România Liberă, aprilie 1950 (Anul 8, nr. 1721-1745)
1950-04-01 / nr. 1721
PAGINA 2-a Teatrul Armatei: „Primul Mesaj* 1 I’bs 3 sete de Laurenţiu Fulga DIRECŢIA DE SCENĂ: MIHAIL IAICU ----------------- de FLOrICA ŞELMARU --------------------------------------------------- (Urmare) eterminant în transformarea căpitanului Zarandu este comunistul Bogdan. Acest muncitor metalurgist, care a refuzat să fabrice armament pentru războiul anti-sovietic, este motorul tuturor acţiunilor care în jurul lui exprimă protestul oamenilor simpli împotriva războiului în care au fost târâţi. El l-a îndemnat pe Zarandu să demaşte încercarea lui Rudeanu de a fugi cu avionul în ţară, atunci când pe front situaţia a devenit critică; el îl îndeamnă pe căpitan să apere pe ostaşul condamnat pentru că a furat pâinea unui soldat german; el luptă împotriva descurajărilor lui Zaranda; el demască intenţia comandamentului nazist de a-şi acoperi retragerea cu ostaşii români; el îşi îndeamnă tovarăşii să se opună, cu arma în mână acestei manevre mârşave. Şi este meritul autorului de a fi ştiut să realizeze lucrul acesta cu simplicitate şi concentrare, aşa cum cu sobrietate şi căldură a ştiut să prezinte grija comunistului pentru oameni, preocuparea de a nu-i lăsa să se expună fără utilitate. Cu toate acestea, în raport cu rolul hotărîtor pe care-l are în desfăşurarea acţiunii, Bogdan nu este destul de puternic construit. Chiar în primul act, unde prezenţa lui se împleteşte cel mai organic cu elementele acţiunii, liniile personagiului nu sunt îndeajuns de precise. Ştim din trecutul lui doar plecarea din fabrica transformată pentru necesităţile războiului. Din prezent, că lămureşte stăruitor pe oameni asupra ţelurilor şi beneficiarilor acestui război, că pregăteşte momentul în care aceşti oameni să înţeleagă că datoria lor este să se predea. Din figura lui Bogdan, astfel desenată în linii mari, lipsesc însă luminile şi umbrele, lipseşte relieful. Şi mai lipseşte ceva: personagiul nu creşte. Bogdan de la sfârşitul piesei este acelaş cu cel de la început. Ori este imposibil ca experienţa războiului şi a grelei munci, pe care a desfăşurat-o, să nu fi maturizat şi îmbogăţit marile calităţi ale unui om ca Bogdan. Această uniformitate a personagiului face ca în actele II şi III, in ciuda preocupării autorului de a pune în valoare rolul conducător al acestui muncitor conştient, accentul acţiunii să cadă mai mult asupra lui Zaranda. Chiar în actul I de altfel, există un moment în care rolul conducător al lui Bogdan se şterge. Este vorba de momentul în care unitatea primeşte ordinul să se retragă, iar Bogdan ■ cere căpitanului să se predea împreună cu unitatea. După cum am arătat, prejudecăţile îl reţin încă pe Zarandu, iar la rugămintea lui, Bogdan el însuşi, porneşte cu unitatea, întreaga problemă este lichidată în două-trei replici. Dar a convinge pe căpitan şi pe oamenii din unitate să părăsească rândurile armatei de cotropire este principala sarcină a lui Bogdan. Către aceasta tinde tot ceea ce el a spus şi făcut dealungul întregului act. Nu se poate ca el să părăsească atât de uşor acest obiectiv al muncii lui, în mod fireş, decurgând în mod organic din cele ce au precedat, discuţia între Bogdan şi Zaranda trebuia să fie momentul dramatic culminant al acestei prime părţi a piesei. Şi este nejustificată — şi nejustă — lipsa de stăruinţă a lui Bogdan. Pe de altă parte piesa poate lăsa impresia că dacă el însuşi rămâne cu unitatea, aceasta se datoreşte cumva afecţiunii lui pentru Zaranda şi rugăminţii voalate pe care acesta i-a adresat,o să nu-l părăsească; piesa nu face clar că dacă Bogdan rămâne, apoi el o face pentru că vrea să ducă mai departe munca lui de lămurire şi de transformare a acestor oameni care, dacă încă nu au forţa să se predea, poartă deja în ei revolta împotriva domnilor şi a asupririi. Dealtfel, odată cu terminarea primului act, Bogdan părăseşte preocuparea de a convinge pe cei din unitate şi mai cu seamă pe comandant să se predea. Şi aceasta este nejustificat. Intre sfârşitul primului act şi începutul celui de al doilea, a trecut mai mult de un an şi jumătate: care a fost munca lui Bogdan în acest timp? A căutat mai departe să-i convingă pe cei din jur şi n’a izbutit? I-a convins, dar hotărîrea nu s’a putut realiza din cine ştie ce motive? Piesa tace în această privinţă, ceea ce crează un element de discontinuitate în acţiune şi lasă goluri în personaglul Bogdan. In interpretarea acestui rol dificil, actorul G. Demetru a jucat cu o meritorie preocupare de sobrietate, fără însă să poată „umple” ceea ce însăşi construcţia personagiului are deficitar. Credem că dacă autorul va completa personagiul lui Bogdan, dându-i toată autentica şi marea lui bogăţie, piesa însăşi va câştiga în autenticitate şi în adâncime. Şi lucrul acesta ni se pare cu atât mai de dorit cu cât „Ultimul mesagiu” ocupă in tânăra noastră dramaturgie un loc deosebit de important. Nu numai prin temă dar şi prin felul în care tema este tratată, prin forţa dramatică şi prin nivelul artistic pe care deseori le atinge. Raporturile dintre personagii, situaţiile, dialogul în ansamblul lui, izbutesc să redea cu forţă raporturile de clasă în sânul armatei de cotropire, poziţia unora şi a altora la început faţă de războiul criminal, apoi faţă de justul război antihitlerist. Apare astfel, de la început, ura omului simplu din ţara noastră faţă de armata nazistă, care-l dispreţueşte şi-l foloseşte fără scrupule. Apare ura lui faţă de „domnii” care „beau dintr-o gamelă“ cu ofiţerii Wehrmacht-ului. Apare în acelaş timp sentimentul, la început confuz, apoi din ce în ce mai limpede, al solidarităţii cu ceea ce apără eroic ostaşii sovietici. Piesa demască mentalitatea odioasă din vechea armată: dispreţul total pentru oameni, care se oglindeşte şi în metodele de „ridicare a moralului“ (în actul întâi, pentru a-i determina să acopere retragerea nemţilor, li se făgădueşte mâncare; în actul al doilea, iise ascunde prăbuşirea frontului de la Iaşi), care se oglindeşte deosebit de sugestiv în replica pe care locotenentul Mora, subaltern servil al lui Rudeanu, o adresează căpitanului Zarandu, care i zvârle în faţă desgustul lui: „vă rog... aud soldaţii“. Şi trecue, la fel subliniat, justeţea cu care piesa arată, într’un episod înregistrat şi redat cu multă ascuţime de observaţie, poziţia chiaburului faţă de războiul de cotropire dintre ostaşi, singurul care a făcut cerere de împroprietărire pe pământul sovietic, singurul care declară „io cu nemţii nu mă bat“, este chiaburul ’Grozdea, cel care în „ţivili-3“ îl exploatează cumplit, pe ţăranul sărac Dumitru Soare. Piesa are meritul deosebit de a demasca pe duşmanul de clasă, nu numai înfăţişând odioasele figuri ale unor Rudeanu, Dobre, Timuş, dar spulberând legenda pe care fostele clase stăpânitoare au căutat să o creeze despre contribuţia lor la războiul anti-hitlerist. Ce a fost această „contribuţie“, „Ultimul mesagiu’’ arată cu necruţătoare limpezime: a fost înţelegere cu duşmanul, sabotaj, trădare. Şi în momentul actual, când imperialismul american face pregătiri pentru un al treilea război mondial, „Ultimul mesagiu“ constitue un puternic apel la vigilenţă, amintind că duşmăniţi de clasă, chiar înfrânt, caută şi găseşte alte forme de acţiune, perfide, subterane. Păcat că numai din punct de vedere al situării ei, acţiunea trădătoare a lui Rudeanu este prezentată nerealist, adică în singurul loc de care Rudeanu trebuia să se păzească, la comanda fostului lui regiment. Este de neconceput ca un duşman atât de abil, care atât de bine a reuşit să se „strecoare“, să-şi aleagă drept loc de activitate exact punctul unde oamenii îi cunosc trecutul, şi îi poartă o ură neîmpăcată. Fără îndoială, autorul a procedat astfel pentru a-şi putea aduce personagiue unele în prezenţa celorlalte şi a asigura continuitatea acţiunii dramatice. Dar a făcut-o, sacrificând adevărul şi aceasta se simte din nefirescul situaţiilor. (Poate, mai degrabă ar fi trebuit ca Bogdan’ şi Zarandu să afle că Rudeanu „operează“ într’un alt sector al frontului, şi efortul lor să fie de a înştiinţa pe cei de acolo de primejdia care-i ameninţă). Autorul a mai sacrificat odată adevărul, de dragul „dramatismului“, atunci când a situat primul act în încercuirea de la Stalingrad. Ceea ce face neverosimilă întreaga desfăşurare a acţiunii de la sfârşitul primului act încolo, nici o unitate nu a putut ieşi din încercuire. Şi aci, autorul poate rectifica fără dificultate. El trebuie însă să ştie bine că talentul său, care e real şi de la care aşteptăm cu încredere noi opere dramatice, îşi va putea da toată măsura numai dacă va construi pe o solidă temelie istorică. Cele mai realizate părţi din „Ultimul mesagiu“ stau în acest sens mărturie. In realizarea acestui spectacol, mari merite revin direcţiei de scenă şi directorului teatrului, Al. Finţi, care a urmărit îndeaproape pregătirea lui. Atmosfera, jocul sobru şi omogen al actorilor, sublinierea fără ostentaţie a anumitor momente, forţa dramatică a altora (finalul actului I, finalul piesei) sunt rezultatele unei munci făcute cu seriozitate şi cu dragoste. Odată mai mult, grija pe care o poartă teatrul nostru nou — şi Teatrul Armatei este una din unităţile unde această grijă este deosebit de prezenta, a ridicării nivelului ideologic, politic şi profesional al actorilor poartă frumoase roade. Nu ne putem împiedica să nu amintim că teatrul burghez făcuse din A. Bănea un searbăd interpret de roluri „mondene“ şi că astăzi el este la a treia mare creaţie (după „Pentru cei de pe mare” şi „Fiul meu’’, „Ultimul Mesagiu“ reprezintă pentru acest actor un nou şi meritat succes). Nu ne putem împiedica să ne amintim că teatrul burghez făcuse din Geo Maican (care în „Oameni, pe un sloiu de ghiaţă“ arătase totuşi că ştie să joace cu căldură şi convingător) acel Jean Valean desarticulat şi strident dintr’o monstruoasă punere în scenă a „Mizerabililor“ şi că astăzi Geo Maican interpretează cu sobră şi emoţionantă sinceritate frumoasa figură a căpitanului Zarandu. Trebuie deasemeni semnalată ca deosebit de valoroasă realizarea lui Sandu Sticlaru în rolul soldatului Lascăr, — ţăran din care războiul şi cuvântul lui Bogdan au făcut un aprig duşman al „domnilor“ şi care moare mergând să fure o pâine pentru răniţii epuizaţi de dureri şi de foame — şi aceea a lui Val. Sărdulescu în rolul telefonistului înebunit de suferinţă. Decorurile pictorului Perahlrin slujesc inteligent acţiunea. Cel din actul I, excepţional de sugestiv — pivniţă dărăpănată în care se adăpostesc Zaranda şi oamenii lui — se îmbină într’un tot organic cu chipurile oamenilor, cu vorbele lor, cu revolta lor surdă, care creşte. Spectacolul în ansamblul lui merită pe deplin succesul pe care îl înregistrează şi pentru care felicităm deopotrivă pe autor, conducerea teatrului, direcţia de scenă şi pe actori. în Editura P.M.R. au apărut pentru cursurile serale de partid : Lecţia I — învăţătura marxist, leninistă despre clase şi lupta de clasă, ed. II. Lecţia II — Capitalismul. Exploatarea capitalistă. Proletariatul, groparul societăţii capitaliste, ed. 11. Lecţia II — Marx, Engels, dascălii proletariatului internaţional, ed. II. Lecţia IV — Imperialismul, ultimid stadiu al capitalismului, ed. II Lecţia V — Partidul Muncitoresc Român, partid de tip nou, forţa conducătoare în Republica Populară Română, ed. II. Lecţia VI — Eliberarea ţării noastre de către Uniunea Sovietică, factor hotărîtor care a făcut posibilă naşterea şi desvoltarea regimului de democraţie populară. Politica noastră externă. Prietenia cu UR.S.S, chezăşie a independenţei naţionale a ţării noastre, ed. IL Secţia VIII — Planul de Stat. Sarcinile organizaţiilor de partid pentru ' realizarea şi depăşirea Planului de Stat, ed. II. Lecţia XV — 'Patriotismul şi internaţionalismul proletar. Lupta pentru ' rezolvarea democratică a problemei naţionale în R.P.R■, ed. II. 4 I m n colectiv e asemenea unui lingou de oţel care chiar şi in secţiune are o suprafaţă netedă şi strălucitoare. Numai ata- I carea suprafeţei metalului printr’un acid provoacă apariţia unor pete întunecate pe fondul cristalelor strâns concrescute. Acestea sunt incluziuni I de zgură in oţel». I Fragmentul acesta poate fi consi- I derat oarecum sâmburele excepţionalilului roman «Oţel şi Zgură» de V. I Popov, premiat cu Premiul Stalin în anul 1948. Autorul, inginer al uneia , din imensele uzine metalurgice din I Donbass, ocupându-se de felul cum oamenii sovietici s’au comportat in timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei, şi localizându-şi acţiu-’ nea în jurul unei uzine siderurgice, compară deseori procesul de fabricaţie a oţelului cu procesul de transformare a oamenilor crescuţi în societatea capitalistă- In oameni sovietici. La temperatura înaltă a cuptoarelor Martin, minereurile disparate, de toate valorile şi cu însuşiri complect diferite, se transformă în oţel de calitate. La temperatura înaltă a orânduirii socialiste şi a educaţiei comuniste, elementele multiple ale societăţii — oamenii cu însuşiri şi caractere deosebite — se călesc şi dau la un loc oamenii sovietici, oţelul. «Atacul cu acid» despre care vorbeşte fragmentul mai sus citat, a fost pentru Marea Ţară a Socialismului, odiosul atac hitlerist. El a 1 'făcut să apară în faţa lumii întregi , înalta valoare a «oţelului» sovietic, forţa morală de neasemuit a societăţii socialiste. Iar «petele negre» de zgură, rămăşiţele vechi scoase la lumină de «atacul cu acid» sunt cu tenacitate bolşevică înlăturate. Autorul înfăţişează în romanul său un episod simplu şi în acelaş timp de o mare complexitate, prin problemele pe care le ridică. Acţiunea romanului începe în perioada imediat următoare odiosului atac fascist împotriva Uniunii Sovietice, când în faţa oamenilor sovietici a fost pusă sarcina trecerii imediate la producţia de război. Milioanele de muncitori care lucraseră ani dea rândul cu îndârjire pentru a da Patriei oţelul necesar fabricării de tractoare, batoze şi semănătoare, necesar fabricării de maşini care să grăbească înaintarea popoarelor sovietice pe drumul comunismului, au primit sarcina să producă un alt oţel: oţelul necesar pentru blindajul tancurilor, pentru apărarea Patriei şi sdrobirea fascismului. Cu ziua aceea memorabilă, când uzinele din Donbass au primit ordinul de a fabrica un nou oţel, în cantităţi care să depăşească cel mai îndrăzneţ vis din trecut, începe V. Popov acţiunea romanului său. Sarcina era deosebit de grea. Dar prima şarjă a fost un succes. Oţelul de tip nou a fost realizat. Întreaga uzină a sărbătorit acest succes, urmare a eforturilor depuse. Curând însă au început să apară «petele negre». Liutov, maistru cu un excepţional nivel profesional, dar cu un caracter îmbâcsit de tare mic-burgheze — egoist, individualist, preocupat numai de propria sa ridicare, refractar la critică — este scos din slujbă, deoarece se constată că predă şarjele in aşa fel încât schimbul următor e condamnat să scoată rebut. Apoi munca îşi reia cursul cu mai multă intensitate. Avântându-se in munca aceasta de care depinde direct înarmarea în bune condiţiuni a frontului, brigada comsomolistă dela cuptorul care scoate noul oţel nu mai întrerupe munca în timpul bombardamentelor. Exemplul acestor brigadieri este urmat a doua zi de întreaga uzină. Producţia creşte mereu, odată cu ura oamenilor împotriva cotropitorilor. Intervine insă momentul de răscruce în viaţa întreprinderii: ordinul de evacuare în Est a maşinilor şi de distrugere a uzinei. Dragostea fierbinte a oamenilor sovietici pentru locul lor de muncă, pentru uzinele create sub ochii lor şi cu participarea lor, este înfăţişată aci cu o putere excepţională. Cunoaşterea amănunţită a muncitorilor oţelari, a trăsăturilor lor specifice şi a celor caracteristice întregului popor sovietic, ca şi faptul că el Însuşi a trăit şi simţit aceste momente cruciale, l-au ajutat pe autor să prezinte cu o mare bogăţie de amănunte felul în care fiecare dintre personagii a întâmpinat ordinul de distrugere a uzinei. Această grea încercare scoate din nou la lumină pete de «zgură». Imensa majoritate a muncitorilor depun eforturi supraomeneşti pentru a-şi evacua familiile în Est, pentru a lucra în alte uzine care fabrică armament pentru front. O parte din ei rămân în oraş cu hotărîrea de a duce lupta împotriva fasciştilor, pe loc. Serdiuc, fraţii Petru şi Pavel Prasalov, Maricica Grevţova, Valentina Teplova, formează primul grup de partizani care luptă cu toată energia lor pentru subminarea acţiunilor întreprinse de nemţi. Alţi câţiva însă, rămânn să înfrunte riscurile pentru a-şi păzi mica lor proprietate individuală. Elemente provenite din lumea burgheză, ale căror familii trebuiseră să suporte exproprierea, deschiaburirea, care priviseră cu nemulţumire întronarea unui regim, în care huzurul, imoralitatea şi favoritismul nu-şi aveau loc, se desprind de massa poporului sovietic, trecând în slujba cotropitorilor. Ura împotriva Statului care le-a luat posibilitatea de exploatare şi furt, îl determină pe Pirovarov — fiu de chiabur — pe Nubacev, să saboteze aruncarea în aer a uzinei electrice şi să rămână pentru a colabora cu nemţii în speranţa dementă de recăpătare a unor privilegii pierdute; aceeaşi ură determină pe Sacovski — fiu de moşier — şi pe Valschi să se transforme în slugi şi agenţi ai Gestapo-ului. Educaţia mic burgheză şi morala şubredă, dorinţa de parvenire cu orice preţ şi teama de muncă face ca Irina Grainev, să-şi părăsească soţul şi copilul pentru a rămâne cu Sacovski la dispoziţia hoardelor naziste. Câteva asemenea elemente, reziduri ale societăţii capitaliste, mai apar alături de ei, în perioada ocupaţiei germane. In momentul evacuării uzinei însă, intervine un fapt în jurul căruia se brodează restul acţiunii. In timpul în care aşteaptă ca uzina electrică să sară în aer, ing. Crainev, şeful secţiei cuptoarelor Martin, descoperă odiosul ,sabotaj comis de Nubacev şi Pirovarov. încercând să asvârle totuşi uzina în aer, el este surprins de înaintarea tancurilor nemţeşti. Crainev rămâne astfel in oraşul ocupat de nemţi, hotărît să r asvârle uzina în aer cu orice preţ. Pentru a-şi putea atinge ţelul intră în legătură cu nemţii cărora le denunţă drept «comunişti» pe sabotorii Nubacev şi Pirovarov şi cere permisiunea să-i împuşte singur, imediat. Planul îi reuşeşte numai cu Nubacev. Pirovarov dispare. Din acest moment populaţia sovietică îl priveşte pe Crainev drept trădător şi curând e victima unui atentat. Gândul că ’e considerat drept aliat al nemţilor şi că trebue să lucreze un timp’ în folosul lor, pentru a le capta încrederea şi a ajunge în uzină, ii chinueşte amar. Dar hotărîrea de a smulge din mâna nemţilor posibilitatea de a folosi uzina îi dă tărie. Cu ajutorul comsomolistei Valentina Teplova, el intră în legătură cu grupul organizat al partizanilor cu ajutorul căruia îşi poate atinge până la urmă ţinta. Un merit deosebit al acestui roman este crearea unui mare număr de tipuri oglindind fiecare origina sa socială, mediul în care a crescut, influenţele suferite, educaţia primită, etc. Autorul reuşeşte să arate cu aceeaşi precizie care dintre eroii săi fac parte din marea familie a oamenilor sovietici, cinstiţi şi devotaţi Patriei Socialiste, şi care sunt rămăşiţe ale vechii orânduiri. Lupta între vechi şi nou se dă chiar în gândirea, în sentimentele unora dintre personagii. Maistrul Opanasenco de pildă, care rămâne în oraş pentru a-şi apăra căsuţa şi micul său avut e pradă unei aprige lupte cu sine când e forţat să înceapă refacerea uzinei pentru nemţi. Alţi muncitori, rămaşi în oraş din diferite motive subiective, organizează o serie de acte de sabotaj. Aceste elemente cu fond cinstit şi legate prin toate fibrele lor de interesele poporului sovietic, chiar atunci când şovăie sau comit unele greşeli, rămân devotate cauzei poporului şi sunt gata să se sacrifice pentru ea. Romanul «Oţel şi Zgură» ascute vigilenţa cititorului, ii adânceşte dragostea şi admiraţia pentru oamenii sovietici, pentru massa poporului sovietic — oţel călit în focul construirii socialismului — şi ieşit mai pur, mai tenace, mai omogen din greaua încercare care a fost Marele Război pentru Apărarea Patriei. . Stilul simplu, clar, adâncimea cu care sunt analizate personagiile, sunt un îndreptar pentru tinerii scriitori. Iar premierea cu Premiul Stalin a acestui roman scris de un inginer trebue să fie un îndemn pentru tinerii scriitori din câmpul muncii, de a-şi studia tovarăşii de muncă, atitudinea şi aportul lor la uriaşele ■ transformări prin care trece Patria noastră, de a cerceta originea atitudinii lor, de a trata cu curaj problemele lor de muncă, oglindă a noilor realităţi pe care le trăeşte poporul nostru. «Oţel şi Zgură» trebue citit de întreg poporul nostru muncitor. Şi nu deosebi trebue citit de muncitorii din marile uzine siderurgice, care vor găsi în acest excepţional roman pagini de neuitat despre spiritul de răspundere colectivă al muncitorilor oţelari sovietici, în uriaşa muncă pe care o depun. Gina Petrăchescu V. POPOV: „OTEL SI ZGURĂ II Editura «Cartea Rusă» li „ROHANJA LIBERA" RĂSPUNSUL POSTULUI DE RADIO MOSCOVA LA ÎNTREBĂRILE ASCULTĂTORILOR BIN R.P.R. TRANSMIS DE POSTURILE NOASTRE DE RADIO Astăzi, Vineri 31 Martie, posturile Radio România, pe 1935 m. şi Radio Bucureşti , pe 351,2 m. lungimi de undă, vor transmite între orele 20,48— 22, răspunsul postului de Radio Moscova la scrisorile ascultătorilor din Republica Populară Română. Iată numele celor cărora li se răspunde în această emisie: Emma Forro, Elena Dumitrescu şi Melinaş Florica, de la fabrica de postav «Partizanul Roşu»-Braşov, Rusu Constantin, colectivul de turnători, Negru Nicolae, Titu Valeriu, Pogorin Aurel, Giurgea Natalia, ing. Chivoran Ioan şi ajustorul Mureşan Maxim, de la uzinele «Sovromtractor», Braşov, Montea Constantin şi Nistorescu Vasile, de la uzinele „Steagul Roşu”,Braşov, şi numeroşi lucrători de pe şantierul Canalul Dunărea—Marea Neagră, printre care: Lupu Ion, Isac Oprea și Sava Achim. MODUL DE VIAŢĂ Procesiunea nocturnă a Ku-Klux Klan-ului la templul baptist din Atlanta La Atlanta, (statul Georgia, U. S. A.) s-a pus problema construirii unui templu rezervat special pentru membrii Ku-Klux Klan-ului, organizaţie teroristă de tip fascist. Cel mai temut dintre toţi cei care conduc aceasta organizaţie teroristă este aşa zisul inspector «Trigger Finger» (degetul pe trăgaci), al cărui nume este o aluzie la marele număr de negri pe care i-a omorît. Membrii Ku-Klux-Klanului se supun unui rit secret, poartă o pelerină albă, cu o glugă care le acoperă şi faţa. O lege, tinzând să interzică această mascaradă grotescă cu portul în public a pelerinilor şi glugilor a fost prezentată în Camera Reprezentanţilor din statul Georgia: ea a fost respinsă! Iar un oarecare mister Bennett, luând cuvântul pentru a combate legea, a declarat că o astfel de măsură «ar pune în mişcare forţe care în ,cele din urmă ar distruge felul nostru de viaţă». In fotografie vedem cum membrii unui ordin al Ku- Klux-Klan-ului din Atlanta se îndreptă spre templul baptist, pentru a asista la serviciul religios de Duminecă seara. Aceşti «credincioşi» mascaţi reprezintă — după cum am arătat mai sus — un aspect destul de grăit,tor al modului de viaţă american. B. c ) } ^^ . „Cultura" gumei de mestecat ultura" americană de multă vreme a devenit sinonimul marasmului şi decadenţei. Ce sunt milioanele de cărţi „Comics“, cuprinzând „mici povestiri comice“, despre crime, furturi, incendii şi violuri, altceva decât o pseudo-literatură ? Ce înseamnă acele întreceri „Cine mănâncă mai mult ?!", „Concursuri pentru găsirea cât mai rapidă, a unui ac într’un car plin de fân"? ! înseamnă „cultura", unde banul hotărăşte totul. Iar otrava acestei „culturi" a gumei de mestecat si răspândeşte — împotriva voinţei popoarelor — ca o molimă, în toate ţările care au fost înhămate la jugul „planului Marshall". 1. E deajuns ca o «sfântă» să pună mâna pe fruntea bolnavului, pentru ca boala să dispară imediat. Această «metodă de vindecare» este încă foarte frecventă in ţările capitaliste de dincolo şi dincoace de Ocean. 2. In Statele Unite se editează zilnic milioane de cărţi pentru copii: «Comics». Aceste cărţi «comice», având — cum arătăm în clişeu — ilustraţii atât de semnificative, nu sunt altceva decât manuale de banditism. 3. Nu este întâmplător faptul că în U.S.A. se observă o mare creştere a criminalităţii infantile, statisticile oficiale arătând că 56 la sută din crime sunt săvârşite de copii. Iată o ilustraţie obişnuită peste ocean in cărţile de copii: un criminal minor deschide focul asupra poliţiei. Ulvicil I ia,