România Liberă, aprilie 1950 (Anul 8, nr. 1721-1745)

1950-04-01 / nr. 1721

PAGINA 2-a Teatrul Armatei: „Pr­­im­ul Mesaj* 1 I’bs 3 sete de Laurenţiu Fulga DIRECŢIA DE SCENĂ: MIHAIL IAICU ----------------- de FLOrICA ŞELMARU ---------------------------------------------------­ (Urmare) eterminant în transformarea căpi­tanului Zarandu este comunistul Bogdan. Acest muncitor metalur­gist, care a refuzat să fabrice armament pentru războiul anti-sovietic, este mo­torul tuturor acţiunilor care în jurul lui exprimă protestul oamenilor simpli îm­potriva războiului în care au fost târâţi. El l-a îndemnat pe Zarandu să demaşte încercarea lui Rudeanu de a fugi cu a­­vion­ul în ţară, atunci când pe front si­tuaţia a devenit critică; el îl îndeamnă pe căpitan­ să apere pe ostaşul condam­nat pentru că a furat pâinea unui sol­dat german; el luptă împotriva descu­rajărilor lui Zaranda; el demască inten­ţia comandamentului nazist de a-şi aco­peri retragerea cu ostaşii români; el îşi îndeamnă tovarăşii să se opună, cu arma în mână acestei manevre mârşave. Şi este meritul autorului de a fi ştiut să realizeze lucrul acesta cu simplicitate şi concentrare, aşa cum cu sobrietate şi căldură a ştiut să prezinte grija co­munistului pentru oameni, preocupa­rea de a nu-i lăsa să se expună fără utilitate. Cu toate acestea, în raport cu rolul hotărîtor pe care-l are în desfăşurarea acţiunii, Bogdan nu este destul de pu­ternic construit. Chiar în primul act, unde prezenţa lui se împleteşte cel mai organic cu elementele acţiunii, liniile personagiului nu sunt îndeajuns de pre­­cise. Ştim din trecutul lui doar ple­carea din fabrica transformată pentru necesităţile războiului. Din prezent, că lămureşte stăruitor pe oameni asupra ţe­lurilor şi beneficiarilor acestui război, că pregăteşte momentul în care aceşti oameni să înţeleagă că datoria lor este să se predea. Din figura lui Bogdan, astfel desenată în linii mari, lipsesc însă luminile şi umbrele, lipseşte relie­­ful. Şi mai lipseşte ceva: personagiul nu creşte. Bogdan de la sfârşitul piesei este acelaş cu cel de la început. Ori este im­posibil ca experienţa războiului şi a gre­lei munci, pe care a desfăşurat-o, să nu fi maturizat şi îmbogăţit marile cali­tăţi ale unui om ca Bogdan. Această uniformitate a personagiului face ca în actele II şi III, in ciuda preocupării au­torului de a pune în valoare rolul con­ducător al acestui muncitor conştient, accentul acţiunii să cadă mai mult asu­pra lui Zaranda. Chiar în actul I de alt­­fel, există un moment în care rolul con­­ducător al lui Bogdan se şterge. Este vorba de momentul în care unitatea pri­meşte ordinul să se retragă, iar Bogdan ■ cere căpitanului să­ se predea împreună cu unitatea. După cum am arătat, pre­judecăţile îl reţin încă pe Zarandu, iar la rugăminte­a lui, Bogdan el însuşi, por­­neşte cu unitatea, întreaga problemă este lichidată în două-trei replici. Dar a con­vinge pe căpitan şi pe oamenii din uni­­tate să părăsească rândurile armatei de cotropire este principala sarcină a lui Bogdan. Către aceasta tinde tot ceea ce el a spus şi făcut dealungul întregului act. Nu se poate ca el să părăsească atât de uşor acest obiectiv al muncii lui, în mod fireş­­, decurgând în mod orga­nic din cele ce au precedat, discuţia între Bogdan şi Zaranda trebuia să fie momentul dramatic culminant al acestei prime părţi a piesei. Şi este nejustifi­­cată — şi nejustă — lipsa de stăruinţă a lui Bogdan. Pe de altă parte piesa poate lăsa impresia că dacă el însuşi ră­mâne cu unitatea, aceasta se datoreşte­ cumva afecţiunii lui pentru Zaranda şi rugăminţii voalate pe care acesta i-a a­­dresat,o să nu-l părăsească; piesa nu face clar că dacă Bogdan rămâne, apoi el o face pentru că vrea să ducă mai departe munca lui de lămurire şi de transformare a acestor oameni care, dacă încă nu au forţa să se predea, poartă deja în ei revolta împotriva domnilor şi a asupririi. Dealtfel, odată cu terminarea primu­lui act, Bogdan părăseşte preocuparea de a convinge pe cei din unitate şi mai cu seamă pe comandant să se predea. Şi aceasta este nejustificat. Intre sfârşitul primului act şi începutul celui de al doi­­lea, a trecut mai mult de un an şi ju­mătate: care a fost munca lui Bogdan în acest timp? A căutat mai departe să-i convingă pe cei din jur şi n’a izbutit? I-a convins, dar hotărîrea nu s’a putut realiza din cine ştie ce motive? Piesa tace în această privinţă, ceea ce crează un element de discontinuitate în acţi­une şi lasă goluri în personaglul Bog­dan. In interpretarea acestui rol dificil, actorul G. Demetru a jucat cu o meri­torie preocupare de sobrietate, fără însă să poată „umple” ceea ce însăşi cons­trucţia personagiului are deficitar. Credem că dacă autorul va completa personagiul lui Bogdan, dându-i toată autentica şi marea lui bogăţie, piesa în­săşi va câştiga în autenticitate şi în adâncime. Şi lucrul acesta ni se pare cu atât mai de dorit cu cât „Ultimul me­sagiu” ocupă in tânăra noastră drama­turgie un loc deosebit de important. Nu numai prin temă dar şi prin felul în care tema este tratată, prin forţa dra­matică şi prin nivelul artistic pe care deseori le atinge. Raporturile dintre personagii, situaţiile, dialogul în ansam­­blul lui, izbutesc să redea cu forţă ra­porturile de clasă în sânul armatei de cotropire, poziţia unora şi a altora la început faţă de războiu­l criminal, apoi faţă de justul război antihitlerist. Apare astfel, de la început, ura omului simplu din ţara noastră faţă de armata nazistă, c­are-l dispreţueşte şi-l foloseşte fără scrupule. Apare ura lui faţă de „dom­nii” care „beau dintr-o gamelă“ cu ofi­ţerii Wehrmacht-ului. Apare în acelaş timp sentimentul, la început confuz, apoi din ce în ce mai limpede, al soli­­darităţii cu ceea ce apără eroic ostaşii sovietici. Piesa demască mentalitatea odioasă din vechea armată: dispreţul total pen­tru oameni, care se oglindeşte şi în me­todele de „ridicare a moralului“ (în ac­­tul întâi, pentru a-i determina să aco­pere retragerea nemţilor, li se făgădu­­eşte mâncare; în actul al doilea, ii­­se ascunde prăbuşirea frontului de la Iaşi), care se oglindeşte deosebit de sugestiv în replica pe care locotenentul Mora, subaltern servil al lui Rudeanu, o adre­sează căpitanului Zarandu, care­ i zvârle în faţă desgustul lui: „vă rog... aud soldaţii“­. Şi trecue, la fel subliniat, jus­teţea cu care piesa arată, într’un episod înregistrat ş­i redat cu multă ascuţime de observaţie, poziţia chiaburului faţă de războiul de cotropire­ dintre ostaşi, sin­gurul care a făcut cerere de împroprie­tărire pe pământul sovietic, singurul care declară „io cu nemţii nu mă bat“, este chiaburul ’Grozdea, cel care în „ţi­­vili-3“ îl exploatează cumplit, pe ţăranul sărac Dumitru Soare. Piesa are meritul deosebit de a de­masca pe duşmanul de clasă, nu numai­ înfăţişând odioasele figuri ale unor Ru­deanu, Dobre, Timuş, d­ar spulberând le­genda pe care fostele clase stăpânitoare au căutat să o creeze despre contribuţia lor la războiul anti-hitlerist. Ce a fost această „contribuţie“, „Ultimul mesa­­giu’’ arată cu necruţătoare limpezime: a fost înţelegere cu duşmanul, sabotaj, trădare. Şi în momentul actual, când im­perialismul american face­ pregătiri pen­tru un al treilea război mondial, „Ulti­mul mesagiu“ constitue un puternic a­­pel la vigilenţă, amintind că duşmăniţi de clasă, chiar înfrânt, caută şi găseşte alte forme de acţiune, perfide, subte­rane. Păcat că numai din punct de vedere al situării ei, acţiunea trădătoare a lui Ru­deanu este prezentată nerealist, adică în singurul loc de care Rudeanu trebuia să se păzească, la comanda fostului lui re­giment. Este de neconceput ca un duş­man atât de abil, care atât de bine a reuşit să se „strecoare“, să-şi aleagă drept loc de activitate exact punctul unde oamenii îi cunosc trecutul, şi îi poartă o ură neîmpăcată. Fără îndoială, autorul a procedat astfel pentru a-şi pu­tea aduce personagiu­e unele în prezenţa celorlalte şi a asigura continuitatea ac­ţiunii dramatice. Dar a făcut-o, sacrifi­când adevărul şi aceasta se simte din ne­­firescul situaţiilor. (Poate­, mai degrabă ar fi trebuit ca Bogdan’ şi Zarandu să afle că Rudeanu „operează“ într’un alt sector al frontului, şi efortul lor să fie de a înştiinţa pe cei de acolo de pri­mejdia car­e-i ameninţă). Autorul a mai sacrificat odată adevă­rul, de dragul „dramatismului“, atunci când a situat primul act în încercuirea de la Stalingrad. Ceea ce face neverosi­milă întreaga desfăşurare a acţiunii de la sfârşitul primului act încolo, nici o unitate nu a putut ieşi din încercuire. Şi aci, autorul poate rectifica fără difi­cultate. El trebuie însă să ştie bine că talentul său, care e real şi de la­ care aş­teptăm cu încredere noi opere drama­tice, îşi va putea da toată măsura nu­mai dacă va construi pe o solidă teme­­lie istorică. Cele mai realizate părţi din „Ultimul mesagiu“ stau în acest sens mărturie. In realizarea acestui spectacol, mari merite revin direcţiei de scenă şi direc­torului teatrului, Al. Finţi, care a ur­mărit îndeaproape pregătirea lui. At­mosfera, jocul sobru şi omogen al acto­rilor, sublinierea fără ostentaţie a anu­mitor momente, forţa dramatică a al­tora (finalul actului I, finalul piesei) sunt rezultatele unei munci făcute cu seriozitate şi cu dragoste. Odată mai mult, grija pe care o poartă teatrul nos­tru nou — şi Teatrul Armatei este una din unităţile unde această grijă este de­osebit de prezenta, a ridicării nivelului ideologic, politic şi­ profesional al acto­­rilor poartă frumoase roade. Nu ne putem împiedica să nu amintim că teatrul burghez făcuse din A. Bănea un searbăd interpret de roluri „monde­ne“ şi că astăzi el este la a treia mare creaţie (după „Pentru cei de pe mare” şi „Fiul meu’’, „Ultimul Mesagiu“ re­prezintă pentru acest actor un nou şi meritat succes). Nu ne putem împiedica să ne amintim că teatrul burghez făcuse din Geo Maican (care în „Oameni, pe un sloiu de ghiaţă“ arătase totuşi că ştie să joace cu căldură şi convingător) acel Jean Val­­ean desarticulat şi strident dintr’o monstruoasă punere în scenă a „Mizerabililor“ şi că astăzi Geo Maican interpretează cu sobră şi emoţionantă sinceritate frumoasa figură a căpitanului Zarandu. Trebuie deasemeni semnalată ca deose­bit de valoroasă realizarea lui Sandu Sticlaru în rolul soldatului Lascăr, — ţă­ran din care războiul şi cuvântul lui Bogdan au făcut un aprig duşman al „domnilor“ şi care moare mergând să fure o pâine pentru răniţii epuizaţi de dureri şi de foame — şi aceea a lui Val. Săr­dulescu în rolul telefonistului înebu­­nit de suferinţă. Decorurile pictorului Perahlrin slujesc inteligent acţiunea. Cel din actul I, ex­cepţional de sugestiv — pivniţă dărăpă­nată în care se adăpostesc Zaranda şi oamenii lui — se îmbină într’un tot or­ganic cu chipurile oamenilor, cu vorbele lor, cu revolta lor surdă, care creşte. Spectacolul în ansamblul lui merită pe deplin succesul pe care îl înregistrează şi pentru care felicităm deopotrivă pe autor, conducerea teatrului, direcţia de scenă şi pe actori. în Editura P.M.R. au apărut pentru cursurile serale de partid : Lecţia I — învăţătura marxist, leninistă despre clase şi lupta de clasă, ed.­ II. Lecţia II — Capitalismul. Exploatarea capitalistă. Proletariatul, gr­o­­parul societăţii capitaliste, e­d. 11. Lecţia II­ — Marx, Engels, dascălii proletariatului internaţional, ed. II. Lecţia IV — Imperialismul, ul­timid stadiu al capitalismului, ed. II Lecţia V — Partidul Muncito­resc Român, partid de tip nou­, forţa conducătoare în Republica Populară Română, ed. II. Lecţia VI — Eliberarea ţării noastre de către Uniunea Sovietică, factor hotărîtor care a făcut posibilă naşterea şi desvoltarea regi­mului de democraţie populară. Politica noastră externă. Prietenia cu U­R.S.S, chezăşie a independenţei naţionale a ţării noastre, ed. IL Secţia VIII — Planul de Stat. Sarcinile­­ organizaţiilor de partid pen­­tru ' realizarea şi depăşirea Planului de Stat, ed. II. Lecţia XV — 'Patriotismul şi internaţionalismul proletar. Lupta pen­tru ' rezolvarea democratică a problemei naţionale în R.P.R■, ed. II. 4 I­ m­ n colectiv e asemenea unui lingou de oţel care chiar şi in secţiune are o suprafaţă netedă şi strălucitoare. Numai ata- I carea suprafeţei metalului printr’un­­ acid provoacă apariţia unor pete în­tunecate pe fondul cristalelor strâns­­ concrescute. Acestea sunt incluziuni I de zgură in oţel». I Fragmentul acesta poate fi consi- I derat oarecum sâmburele excepţiona­li­lului roman «Oţel şi Zgură» de V. I Popov, premiat cu Premiul Stalin în­­ anul 1948. Autorul, inginer al uneia , din imensele uzine­ metalurgice din I Donbass, ocupându-se de felul cum oamenii sovietici s’au comportat in timpul Marelui Război pentru Apăra­rea Patriei, şi localizându-şi acţiu-’ nea în jurul unei uzine siderurgice, compară deseori procesul de fabri­­caţie a oţelului cu procesul de trans­formare a oamenilor crescuţi în so­cietatea capitalistă- In oameni so­vietici. La temperatura înaltă a cuptoare­­lor Martin, minereurile disparate, de toate valorile şi cu însuşiri complect diferite, se transformă în­ oţel de calitate. La temperatura înaltă a orânduirii socialiste şi a educaţiei comu­niste, elementele multiple ale socie­tăţii — oamenii cu însuşiri şi ca­ractere deosebite — se călesc şi dau la un loc oamenii sovietici, oţelul. «Atacul cu acid» despre care vor­beşte fragmentul mai sus citat, a fost pentru Marea Ţară a Socialis­mului, odiosul atac hitlerist. El a 1 'făcut să apară în faţa lumii întregi , înalta valoare a «oţelului» sovietic,­­ forţa morală de neasemuit a socie­tăţii socialiste. Iar «petele negre» de zgură, rămăşiţele vechi scoase la lumină de «atacul cu acid» sunt cu tenacitate bolşevică înlăturate. Autorul înfăţişează în romanul său un episod simplu şi în acelaş timp de o mare complexitate, prin proble­­mele pe care le ridică. Acţiunea ro­manului începe în perioada imediat următoare odiosului atac fascist îm­potriva Uniunii Sovietice, când în faţa oamenilor sovietici a fost pusă sarcina trecerii imediate la produc­ţia de război. Milioanele de munci­tori care lucraseră ani dea rândul cu îndârjire pentru a da Patriei oţelul necesar fabricării de tractoare, ba­toze şi semănătoare, necesar fabri­cării de maşini care să grăbească înaintarea popoarelor sovietice pe drumul comunismului, au primit sar­cina să producă un alt oţel: oţelul necesar pentru blindajul tancurilor, pentru apărarea Patriei şi sdrobirea fascismului. Cu ziua aceea memorabilă, când uzinele din Donbass au primit ordi­nul de a fabrica un nou oţel, în can­tităţi care să depăşească cel mai îndrăzneţ vis din trecut, începe V. Popov acţiunea romanului său. Sar­cina era deosebit de grea. Dar pri­ma şarjă a fost un succes. Oţelul de tip nou a fost realizat. Întreaga uzină a sărbătorit acest succes, urmare a eforturilor depuse. Curând însă au început să apară «petele negre». Liu­­tov, maistru cu un excepţional nivel profesional, dar cu un caracter îm­bâcsit de tare mic-burgheze —­ e­­goist, individualist, preocupat numai de propria sa ridicare, refractar la critică — este scos din slujbă, de­oarece se constată că predă şarjele in aşa fel încât schimbul următor e condamnat să scoată rebut. Apoi munca îşi reia cursul cu mai multă intensitate. Avântându-se in munca aceasta de care depinde direct înarmarea în bune condiţiuni a fron­tului, brigada comsomolistă dela cuptorul care scoate noul oţel nu mai întrerupe munca în timpul bom­bardamentelor. Exemplul acestor bri­gadieri este urmat a doua zi de în­treaga uzină. Producţia creşte me­reu, odată cu ura oamenilor împo­triva cotropitorilor. Intervine insă momentul de răscruce în viaţa între­prinderii: ordinul de evacuare în Est a maşinilor şi de distrugere a uzinei. Dragostea fierbinte a oamenilor sovietici pentru locul lor de muncă, pentru uzinele create sub ochii lor şi cu participarea lor, este înfăţişată aci cu o putere excepţională. Cunoaş­terea amănunţită a muncitorilor o­­ţelari, a trăsăturilor lor specifice şi a celor caracteristice întregului po­por sovietic, ca şi faptul că el În­suşi a trăit şi simţit aceste momente cruciale, l-au ajutat pe autor să prezinte cu o mare bogăţie de amă­nunte felul în care fiecare dintre personagii a întâmpinat ordinul de distrugere a uzinei. Această grea în­cercare scoate din nou la lumină pete de «zgură». Imensa majoritate a muncitorilor depun eforturi supra­omeneşti pentru a-şi evacua fami­liile în Est, pentru a lucra în alte uzine care fabrică armament pentru front. O parte din ei rămân în oraş cu hotărîrea de a duce lupta împo­triva fasciştilor, pe loc. Serdiuc, fraţii Petru şi Pavel Prasalov, Mari­cica Grevţova, Valentina Teplova, formează primul grup de partizani care luptă cu toată energia lor pen­tru subminarea acţiunilor întreprinse de nemţi. Alţi câţiva însă, rămânn să înfrunte riscurile pentru a-şi păzi mica lor proprietate individuală. Elemente provenite din lumea burgheză, ale căror familii trebuiseră să suporte exproprierea, deschiaburirea, care priviseră cu nemulţumire întronarea unui regim, în care huzurul, imorali­tatea şi favoritismul nu-şi aveau loc, se desprind de massa poporului so­vietic, trecând în slujba cotropitori­lor. Ura împotriva Statului care le-a luat posibilitatea de exploatare şi furt, îl determină pe Pirovarov — fiu de chiabur — pe Nubacev, să saboteze aruncarea în aer a uzinei electrice şi să rămână pentru a co­labora cu nemţii în speranţa dementă de recăpătare a unor privilegii pier­dute; aceeaşi ură determină pe Sa­­covski — fiu de moşier — şi pe Valschi să se transforme în slugi şi agenţi ai Gestapo-ului. Educaţia mic burgheză şi morala şubredă, dorinţa de parvenire cu orice preţ şi teama de muncă face ca Irina Grainev, să-şi părăsească soţul şi copilul pen­tru a rămâne cu Sacovski la dispo­ziţia hoardelor naziste. Câteva ase­menea elemente, reziduri ale socie­tăţii capitaliste, mai apar alături de ei,­ în perioada ocupaţiei germane. In momentul evacuării uzinei însă, intervine un fapt în jurul căruia se brodează restul acţiunii. In timpul în care aşteaptă ca uzina electrică să sară în aer, ing. Crainev, şeful secţiei cuptoarelor Martin, desco­peră odiosul ,sabotaj comis de Nu­bacev şi Pirovarov. încercând să as­­vârle totuşi uzina în aer, el este surprins de înaintarea tancurilor nemţeşti. Crainev rămâne astfel in oraşul ocupat de nemţi, hotărît să r­ asvârle uzina în aer cu orice preţ. Pentru a-şi putea atinge ţelul intră în legătură cu nemţii cărora le de­nunţă dr­ept «comunişti» pe sabotorii Nubacev şi Pirovarov şi cere permi­siunea să-i împuşte singur, imediat. Planul îi reuşeşte numai cu Nuba­cev. Pirovarov dispare. Din acest moment populaţia sovietică îl pri­veşte pe Crainev drept trădător şi curând e victima unui atentat. Gân­dul că ’e considerat drept aliat al nemţilor şi că trebue să lucreze un timp’ în folosul lor, pentru a le capta încrederea şi a ajunge în uzină, ii chinueşte amar. Dar hotărîrea de a smulge din mâna nemţilor posibi­litatea de a folosi uzina îi dă tărie. Cu ajutorul comsomolistei Valentina Teplova, el intră în legătură cu grupul organizat al partizanilor cu ajutorul căruia îşi poate atinge până la urmă ţinta. Un merit deosebit al acestui ro­man este crearea unui mare număr de tipuri oglindind fiecare origina sa socială, mediul în care a crescut, influenţele suferite, educaţia primită, etc. Autorul reuşeşte să arate cu a­­ceeaşi precizie care dintre eroii săi fac parte din marea familie a oame­nilor sovietici, cinstiţi şi devotaţi Patriei Socialiste, şi care sunt ră­măşiţe ale vechii orânduiri. Lupta între vechi şi nou se dă chiar în gândirea, în sentimentele unora din­tre personagii. Maistrul Opanasenco de pildă, care rămâne în oraş pen­tru a-şi apăra căsuţa şi micul său avut e pradă unei aprige lupte cu sine când e forţat să înceapă refa­cerea uzinei pentru nemţi. Alţi muncitori, rămaşi în oraş din diferite motive subiective, organizează o se­­rie de acte de sabotaj. Aceste ele­mente cu fond cinstit şi legate prin toate fibrele lor de interesele poporu­lui sovietic, chiar atunci când şo­văie sau comit unele greşeli, rămân devotate cauzei poporului şi sunt gata să se sacrifice pentru ea. Romanul «Oţel şi Zgură» ascute vigilenţa cititorului, ii adânceşte dragostea şi admiraţia pentru oame­nii sovietici, pentru massa poporului sovietic — oţel călit în focul con­struirii socialismului — şi ieşit mai pur, mai tenace, mai omogen din greaua încercare care a fost Marele Război pentru Apărarea Patriei. . Stilul simplu, clar, adâncimea cu care sunt analizate personagiile, sunt un îndreptar pentru tinerii scriitori. Iar premierea cu Premiul Stalin a acestui roman scris de un inginer trebue să fie un îndemn pentru ti­nerii scriitori din câmpul muncii, de a-şi studia tovarăşii de muncă, ati­­tudinea şi aportul lor la uriaşele ■ transformări prin care trece Patria noastră, de a cerceta originea atitu­dinii lor, de a trata cu curaj proble­mele lor de muncă, oglindă a noilor realităţi pe care le trăeşte poporul nostru. «Oţel şi Zgură» trebue citit de în­treg poporul nostru muncitor. Şi nu deosebi trebue citit de muncitorii din marile uzine siderurgice, care vor găsi în acest excepţional roman pagini de neuitat despre spiritul de răspundere colectivă al muncitorilor oţelari sovietici, în uriaşa muncă pe care o depun.­­ Gina Petrăchescu­­ V. POPOV: „OTEL SI ZGURĂ II Editura «Cartea Rusă» li „ROHANJA LIBERA" RĂSPUNSUL POSTULUI DE RADIO MOSCOVA LA ÎNTREBĂRILE ASCULTĂTORILOR BIN R.P.R. TRANSMIS DE POSTURILE NOASTRE DE RADIO Astăzi, Vineri 31 Martie, posturile Ra­dio România, pe 1935 m. şi Radio Bucureşti , pe 351,2 m. lungimi de undă, vor transmite între orele 20,48— 22, răspunsul postului de Radio Mos­cova la scrisorile ascultătorilor din Re­publica Populară Română. Iată numele celor cărora li se răs­punde în această emisie: Emma Forro, Elena Dumitrescu şi Melinaş Florica, de la fabrica de postav «Partizanul Roşu»-Braşov, Rusu Con­stantin, colectivul de turnători, Negru Nicolae, Titu Valeriu, Pogorin Aurel, Giurgea Natalia, ing. Chivoran Ioan şi ajustorul Mureşan Maxim, de la uzi­nele «Sovromtractor», Braşov, Montea Constantin şi Nistorescu Vasile, de la uzinele „Steagul Roşu”,Braşov, şi nu­meroşi lucrători de pe şantierul Cana­lul Dunărea—Marea Neagră, printre care: Lupu­ Ion, Isac Oprea și Sava A­­chim. MODUL DE VIAŢĂ Procesiunea nocturnă a Ku-Klux­ Klan-ului la templul baptist din Atlanta L­a Atlanta, (statul Geor­­gia, U. S. A.) s-a pus problema construi­­rii unui templu rezervat spe­cial pentru membrii Ku-Klux Klan-ului, organizaţie terori­stă de tip fascist. Cel mai temut dintre toţi cei care conduc a­ceasta or­ganizaţie teroristă este aşa zisul inspector «Trigger Finger» (degetul pe trăgaci), al cărui nume este o aluzie la marele număr de negri pe care i-a omorît. Membrii Ku-Klux-Klan­­ului se supun unui rit secret, poartă o pelerină albă, cu o glugă care le acoperă şi faţa. O lege, tinzând să interzică această mascaradă grotescă cu portul în public a pele­rinilor şi glugilor a fost prezentată în Camera Repre­zentanţilor din statul Geor­gia: ea a fost respinsă! Iar un oarecare mister Bennett, luând cuvântul pentru a combate legea, a declarat că o astfel de măsură «ar pune în mişcare forţe care în ,cele din urmă ar distruge felul nostru de viaţă». In fotografie vedem cum membrii unui ordin al Ku- Klux-Klan-ului din Atlanta se îndreptă spre templul baptist, pentru a asista la serviciul religios de Dumi­necă seara. Aceşti «credin­cioşi» mascaţi reprezintă — după cum am arătat mai sus — un aspect destul de grăit,­tor al modului de viaţă ame­­rican. B. c ) } ^^ . „Cultura" gumei de mestecat­ ultura" americană de multă vreme a devenit si­nonimul marasmului şi decadenţei. Ce sunt milioanele de cărţi „Comics“, cuprinzând „mici povestiri comice“, despre crime, furturi, incendii şi violuri, altceva decât o pseudo-literatură ? Ce înseamnă acele întreceri „Cine mănâncă mai mult ?!", „Concursuri pentru găsirea cât mai rapidă, a unui ac într’un car plin de fân"? ! înseamnă „cultura", unde banul hotărăşte totul. Iar otrava acestei „culturi" a gumei de mestecat si­ răspândeşte — împotriva voinţei popoarelor — ca o­ molimă, în toate ţările care au fost înhămate la jugul „planului Marshall". 1. E deajuns ca o «sfântă» să pună mâna pe fruntea bolnavului, pen­tru ca boala să dispară imediat. Această «metodă de vindecare» este încă foarte frecventă in ţările capitaliste de dincolo şi dincoace de Ocean. 2. In Statele Unite se editează zilnic milioane de cărţi pentru copii: «Comics». Aceste cărţi «comice», având — cum arătăm în clişeu — ilu­straţii atât de semnificative, nu sunt altceva decât manuale de bandi­tism. 3. Nu este întâmplător faptul că în U.S.A. se observă o mare creştere a criminalităţii infantile, statisticile oficiale arătând că 56 la sută din crime sunt săvârşite de copii. Iată o ilustraţie obişnuită peste ocean in cărţile de copii: un criminal minor deschide focul asupra poliţiei. Ulvicil I ia,

Next