Revista 22, ianuarie-iunie 2006 (Anul 17, nr. 826-851)
2006-01-03 / nr. 826
www.revlsta22.ro 20 pagini 2 LEI (20.000 lei) DRRGOȘ PAUL pag RLIGICfi 14 Frontul din spatele frontului VICTOR ALISTRR £ ag. Corupția la zid CATALIN AVARMESCU Colhozul p2 educației Am început 2005 cu incertitudini și cu multă speranță. Tocmai l-am încheiat cu suficient de multe certitudini și cu ceva mai puțină speranță. A fost un an greu, cu inundații, cu introducerea cotei unice de impozitare și cu lupa Comisiei Europene vntită asupra domeniilor menționate în clauza de salvgardare, care ar putea trimite România în prelungirile aderării la Uniunea Europeană. Cu toate acestea, prestația guvernului, născut cu forcepsul mânuit de Traian Băsescu, a fost peste așteptări, iar bâlbâielile inerente începutului de mandat au fost puține. Cea mai plăcută surpriză a lui 2005 a fost prestația Monicăi Macovei, în fruntea Ministerului Justiției. După 15 ani de cârpeli, încercări timide de reformă și puseuri contrareformă, avem certitudinea că Justiția din România a încăput, în sfârșit, pe mâinile unui administrator priceput. Era și timpul, sabia Uniunii Europene atârna amenințător. Printre restanțele Monicăi Macovei se numără menținerea serviciului secret al Ministerului Justiției și păstrarea în funcția de procuror general a lui Ilie Botoș. în 2005, instituțiile care blochează reforma au căpătat nume: în structura actuală, CSM e principalul obstacol în calea unei Justiții la standarde europene, iar CNSAS obstrucționează desprinderea Justiției de trecutul totalitar. Mai puțin surprinzătoare au fost confirmările că Administrația și Internele, ca și Agricultura, domenii în care România înregistrează întârzieri pe drumul aderării, au în fruntea lor miniștri eficienți. Seriozitatea și competența lui Vasile Blaga și Gheorghe Flutur pot fi atuurile României pentru obținerea unui raport favorabil, de la Bruxelles, la începutul lunii mai, în ultimele luni, Eugen Nicolăescu a demonstrat că nu va fi o figură ștearsă în fruntea Sănătății și că are un proiect (cât de coerent, rămâne de analizat) de a reforma un domeniu amenințat de colaps. Prestația celor trei era oarecum previzibilă. Nesperat de pozitivă la ora bilanțului este activitatea lui Sebastian Bodu, care, în ciuda tentației juvenile spre spectacolul mediatic, a transformat ANAF într-o instituție care seamănă tot mai mult cu suratele sale din Occident. Zvonurile tot mai puternice privind înlocuirea lui Bodu confirmă faptul că, făcându-și datoria și respectând legea, a deranjat mai multe grupuri de interese. Traian Băsescu a demonstrat în 2005, cu asupra de măsură, că este un „președinte jucător“, ceea ce a promis încă din campania electorală. Om politic bazat pe instinct, și nu pe calcule sofisticate, Băsescu și-a cheltuit energia, în prima jumătate a anului, pentru a-și pune în operă proiectul alegerilor anticipate. în a doua lui jumătate, Băsescu a urmărit pedepsirea lui Călin Popescu Tăriceanu ARMAND GOLU 2005 pentru că i-a sabotat proiectul, renunțând în ultimul moment să-și dea demisia. Prins în corsetul unei Constituții care nu-i dă prerogative pe măsura ambițiilor sale și a voturilor contabilizate în alegeri, Băsescu a relansat dezbaterea asupra reformării sistemului politic, prin instituirea parlamentului unicameral, a votului uninominal și fixarea juridică precisă a raporturilor dintre președinte și primul ministru. Șansele lui Băsescu de a modifica, dacă nu Constituția, măcar legea electorală, în sensul dorit de el, sunt încă și mai mici decât cele avute de proiectul anticipatelor. De altfel, nici nu este un proiect al lui Băsescu, cât o nouă etapă din lunga dezbatere privind reforma sistemului politic din România, dezbatere care multă vreme s-a consumat doar în zona organizațiilor nonguvernamentale. Singurul proiect pe care Băsescu a izbutit să-l realizeze a fost cel al Comunității Naționale de Informații. Paternitatea proiectului însă nu-i aparține lui Băsescu, ci lui Ioan Talpeș. Cu totul surprinzător de bine s-a mișcat Băsescu pe arena internațională, în doar câteva luni, politica externă a României a căpătat alte contururi, Bucureștiul devenind un jucător activ în zonă. Tăriceanu a dezamăgit ca om politic, pentru că a refuzat să facă echipă cu Băsescu și n-a înțeles miza alegerilor anticipate. A preferat scenariul clasic al disputei dintre palate, călcând pe urmele lui Radu Vasile și Adrian Năstase, însă, spre deosebire de predecesorii săi, Tăriceanu a luat poziția sacului de box. Astfel, în PNL, s-a dovedit un abil politician, parând loviturile venite dinspre Theodor Stolojan și Mona Muscă, în spatele cărora e ușor de distins umbra lui Băsescu, începe să se contureze ca o certitudine faptul că actuala prezență a liberalilor în fruntea României e cântecul de lebădă al PNL. Tot o certitudine, neagră de data asta, este și lipsa de apetit a noii conduceri a PSD pentru reformă. Alegerea lui Mircea Geoană în fruntea PSD a fost salutată cu interes și speranță. Acum e limpede că nu e Geoană omul care poate să schimbe destinul acestui partid. Lipsit de susținere, el nu face decât să navigheze printre clanuri, așteptând ca Daniel Morar și DNA, prin instrumentarea dosarelor de mare corupție, să-i consolideze poziția din fruntea partidului. 2005 a confirmat faptul că Băsescu, și numai el, poate echilibra scena politică în defavoarea PSD și ar putea fi o garanție că, după următoarele alegeri parlamentare, anticipate sau nu, România nu va mai fi încălecată de un partid-stat, cum s-a întâmplat între 2001-2004. Experiența Emil Constantinescu impune pragmatism și calcule reci, pe termene medii și lungi. Și nu iubiri necondiționate pentru vreunul dintre actorii majori ai scenei politice.