Romînia Liberă, septembrie 1955 (Anul 13, nr. 3391-3416)

1955-09-01 / nr. 3391

Pag. 2-3 România liberă Mai mult interes pentru sporirea acumulărilor pe şantierele de construcţii Pe întinsul a patru regiuni — Cluj, Baia- Mare, Oradea şi Hunedoara, muncitorii şi tehnicienii din cadrul Trustului 9 construcţii Cluj execută tot felul de lucrări : construcţii şi extinderi de întreprinderi industriale, con­strucţii pentru agricultură, construcţii de spitale şi policlinici, blocuri muncitoreşti, etc. Realizînd aceste lucrări, unele dintre con­ducerile şantierelor din cadrul Trustului au manifestat preocupare şi pentru dobîndirea de economii, pentru obţinerea de acumulări. In cursul semestrului I, de pildă, muncitorii şi tehnicienii întreprinderii 910 instalaţii Cluj au făcut economii în va­loare de 803.531 lei. Acest lucru a fost posibil da­torită preocupării pentru reducerea consu­mului de materiale şi de materii prime, da­torită bunei gospodăriri a şantierelor, justei folosiri a utilajelor. Bune rezultate s-au obţinut şi în cadrul întreprinderii 901 construcţii Cluj. Depozita­rea în bune condiţiuni a materiei prime, re­ducerea risipei de­ materiale la încărcare şi descărcare, extinderea metodelor înaintate de lucru . Orlov, Kovailiov şi altele, ca şi spri­jinirea aplicării inovaţiilor propuse au constituit factorii hotărîtori ai succeselor do­­bîradite. O serie de succese au fost realizate şi la întreprinderea 902 din Ocna Mureş. Prin introducerea inovaţiei inginerului Emil Si­­moncea, de la şantierul Ocna Mureş, care a propus o reţetă economică pentru prepara­rea betonului spumos, s-au economisit 9,80 lei pe metru cub de beton, realizîndu-se pînă acum o economie de 43.516 lei. In alte întreprinderi din cadrul Trustului 9 construcţii Cluj nu există însă aceeaşi preocupare pentru dobîndirea de acumulări. Chiar şi în întreprinderile 901 Cluj şi 902 Ocna Mu­reş, citate mai sus, există încă des­tule posibilităţi — nepuse în valoare — pen­tru obţinerea de acumulări peste plan. Sunt destule şantiere unde realizarea angajamen­telor pentru dobîndirea de acumulări nu este urmărită, nu este stimulată prin întreţine­rea vie a flăcării întrecerii socialiste. Un factor de seamă care frînează spori­rea de acumulări este lipsa de preocupare pentru reducerea preţului de cost. Faţă de posibilităţile existente, preţul de cost al lu­crărilor se menţine şi în prezent ridicat. A­­cest lucru se datorează — în largă măsură — modului defectuos în care sunt conduse lucrările pe unele şantiere, felului în care sunt gospodărite materialele. La unele şantiere, de pildă, şefii de şan­tier şi maiştrii nu controlează îndeaproape calitatea lucrărilor executate, din care motiv unele construcţii se dovedesc de calitate proastă şi trebuie refăcute. Aşa este cazul construcţiilor cu caracter agricol de pe şan­tierele Ciumeghiu, raionul Salonta, regiunea Oradea şi Bonţida, raionul Gherla, regiu­nea Cluj. Fiind prost executate, aceste con­strucţii trebuie să fie refăcute, ceea ce duce la cheltuirea în plus a sumei de 80.000 lei. Nefolosirea în întregime a capacităţii uti­lajelor __ are de asemenea o influenţă nefa­vorabilă. In ultimii ani, pe şantierele din cadrul Trustului 9 construcţii Cluj au fost introduse utilaje noi şi moderne, care asi­gură o creştere simţitoare a producţiei şi productivităţii muncii. In destule locuri însă, utilajele nu sunt folosite în mod raţional. Pe întregul trust, în cursul trimestrului II, betonierele cu capacitate de 250—500 litri n-au fost folosite decît în procent de 74 la sută, benzile transportoare în procent de 82 la sută, pompele de mortar în proporţie de 41 la sută, macaralele „Pionier“ în pro­cent de 51 la sută, escavatoarele cu cupa de peste un metru cub în procent de 54 la sută, iar cele cu cupa sub un metru cub de 67 la sută. Lipsuri de acest fel s-au în­registrat şi în cursul lunii iulie a.c. De aceste lipsuri sunt vinovaţi, în primul rînd, şefii şantierelor respective. In ce pri­veşte defectuoasa folosire a benzilor trans­portoare, o vină însemnată o au şi şefii sec­ţiilor de utilaj-transport de la întreprinderile în jurul activităţii Trustului 9 construcţii Cluj respective (Roman Grozavu, de la întreprin­derea 905 Baia Mare, Gavril Crişan de la în­treprinderea 902 Ocna Mureş, etc). Alte uti­laje — ca pompele de mortar — au fost slab folosite, îndeosebi în cadrul Întreprinderii 905 Baia-Mare. Inginerul Cornel Graur, Şe­ful serviciului respectiv al acestei întreprin­deri, nu s-a preocupat de justa folosire a pom­pelor de mortar, nu s-a îngrijit de crearea condiţiilor pentru aplicarea metodei de ten­­cuire mecanizată cu pompe Sokolovski. O serie de lipsuri se înregistrează apoi în planificarea, dirijarea şi gospodărirea materialelor pe şantiere. Unele organe de planificare nu ţin seama de cantitatea de materiale necesare pentru executarea unor lucrări, repartizînd materiale peste normele de consum prevăzute. Aşa procedează, de pildă, organele de planificare de la întreprin­derile 901 şi 910 Cluj şi 902 Ocna Mureş, care de abia acum şi-au întocmit situaţia materialelor necesare executării lucrărilor din plan. Alte întreprinderi întocmesc cereri nechibzuite de materiale, peste necesarul lor. Procedînd astfel, întreprinderile 905 Baia Mare şi 909 Cluj, şi-au creat stocuri de materiale care au influenţat negativ activitatea trustului, au dus la blocarea fon­dului de rulment, la o folosire neraţională a unor materiale în speciali a materia­lului lemnos. Din cauză că unii mun­citori şi tehnicieni nu cunosc normele de consum planificate pentru fiecare construc­ţie în parte, în cele mai multe cazuri ma­terialele se ridică la voia întîmplării, în can­tităţi mai mari decît prevăd normativele. De existenţa acestei stări de lucruri este vinovată şi Baza de aprovizionare Cluj din cadrul Trustului (conducător tehnic Alexan­dru Horvath), care a acordat multe mate­riale întreprinderilor fără a verifica nece­sităţile de materiale. Există unele organe administrative şi teh­nice, care nu acordă atenţia cuvenită pro­blemei reducerii consumurilor specifice de materiale. Inginerul Octavian Ferezău, şe­ful şantierului „Silica“ Turda, este pe deplin mulţumit dacă pe acest şantier se ating con­sumurile planificate, fără a lupta pentru re­ducerea lor continuă. Alţi şefi de şantier — ca ing. Alexandru Armaş, şeful şantierului Sărmăşag — privesc problema reducerii con­sumurilor specifice de materiale ca ceva irealizabil, motivînd că dacă se pierde o tonă-două de materiale, pentru întreprindere ele nu reprezintă pierderi prea mari. Odată ajunse pe șantiere, în unele locuri materialele nu sunt păstrate şi folosite chib­zuit cu grijă. Pe unele şantiere — ca de pildă pe șantierul pe care-l conduce tov. Iuliu Iako — materialul lemnos de bună calitate este lăsat să se distrugă. Pe şan­tierul din Ocna Mureş cantităţi de fier şi alte materiale sunt de asemenea irosite. La atelierul de fierărie al acestui şantier, pen­tru confecţionarea scoabelor se utilizează oţel beton nou, în loc ca aceste scoabe să fie confecţionate din deşeuri de fier. La în­treprinderea de prefabricate din Turda (di­rector Ştefan Gyorkos) oţelul beton nu este folosit la maximum, iar deşeurile nu sînt revalorificate. Sînt apoi unele şantiere, unde — după terminarea unei lucrări — materialele nu sînt revalorificate. Astfel, pe şantierele în­treprinderii 902 Ocna Mureş, s-a întrebuin­ţat la cofraje cherestea nouă, deşi se putea folosi în acelaşi scop cherestea recuperată. Pe şantierul blocului muncitoresc din str. Nicolae Bălcescu din oraşul Cluj, aparţinînd de întreprinderea 901 construcţii Cluj, s-a folosit în plus duşumea oarbă, în loc ca parchetul să fie aşezat direct pe bitum, pro­­ducîndu-se o cheltuială inutilă. In acelaşi timp, pe şantierul blocurilor I. L. L. Baia Mare (şef de şantier Gheorghe Pauliuc), materialul lemnos nu este scos cu grijă la decofrarea betonului, din care motiv­ul este recuperat în cantităţi mici, cu mult sub procentul prevăzut. De existenţa acestor deficienţe se fac vi-­­ novate atît conducerile întreprinderilor res-­­ pective de care aparţin şantierele, cît —­­ mai ales — conducerea Trustului 9 con- | strucţii Cluj. Atît tov. director Ludovic An- I­tal, cît şi tov. director adjunct Dumitru Tămaş — care răspunde de dirijarea mate­rialelor pe şantiere — nu s-au preocupat în suficientă măsură de buna organizare a muncii pe şantierele de lucru, de controla­rea felului cum sînt dirijate şi gospodărite materialele, de calitatea construcţiilor exe­cutate. Conducerea trustului — prin orga­nele sale tehnice — nu a studiat în­dea­­juns proectele de lucrări, pentru a găsi so­luţiile cele mai bune la executarea lucrărilor şi la înlocuirea materialelor mai costisitoare cu cele mai puţin costisitoare, în scopul rea­lizării de economii, de acumulări. De ase­menea, conducerea Trustului n-a tras la răspundere pe acei şefi de şantiere, maiştri şi tehnicieni, care au manifestat o atitudine de nepăsare faţă de păstrarea bunurilor obşteşti ; nu s-a sezisat nici de fa­ptul că unele organe administrative şi tehnice — ca de exemplu tov. Ludovic Kadar, respon­sabil cu controlul gospodăririi materialelor pe şantiere — atunci cînd se deplasează pe şantiere, lucrează superficial, sau se mulţu­mesc să constate unele lipsuri, fără a lua măsuri pe loc pentru lichidarea lor. Pe şantierele din cadrul întreprinderilor de construcţii aparţinînd de Trustul 9 con­strucţii Cluj, există mari posibilităţi pen­tru realizarea de acumulări. Succesele do­­bîndite de colectivele de muncă de pe unele şantiere constituie o dovadă a acestui lucru. Conducerea Trustului 9 construcţii Cluj are însă datoria să acorde o mai mare aten­ţie dobîndirii de acumulări, interesîndu-se îndeaproape de felul cum întreprinderile îşi traduc în viaţă angajamentele luate, cum se preocupă de ţinerea evidenţei acu­mulărilor dobîndite. Pentru aceasta, condu­cerii Trustului îi revine sarcina de a lua măsurile necesare pentru o mai raţională folosire a utilajului, pentru îmbunătăţirea calităţii construcţiilor. In scopul mai bunei gospodăriri a materialelor, al înlăturării risipei de pe şantiere, va trebui să se treacă de îndată la întocmirea fişelor-limită, la înmagazinarea materialelor în depozite şi la înlocuirea materialelor deficitare prin folosirea pe toate şantierele unde acest lucru este posibil a şarpantelor de prefabricate de beton. Mişcarea de inovaţii şi raţionalizări tre­buie de asemenea sprijinită şi dezvoltată continuu, după cum trebuie extinsă aplicarea metodelor înaintate de lucru. Dacă s-ar re­duce, de pildă, pierderile de cărămizi numai cu 1 la sută la cantitatea de 20 de mili­oane de cărămizi — prin evitarea sparge­rilor, prin folosirea conteinerizării , s-ar obţine o economie de 200.000 bucăţi cără­mizi, din care se pot construi 12 aparta­mente. Un alt factor care ar putea contribui la realizarea de economii este lichidarea sto­curilor supranormative. Prin această mă­sură, valoarea învestită în materiale s-ar putea reduce în procent de 25 la sută pînă la sfîrşitul acestui an. Hotărîrea luată în prezent de conducerea Trustului 9 construc­ţii Cluj, de stabilire a stocurilor supranor­mative şi de redistribuire a lor în cadrul Trustului 9 construcţii şi a Ministerului Construcţiilor, trebuie continuată pînă la li­chidarea definitivă a stocurilor supranorma­­tive. Luptînd cu toată vigoarea pentru lichi­darea lipsurilor semnalate, coordonînd cu mai multă competenţă acţiunea de bună gospodărire a şantierelor, de dobîndire de noi şi însemnate acumulări peste plan, con­ducerea Trustului 9 construcţii va izbuti să aducă o contribuţie mai de seamă la ridi­carea nivelului de trai material şi cultural al oamenilor muncii din patria noastră. MIRCEA SCRIPCA corespondentul „Romîniei libere“ în regiunea Cluj Mihu Dragomir: „Pe struna fulgerelor” Preocupările poeticei lui Mihu Dragomir din „Pe struna fulgerelor“ se încadrează în sfera celor din volumele anterioare: „Pri­ma şarjă“ şi „Stelele păcii“, depăşite în sens epic în poemele de mari dimensiuni „Războiul“ şi „Tudor din Vladimir“. Mihu Dragomir se afirmase de la început ca un remarcabil liric „obiectiv“, ca un poet cu daruri plastice deosebite şi capaci­tăţi de a înfăţişa artistic înalte idei şi semnificaţii. Există — fapt evident oricui — două moduri principale ale expresiei li­rice : unul e acela al confesiei, al afirmării directe a unei atitudini, credinţe, stări de spirit, — propriu, bunăoară, poeziei lui Mihai Beniuc, Măriei Banuş, Miron Radu Paraschivescu, Marcel Breslaşu, Eugen Frunză, Victor Tulbure; — altul este liris­mul numit „obiectiv“, constînd în încor­porarea emoţiei într-un fapt de viaţă, un tablou, o scenă semnificativă. Mihu Drago­mir, împreună cu Eugen Jebeleanu, Cicerone Theodorescu, Nina Cassian, Veronica Po­­rumbacu, se exprimă îndeosebi în acest al doilea mod, fără a se limita fireşte, la o uni­că formulă. In poeziile din „Pe struna fulgerelor“, au­torul acestui volum îşi ridică mijloacele muncii artistice la un grad nou de perfecţio­nare, gonind ultimele ispite estetizante care-i încorsetau uneori versul, stînjenindu-i miş­cările slobode, împuţinînd­u-i vigoarea. Departe de a fi renunţat la preocuparea pen­tru frumuseţea interioară a stihului, pentru armonia şi strălucirea lui, poetul a lepădat doar înclinarea spre stilul preţios, încărcat, în detrimentul ideii tălmăcite, de ornamente deşarte — stil caracteristic epocilor de decadenţă a unei culturi a cărei expresie a fost, bunăoară, în perioada degenerării spi­ritului renaşterii, mărinismul în Italia, ongolismul în Spania, eufuismul în Aglia, „la preciosité“ în Franţa, iar mai tîrziu — în artele plastice, reflectînd ideo­logia nobilimii decadente din preajma re­voluţiei burgheze franceze — stilul rococo. Utilizarea realistă a mijloacelor de expresie, subordonarea lor riguroasă sentimentului şi cugetării, nu numai că nu păgubesc poe­ziei lui Mihu Dragomir, dar îmbogăţesc imaginile versurilor sale, conferindu le, pe lingă limpezimea transparentă, forţe spori­te de generalizare şi noi adîncimi. Să deschidem, bunăoară, cartea la oiigina 43, unde vom găsi poezia „Tractoristul“. Noaptea, cînd glia se stringe sub vinturi uscate şi reci, find pasărea beznei mai plinge, cînd boabele-ngropate se mişcă pregătind spice şi teci, tractoristu-i încă de veghe, dind tricoale maşinii, tăcut. Versurile cuceresc îndată datorită virtuţii lor de a întocmi — prin evocarea cîtorva detalii cîmpeneşti — un expresiv tablou al nopţii de primăvară pe ogorul răscolit. Din acest pasaj se desprinde, la drept vorbind, o schiţă din cale afară sumară : noapte, glie, vînturi, pasărea nocturnă, boabe de grîu semănate, un om ce se mişcă tăcut. Dar cît de sugestiv e fiecare element ! Cîtă pu­tere de concretizare plasticizantă în fiecare epitet şi relatare ! Glia „se strînge“ zgri­bulită ca un animal, deoarece vînturile sînt tăioase ca o custură, „uscate şi reci“; „pasărea beznei“ „plînge“ nemărginind cu ţipătul ei o apăsătoare pustietate neagră; boabele — germenii vieţii, temelia existen­ţei umane — „se mişcă“ sub ţarină, revo­­luţionînd întunecoasele substanţe „pregă­­tind spice şi teci“, — în vreme ce omul, factor transformator prin definiţie, reprezen­­tînd existenţa înălţată la conştiinţa de sine — veghează, simbol al dominaţiei universului orb de către forţa trează a spi­ritului. Meritul poetului este de a fi creio­nat realist un tablou de viaţă, de a ne fi transmis, prin urmare, pulsaţia trăirii; re­­ceptînd vibraţia poetului, sufletul nostru o trăieşte din nou, multiplicînd-o. In continuare, poezia „Tractoristul“, lă­­sînd în neguri peisajul, proiectează lumini discrete în conştiinţa tractoristului, unde desluşim reflexul lunii plutitoare pe aurora norilor, silueta unei „fete cu păr arămiu“ şi — mai puternic decît orice — aprigul presimţămînt al apropiatei iviri a primă­verii — implicînd înălţătoare semni­ficaţii: El, brazdă cu brazdă, îşi rînduie ţara. Şi, singur pe brazda întoarsă, se­ opreşte o clipă, cînd soarele-ncins lumina pe cîmpi nesfîrşiţi o revarsă, mai blondă ca untul pe piine întins. Motorul tot sforâie-n loc. E greu primăvara... Dar miine... Pe-ntinsul arat, roşcate, de foc, inalte vor creşte noile grîne... Şi, ochii-nchizînd, tractoristul presimte miros feciorelnic de pîine. Această poezie ni se pare un exemplu de abordare originală, dictate de specificul personalităţii poetice, a unei mari teme. Unor poeţi le e frică de temele majore, de f iramintările arzătoarei actualităţi, care le-ar strivi cică, individualitatea. Funestă eroare! Tocmai temele şi problemele mari, generale, constituie piatra de încercare a virilităţii artistului, proba de foc a talentului. Unii le evită cu laşitate, alţii le îmbrăţişează for­mal, versi­ficînd fapte şi propoziţii date, fără o contribuţie proprie esenţială, ceea ce echivalează cu risipirea iresponsabilă a unui material preţios. In „Tractoristul“ poe­tul reuşeşte să înnobileze printr-o simţire personală autentică o temă generală şi, implicit, să-şi înnobileze propria artă prin faptul de a vibra la suflarea unei grandioa­se idei. Nu totdeauna izbuteşte Mihu Dragomir să zămislească în plăsmuiri, impregnate puternic de pecetea originalităţii, idei ale revoluţiei noastre. Eforturile poetului se îndreaptă însă stă­ruitor în această direcţie şi volumul „Pe struna fulgerelor“ înmănunchează un număr de poezii săpînd în granitul marilor teme, chipuri iscusite şi inedite, capabile să măr­turisească prin ani despre măreţia luptei şi izbînzilor poporului constructor a! socia­lismului. Intră tractoristu-n ghii fixează ima­ginea muncitorului înaintat al ogoarelor, care dezgropînd din pămîntul revărsat în valuri negre în urma tractorului „un paloş vechi şi ruginit“, are revelaţia continuităţii luptei duse de fiii acestui pămînt împotriva duşmanilor patriei, concomitent cu trudnica strădanie pentru rodirea gliei mănoase. Asemenea „muncitorului“ cîntat de Boliac, conştient că „pîinea fierul o rodeşte — tot cu fierul o păstrăm“, tractoristul lui Mihu Dragomir tronează la volan încins cu palo­şul care a fugărit, poate, hoardele turceşti la Călugăreni Acasă e un tablou al Bărăganului de astăzi, al satului românesc săltat la o nouă viaţă. Priveliştea aşezării umane din Bără­gan e cu totul alta decît cea cunoscută cu un deceniu înainte; ea dezminte sfidător imaginea satului aşa cum o concepeau în trecut unii poeţi obscurantişti: anistorică, etern identică sieşi, încremenită în primiti­vitate. Satul evocat de Mihu Dragomir e stăpînit de febra înnoirilor: „E-un sat, sau par­că-i tîrg, sau nu ştiu ce-i"... „Fetiţa de demult ce lipăia... în praf pe vremuri...“ caută astăzi în cărţi noi înţelesuri: — Ce faci cu-atitea cărţi ? Înveţi me­reu ? — Învăţ şi eu, că,s doar colectivistă ! In poezia Lupenii, ţărîna­ ce a sorbit sîngele eroilor „clasei în atac“ este evocată cu intensă putere emotivă. Multe,au pierit din gînd. Dar sîngele fraţilor noştri nicicînd. Cînd n-or mai fi nici martorii acelei vremi, tot vii vor fi ucişii din Lupeni. ...priveşte unde calci. Nu e pămînt, ci viaţa naintaşilor de ieri, care­ au luptat şi au murit mineri. La vremea noastră liberă­ au gîndit cind au căzut, cu trupul ciuruit... In inimă recheamă amintirea celui mai de nepreţuit prieten, a primului comunist întîlnit, a omului care l-a învăţat pe poet adevărata iubire . De-atunci, prin vremea rea sau însorită, Partidul îl slăvesc şi îl ascult. O, mamă, voi prieteni, tu iubită, el m-a învăţat să vă iubesc mai mulţi Sintetizînd aspectele încîntătoare ce com­pun realitatea ţării în care trăim, poetul împlineşte în Patria accente de patetic li­rism, slăvind „Republica, inima mea“. ...In toate eşti, de roade grea, şi ţie îţi înalţ cintare, Republică, inima mea, tu, patrie nemuritoare ! ★ Cei ce au scris despre poezia lui Mihu Dragomir au atras, pe bună dreptate, aten­ţia asupra punctului său vulnerabil. De o virtuozitate totdeauna apreciabilă, meşte­şugar îndemînatec, poetul devine uneori „parnasian“, cerebral în sensul unor vădite carenţe a emotivităţii. In bătaia Crivăţului, Poezia, Parcul, Sărutarea, Bucureşti, sînt producţiile unui meşteşugar cu daltă uşoară, ştiind să-şi supună materia,, tenace, dar expresivitatea lor e limitată, semni­ficaţia minoră. Oricît l-ar entuziasma pe Savin Bratu (Gazeta literară, 30 iunie 1955) Sărutarea, care ar semnifica zice-se, sfidarea stihiilor de către om (e vorba de o pe­reche ce-şi vede, în pofida viscolului, de îndeletnicirea-i erotică), poezia e facilă şi goală de sens general, căci un sărut nu e o vitejie atît de formidabilă încît să poată simboliza emanciparea fiinţei umane de sub tirania condiţiilor stînjenitoare. Dacă ar fi să judecăm astfel, am putea susţine că săvîrşeşte un act de mare bravură pere­chea din Germinal de Zola, care îngropată în labirintul unei mine surpate, se drăgos­­teşte chiar cînd îşi dă seama că se află la un pas de moarte. De asemenea în bătaia Crivăţului care surprinde avîntul unei cete de colectivişti porniţi să împiedice spulbera­rea în vijelie a zăpezii ce apără de ger se­mănăturile, se menţine la consemnarea (cu virtuozitate, incontestabil) a unui fapt întîmplat. Materialul acestei poezii oferea (spre deosebire de Sărutarea, în care în­suşi punctul de pornire e şubred) posibi­litatea înălţării la o vastă generalizare; poetul s-a oprit însă la perspectiva recoltei viitoare, care nu dobîndeşte dimensiuni sim­bolice. Parcul: Ai rămas şi încă vreo două poezii au doar valoarea unei intime confe­siuni erotice fără o rezonanţă în conştiinţa cititorului. „Tu nu ştii c-ai rămas în faţa mea, întreagă, vie şi nepieritoare. / Şi te sărut în fiece lalea, şi te aştept cu fiece ninsoare“. Ochi, Bucureşti, Casa lui Bo­tev, Noapte bucureşteană exprimă, cam re­toric, un avânt care se transmite parţial cititorului, dar în care nu desluşim vibra­ţia energică, sunetul ţîşnit din strună de aramă, în care se realizează — în produc­ţiile cele mai bune — timbrul particular al acestui poet. ★ Volumul „Pe struna fulgerelor“ conţine cîteva compuneri în care darul poetic al lui Miha­i Dragomir se manifestă cu o forţă înnoită, descoperind sursele unui lirism de esenţă superioară, filozofică. Ideea ascensiu­nii omului în sferele libertăţii prin înfrînge­­rea antiumanului, a oricăror puteri necu­noscute, nocive, ideea pe care cititorul o deducea din diverse fapte zugrăvite,­­este atacată pieptiş în Magdei Isanos, In faţa mării, Balada Savului şi mai cu seamă în Oda fulgerelor. Balada Savului, concepută în stilul popu­lar, apare — fie că autorul a urmărit sau nu aceasta — ca lin fel de replică la renu­mita Baladă a Crivăţului. Imaginînd gerul sub chipul unui magnific moşneag cu barba de ţurţuri spinzurind pînă la brîu şi domi­­nind cu sceptru-i de gheaţă lîngă „fîntăna cerului“ de la marginea lumii, poetul popu­lar povesteşte despre o expediţie a seme­ţului „Malcoş paşa cel bătrîn şi la minte cam nebun“ împotriva redutabilului su­veran al stihiei. In gîndirea superstiţioasă a bardului de odinioară gerul reprezenta o putere dumnezeiască în faţa căreia oşti­rea paşei dispare ca un norod de muşte, toamna. Descriind „Viscoloaia­ nebunită“, Mihu Dragomir alcătuieşte un spectaculos film al descleştării elementelor, asemănă­toare urgiei din Balada Crivăţului; poetul nostru opune însă forţei primare puterea voinţei omeneşti, povestind cum mecani­cul Savu, împreună cu cîţiva ortaci, răzbeş­te cu locomotiva sa prin viscol, ducînd la destinaţie un tren de persoane, în ciuda for­midabilului atac al vijeliei. Păcat că portre­tul moral al eroului nu e realizat la înălţi­mea descrierilor naturii, Savu fiind prezen­tat în dimensiuni obişnuite, nehiperbolizat, cum ar fi pretins cadrul în care el acţionea­ză, din care pricină figura lui comună e în discrepanţă cu romanticul tablou al vifo­rului, ce apare ca o viziune infernală. Oda fulgerelor a fost discutată detailat în Gazeta literară de M. Petroveanu, apoi de Savin Bratu, ale căror opinii le împărtăşim în esenţa lor, nu însă fără o rezervă faţă de entuziasmul nelimitat al celui din urmă. In această poezie, autorul atinge considera­bile altitudini ale lirismului filozofic, încar­nând în cutezătoare viziuni cosmice afir-* marea sublimităţii omului ce şi-a supus pînă şi fulgerele cu care în alte vremi înfricoşe­­torul rege al Olimpului domina cerul şi pămîntul. Dînd parcă glas prometeuluil descătuşat, poetul sfidează tirania naturii, strigînd : Ce-s fulgerele tale ? Biată joacă ! le-am adunat un pumn, de mult, ca pa nuiele, şi dacă le mai plimbi pe sus, rebele, nu-i nimănuia teamă. Au să treacă ! Ce luminezi cu-un fulger ? O clipită. Dar eu, priveşte, mina de­ o întind şi strig puterii mele: „lumină să se facă , coloane grele de lumini se-aprind, pe căi de fier, din tine smulse, se pornesc, trăpaşii mei cu boturi de oţele, oraşele se-acoperă de stele, tractoarele, culcuşul pîinii-l pregătesc, şi navele îmi trec, nepăsătoare, pe-oricît de-nnebunita, larga mare... Cam diluată şi prea încărcată de reflexii comune şi incursiuni istorice, tinzind să eclipseze ideea centrală, Oda fulgerelor re­prezintă totuşi o incontestabilă izbindă a autorului prin patosul proslăvirii potenţe­lor spirituale ce constituie invincibilitatea omului. Poezia e un imn al omului liber, al omului prin excelenţă, comunistul, care este întruchiparea dragostei „de tot ce e putere şi viaţă“. O altă compunere, Magdei Isanos cîntă frumuseţea sufletească a omului înaintat, menit să subjuge fulgerele, năzuind infinit spre sublim. Regretata poetă e văzută în­tr-un chip asemănător aceluia sub care în partea a doua din Faust, Goethe îl figu­rează sub numele de Euphorien — pe Byron, visătorul prăbuşit din zborul spre idealul suprem al umanităţii, lăsînd moş­tenire dorul de tot ce e minunat. Magdei Isa­nos, poetul îi spune că „tot ce-i mai bun din tot ce-ai dat, e-n noi“. Poeta stinsă în floarea vîrstei a aspirat la idealul libertăţii depline, realizabili în comunism, a cîntat viaţa, iar astăzi, ea urcă „în zbor, cu noi alături, vie, mai departe“. Pilda ei ilustrea­ză adevărul că atunci Cînd cinfi viaţa Eşti nemuritor... Acest vers rezumă lapidar întreg mesajul volumului Pe struna fulgerelor, care tinde să fie o pledoarie pentru viaţa noastră de astăzi, pentru sensul dezvoltării ei istorice, un caleidoscop reflectînd măreţia transfor­mărilor socialiste din țara noastră. DUMITRU MICU ------------------------------------------------------------------------------------------------------------------ CRONICA LITERARĂ ________________________________________________________________________ --------------------------------------------- (E. I. P. L. A.)---------------------------------------— Ţesături de calitate superioară „Cît mai multe produse de calitate su­perioară“. Animată de această hotărîre, tovarăşa Elena Zeicu din secţia finisaj a fabricii „Vasia Vasilescu“ din Mediaş controlează cu atenţie ţesăturile de bum­bac imprimate. Foto • NICU VASILE Din sălile tribunalelor Tribunalul Popular al raionului Griviţa Roşie a condamnat pe inculpatul Vasile Bucur la 2 ani şi 6 luni închisoare corec­­ţională. Inculpatul după ce a fost îndepăr­tat din miliţie, în noaptea de 1­2 noiembrie 1954, cu chei potrivite a intrat în patiseria „Cîmpiniţa“, de unde a furat diferite mărfuri. Tribunalul Capitalei, Colegiul 1 Penal a respins recursul, sentinţa rămînînd defini­tivă. •­ Tribunalul Popular al raionului Lenin din Capitală a condamnat pe Ştefan Rădulescu la 4 ani închisoare corecţională şi pe Niculae Cojocaru la un an închisoare corecţională. Ştefan Rădulescu, care lucra la cooperativa „Dealul Spirei“ l-a îndemnat pe Nicolae Co­jocaru care lucra în atelierul cooperativei, să sustragă un motor electric promiţîndu-i suma de 1.000 lei. După ezitări şi la stăruinţa lui Ştefan Ră­dulescu, Nicolae Cojocaru a sustras totuşi motorul şi l-a predat acestuia. In contra sentinţei de condamnare incul­paţii au declarat recurs care a fost însă res­pins. ★ Tribunalul Popular al raionului Griviţa Roşie a condamnat pe E­lefterie Ilinoiu zis Leftică, la 3 ani închisoare corecţională Acesta în calitate de responsabil la secţia Difuzării Presei de pe lingă Oficiul P.T.T Bucureşti în perioada iulie 1953 — iulie 1954, şi-a însuşit prin falsificări de chitanţe suma de 6.553 lei. Tribunalul Capitalei, Colegiul 1 Penal a respins recursul ca nefondat. * Sami Ghelber a funcționat din luna noiembrie 1953 pină In mai 1954, în calitate de casier la gospodăria agricolă de stat Po­­peşti-Leordeni, in care timp şi-a însu­şit din banii fermei, suma de lei 4558,34 lei Acest fapt constituind delictul de delapi­dare a fost judecat de Tribunalul Popular al raionului N. Bălcescu, care la condamnat pe inculpat la trei ani închisoare corecțio­­nală. Sentința a rămas definitivă. Joi 1 septembrie 1955 — Nr. 3391 PE MARGINEA UNUI SPECTACOL DE ESTRADĂ Şahamat“ la Teatrul Evreiesc de Stat S-a discutat la timpul său — şi nu este, desigur, util să revenim în rîndurile de faţă — despre spiritul sporit de răspundere ce trebuie să anime pe creatorii spectacolelor noastre de estradă, tocmai datorită popu­larităţii de care se bucură acest gen teatral. Impus de calitatea îndoielnică a unora din ultimele spectacole satirico-umoristice din Capitală, imperativul mai sus enunţat este totuşi pomenit die noi acum, în legătură cu o meritorie realizare pe acest plan: este vorba de spectacolul muzical de satiră şi umor al Teatrului Evreiesc de Stat, „Şah­­mat“. Ceea ce se cere de la început relevat în acest spectacol, este tocmai seriozitatea şi răspunderea cu care actorii ce l-au interpre­tat pe Moliére şi Şalom Alehem, pe Gogol şi Kornelciuk, au înţeles să muncească asu­pra scheciurilor, scenetelor, cupletelor şi cîntecelor ce alcătuiesc spectacolul. Artişti de valoare ai teatrului, ca artista emerită Sevilla Pastor, Dina König, Samuel Fischler, Isac Havis şi alţii, continuînd tradiţia tea­trului muzical evreiesc şi-au folosit toate re­sursele pentru a asigura calitatea spectaco­lului. Trebuie menţionate de asemenea efor­turile regiei, girată de artistul emerit Mau­­riciu Sekler, care a reuşit să dea spectaco­lului o ţinută aleasă, ferindu-1 de platitu­dini şi vulgarităţi. In legătură cu textul spectacolului, trebuie să spunem că autorii săi Herman Stolper şi Moise Bălan, ambii membri ai colectivu­lui teatrului, nu se află la primul lor specta­col de acest gen. Experienţa cîştigată în anterioarele lor realizări („Cu cîntec pe buze“, „Cu sare şi piper“) au sporit verva şi suculentul umor popular al lui Moise Bălan, ca şi însuşirile de poet şi cupletist ale lui Herman Stolper şi i-au dus la o con­cepţie interesantă de spectacol muzical sa­tiric. Formula construirii întregului specta­col pe pretextul jocului de şah (legată de ideea de a face „mat“ moravurile învechite din zilele noastre), este, intr-adevăr, inedită şi respectată cu mai multă perseverenţă ar fi putut genera un spectacol cu totul origi­nal. Din păcate însă, autorii uită uneori pe drum ideea ce ar fi trebuit să revină ca un leit-motiv de-a lungul spectacolului, aşa ca, la un moment dat, spectatorul se poate în­treba, pe drept cuvînt, ce justifică titlul de „Şah-mat“. Această lipsă de consecvenţă şi unitate în construcţia spectacolului nu im­pietează totuşi asupra calităţii unor numere cum sînt sceneta plină de nerv şi umor „Bîrfitoarele“, cupletul satiric „Bărbaţii“. Autorii satirizează aici, în formulele proprii acestui gen de spectacol, dar cu o notă puternic personală, atitudinile greşite ale unor bărbaţi faţă de soţiile lor, ori meteah­na păcătoasă a bîrfelii şi pe drept cuvînt aceste numere se bucură de mult succes. Aceeaşi vervă şi ingeniozitate în desfăşura­rea intrigii, acelaşi umor, le regăseşti în sceneta satirică „Birocratul“ ori în cupletul „Brăţări de aramă“. Intr-un spectacol muzical cum este cel despre care vorbim, contribuţia compozito­rului este hotărîtoare. Şi trebuie să arătăm că deşi avînd un timp restrîns la îndemînă, cei doi tineri compozitori, Harry Reininger şi Puiu Rubinstein, a căror muzică susţine aproape întregul spectacol, au izbutit să dea multe lucruri de calitate. Urmărind linia textului, ei au trecut armonios, cu fineţe, de la intonaţiile orientale — nu lipsite de nu­anţele comice cerute de text — ale fanteziei „Legenda şahului“, la cele moderne ale şla­gărului „Nu juca şah cu inima mea“ ori la cîntecul de mare savoare satirică „Bărbaţii“, creînd în general ambianţa muzicală nece­sară spectacolului, unitară cu toată varie­tatea ei. Printre melodiile spectacolului, pu­blicul regăseşte cu plăcere „Hora Varşoviei“, pentru care compozitorul Emil Săculeţ a fost încununat cu titlul de laureat al celui de al V-lea Festival al tineretului şi studen­ţilor de la Varşovia. Conducerea muzicală a maestrului H. Schwartzman, ca şi cele cîte­­va bucăţi pe care le semnează, constituie fără îndoială un aport preţios adus specta­colului. Regizorul Mauriciu Sekler trebuia să în­chege materialul literar şi muzica­ ce-l avea la îndemînă şi, îndrumînd munca actorilor să-i dea viaţă scenică, să creeze un specta­col viu, dinamic, în care umorul să nu ajun­gă la şarjă, iar caricatura ia grotesc, şi in care lipsa de unitate a textului să nu se facă simţită. Lucrul acesta i-a reuşit în mare măsură. Ajutat de interesantul cadru plastic creat de George Voinescu (care ştie să folo­­sească cu aceeaşi abilitate decorul fastuos ca şi simple elemente sugestive — vezi de­corul numerelor „Festival“, „Pe malul mării“, „Bucătarii“), ajutat de asemenea de costumele alcătuite cu mult bun gust şi fan­tezie de Pany Maximilian, regizorul a dat un spectacol care se remarcă, cum am mai arătat, prin ţinuta lui. Două aspecte ale muncii regizorale se cer în mod deosebit subliniate: rezolvarea ingenioasă a unor numere ce nu excelau, în ce priveşte textul, prin originalitate şi din care, directorul de scenă a scos lucruri valoroase (concludent în acest sens e numărul „Festiva!“, unde printr-un singur element de decor — un glob pămîreiesc ce se roteşte neîncetat —) şi printr-o singură actriţă ce interpre­tează, pe rînd, din cîntecele şi dansurile popoarelor, Festivalul a fost evocat cu multă forţă de sugestie). Al doilea aspect se re­feră la puternica individualizare a perso­najelor pe care regizorul a urmărit-o pînă la ultimul cuplet sau melodie cîntată, dar care se remarcă mai ales în scenetele sa­tirice, „Bîrfitoarele“ şi „Birocratul“. Există totuşi, în spectacol, şi numere cărora direc­ţia de scenă nu le-a găsit o rezolvare prea fericită, cum ar fi acel banal tablou muzi­cal „Pe malul mării“, ori scheciul muzical lipsit de interes „Bucătarii“. In ceea ce priveşte interpretarea este aproape imposibil să notezi realizările tutu­ror actorilor din „Şah­mat“, cu toate că şi printre cei care nu au roluri de mare întin­dere, sînt mulţi care au dat lucruri preţioa­se (prezenţa scenică plină de farmec a Iu­­dithei Kronenfeld, umorul spontan al lui Victor Tollenfeld, vocea plăcută şi graţia Leoniei Waldman-Alexi, etc.) Sînt însă creaţii asupra cărora trebuie să te opreşti. Artista emerită Sevilla Pastor aduce în cele trei numere în care apare („Birocratul“, „Bîrfitoarele“, „Brăţări de­ aramă“) cunoscuta ei vervă scenică, umorul ei specific şi firescul pe care puţini actori îl au, creionînd de fiecare dată tipuri cu puternică personalitate. Sobrietatea şi dis­tincţia caracterizează interpretarea monolo­gului „Pentru pace“ de către Dina König, în timp ce Samuel Fischler, trece cu uşu­rinţă şi fără a se repeta de la un tip cari­catural (regele) la altul (bucătarul). Com­­peratul a fost din totdeauna o problemă cheie a spectacolului de estradă şi fără îndoială că reuşita acestuia în „Şah­mat“ se datoreşte în mare măsură talentatului actor Isac Havis. Ştiind să treacă rampa, să­­o munice cu spectatorul, Havis imprima totuşi prezentatorului o ţinută decentă, ele­gantă, cucerind vii aplauze şi atunci cîn se transformă din comper în sensibil inter­pret al unui vechi cîntec evreiesc. Spectacolul „Şah­mat“ relevă încă odată forţa şi originalitatea unui tînăr talent ce s-a dezvoltat în ultimii ani în cadrul tea­trului. Este vorba de actriţa Lia König- Stolper. In toate apariţiile sale („Festival“, „întrebări la şah“, „Bîrfitoarele“, „Băr­baţii“) Lia König-Stolper cucereşte prin temperamentul ei scenic de calitate şi prin naturaleţa ei fermecătoare. „Şah-mat“ este un succes nu numai al colectivului Teatrului Evreiesc de Stat, ci al genului de estradă. Un succes pe care îl dorim repetat și, desigur, dus mai departe, SANDA FAUR

Next