care doar în jur de 1000 etnici germani) populația l-a votat în fruntea vechiului burg săsesc pe Klaus Johan­nis, un sas. Promisiunile făcute prin actele Unirii la 1 decembrie 1918 grupurilor etnice din Transilvania au fost încălca­te de majoritatea guvernelor de la București, de la 1918 încoace. O anumită autonomie pe care o dorea Iuliu Maniu (unul din artizanii Marii Uniri) pentru Tran­silvania a­ fost mereu r^zată. Mai blânzi sau mai fero­ce, aproape toți guvernanții români au urmarit nivela­­rea regiunilor României. Iar astăzi, nemulțumiți de roadele democrației dâm­­bovițene, electorii ardeleni se îndreaptă fie spre națio­nalismul paranoic al lui C.V.Tudor, fie spre naționalis­mul transilvan de genul Sabin Gherman. Lipsite de entuziasm sunt aceste rânduri pentru că — nu-i așa? — răul se vede mai ușor decât binele. Alexandru Brok, Alba lulia, 12 decembrie 2003 Scriam în România Liberă că este necesar un voluntariat într-o mișcare (na­țională) de rezistență antitotalitară. Se pare că am avut dreptate. Independent unii de alții (voluntariat) se demarează inițiative și acțiuni, poate timide, de împotrivire față de consolidarea rețelei politico-economice a foștilor activiști de partid (comunist) și de stat (socialist), a foștilor (și încă actualilor) ofițeri de Securitate. Acțiunea Alianței Civice și a CNSAS, continuată a­­cum cu aceea a „listei lui Secu" sau a Academiei Cațavencu, sunt doar niște exemple ... incitante. Dez­văluirile neîntrerupte de către ziariști ale legăturilor din­tre politic și economic (rețeaua), ale diversiunii pentru salvarea acestor legături prin așa-zisa disociere a poli­ticului de economie (legile anticorupție — conflictul de interese), sunt acțiuni ce merită susținerea lor de către CWG-uri (societatea civilă), neîncrederea în partidele de opoziție constituind un adevăr greu de repetat. Partidele de opoziție, în bună parte și presa (intere­sată!), s-au prins în jocul rețelei, reducând confrunta­rea la disputele tehnice electorale (deși aceasta nu es­te de neglijat) și mențin în evidență (actualitate) perso­naje și ... manipulări ale partidului-stat, ale rețelei, es­tompând până la absență ceea ce ar putea fi varian­tele unor soluții. Astfel, lliescu ajunge să se mențină în personajul principal al politicii românești. Dacă d-l Pa­­tapievici l-a înnobilat, caracterizând prima etapă a regi­mului neo-comunist (postdecembrist), un regim „per­sonalizat“ (regimul lliescu), este timpul ca preocuparea pentru activitatea și planurile lui să fie trecută pe linia a doua. Să fie scoasă din cotidian. Sunt destule elemen­te în activitatea lui, trecută și actuală, care să-l înca­dreze în uitare. Ceea ce constituie o rețea a regimului clientelar — atât de bine definit de scrierile d-lui Ilie Șerbănescu — rețea care a reușit să-l reducă pe Ion Iliescu, de la un promotor, la un simplu „client“ (acuzat chiar că poate fi „șantajabil“ sau răsplătit cu un post de senator), se profilează spre o a treia etapă de evoluție a regimului postdecembrist, anume un regim totalitar. Un regim cu pretenția disocierii dintre politic și economic este, de fapt, asemănător cu regimurile care se consolidează, într-un fel sau altul, în China și Rusia, unde politicul (fie sub forma cinică a partidului unic, fie — în cazul Rusiei — sub forma unei structuri autoritariste), dictează cine să fie beneficiarul („cine să fie bogat“). In această evo­luție spre un regim totalitar se realizează la noi o roca­dă: primul ministru își asumă președinția statului, iar președintele actual al statului (nu pot scrie „președin­tele României“!) preia președinția partidului unic (și, în consecință, de ce nu, funcția de prim ministru). Nimic nu trebuie lăsat de o­parte pentru a scoate în evidență participarea la rețea a foștilor comuniști și ofi­țeri de Securitate, participarea la obținerea averilor prin falimentarea „întreprinderilor“ și devalizarea aces­tora, licitații trucate sau dirijate (clientelei), constituirea și, respectiv, scutirea de datorii (marea plagă a econo­miei românești, arieratele) și, nu puțin important, co­rupția protejată (justiția ca putere subordonată politicu­lui) — fie credite privilegiate și nerambursate (neper­formante sau ... dispărute), fie evaziuni fiscale sau chiar cercetări și sentințe judiciare nesoluționate ori in­fluențate politic. Electoratul așteaptă și urmărește partidele și per­sonalitățile după ofertele acestora cu variante opuse celor practicate acum de partidul-stat. Acestea și, re­pet, dezvăluirea continuă a originii celor din rețea, a surselor acestora, pot câștiga (recâștiga) încrederea electoratului. Mai puțin au șanse cei care au trădat sau n-au realizat speranțele din 1996 (oportuniști și incom­petenți), cei care migrează dintr-un partid în altul. Este o șansă a generației foarte tinere (30-40 de ani) ca la alegerile din 2004 să se obțină o structură a puterilor (legislativă și excutivă) capabilă să realizeze speranțe­le revoltei din decembrie 1989 (un stat de drept și o economie de piață — fără comuniști), să pregătească dezvoltarea societății (a economiei în primul rând), pentru acceptarea țării în Uniunea Europeană. Petre Cristescu, București, 15 decembrie 2003 ABONAMENTE PENTRU STRĂINĂTATE Cititorii din străinătate se pot abona la revista 22 astfel: • la redacție achitând în valută sau echivalentul în lei al abonamentului; • prin cec (money order) pe adresa redacției; • prin virament la Banca Comercială „Ion Țiriac“ — Sucursala Victoria în următoarele conturi: 4230103759002 în dolari 4230103759003 în lire sterline 4230103759004 în franci elvețieni 4230103759005 în euro (menționând CODUL SWIFT­ CRITROBU) 1 an 6 luni 3 luni - Europa 80$ 40$ 20$ occidentală 76 EURO 38 EURO 19 EURO 100 CHF 50 CHF 25 CHF 56 £ 28 £ 14 £­­ America, Australia, Asia 100 $ 50$ 25$ - Fostele țări comuniste 40$ 20$ 10$ - Israel 60$ 30$ 15$ CURIER Nr. 722 Anul XV CELE MAI IEFTINE ABONAMENTE __________se fac la redacția 22_________ 1. Pentru cadre didactice, elevi, studenți, pensionari, foști deținuți politici și veterani de război: • 95.000 lei pe 3 luni sau 380.000 lei pe 1 an, cu ridicare de la redacție • 125.000 lei pe 3 luni sau 500.000 lei pe 1 an, cu expediere la domiciliu 2. Pentru celelalte categorii de cititori: • 130.000 lei pe 3 luni sau 520.000 lei pe 1 an, cu ridicare de la redacție • 150.000 lei pe 3 luni sau 600.000 lei pe 1 an, cu expediere la domiciliu Persoanele interesate sunt rugate să achite suma corespunzătoare la sediul redacției (Calea Victoriei nr. 120) sau să o expedieze prin mandat poștal la adresa: Revista 22, cont nr. 2511.1-1277. 1/ROL, BCR sector I, București. Adeverințele care certifică apartenența la prima categorie de cititori (talon pensie, adeverință școlară etc.) se expediază pe adresa: Revista 22, Calea Victoriei nr. 120, sector 1, București, cu specificarea Pentru Serviciul Abonamente.

Next