Revista Fundaţiilor Regale, ianuarie-martie 1938 (Anul 5, nr. 1-3)
1938-03-01 / nr. 3
CU PRILEJUL UNUI «SHAKESPEARE» 653 -« verse smoală puturoasă, de n’ar fi marea, care asvârlindu-se’n« obrazul cerului să stingă focul. O ! eu am suferit cu cei ce « i-am văzut în suferință. Un mândru vas, ce purta fără ’ndoială « o nobilă făptură, în ţăndări sfărâmat. O ! ţipătul ce m’a izbit « în fundul inimii ! Sărmane suflete, ele-au pierit ! De-aş fi fost « un zeu puternic, aş fi scufundat marea sub pământ, mai înainte « ca să fi înghiţit într’astfel corabia falnică, şi sufletele pe care « le purta » (p. 330). Este o admirabilă proză ritmică. Volumul d-lui Acterian abundă în asemenea traduceri. Ele nu folosesc numai înţelegerii operei pe care o studiază; în acelaşi timp, alcătuesc laolaltă o mică antologie de texte alese, redate cât mai aproape de original. Chiar alegerea acestor texte este semnificativă. Pentru că n’au fost traduse exclusiv fragmente de mare frumusețe literară— ci mai ales fragmente ilustrând tehnica dramatică, dialogul, puterea de caracterizare a personajelor, etc. Volumul acesta dens și bogat se încheie cu câteva zeci de pagini de Epilegomene. D. Haig Acterian încearcă să sintetizeze aici rezultatele dobândite de d-sa după o îndelungată tovărăşie cu Shakespeare şi cu clasicii dramei în general. Sinteza aceasta păcătueşte oarecum prin conciziune. Dar dacă cititorul cunoaşte în prealabil Pretextele pentru o dramaturgie românească ale aceluiaşi autor — Epilegomenele pot fi înţelese cu o relativă uşurinţă. D. Haig Acterian stabilise în volumul precedent sâmburele tragicului grec (în deosebi la Eschil): conflictul între adevăr şi eroare. In Shakespeare, după o lungă întrerupere — alimentată mai ales de patetic şi sentimentalism — concepţia aceasta îşi recapătă funcţiunea centrală. De foarte multe ori apare în textul lui Shakespeare cuvântul « eroare ». Plecând de la această observaţie, d. Haig Acterian indică liniile de orientare ale « metafizicei » lui Shakespeare. Eroarea ca izvor al tragicului — iată formula dramei shakespeareane. Visul, rătăcirea, nebunia şi crima, toate îşi au rădăcinile în eroare, întocmai ca în Eschil, dar cu singura deosebire că Shakespeare cunoştea miracolul creştin. Este cu atât mai preţioasă această interpretare a tragicului shakespearean în termeni de adevăr şi eroare, cu cât Shakespeare este de obicei valorificat ca o mare revoluţie romantică, fie ca meşteşugar al dramei, fie ca psiholog. D. Haig Acterian restaurează pe Shakespeare în clasic , arată adevăratul plan spiritual pe care se mişcă personajele sale. Observaţia aceasta, care ni se pare justificată, are meritul că deschide perspective noi nu numai pentru înţelegerea fenomenului Shakespeare, ci chiar pentru o totală împrospăţire a formulelor cu care ne-am obişnuit să judecăm Renaşterea. MIRCEA ELIADE