Romînia Liberă, decembrie 1955 (Anul 13, nr. 3469-3495)

1955-12-01 / nr. 3469

Pag. 2-0 75 de ani de la naşterea lui Alexandr Block . Se împlinesc şaptezeci şi cinci­­ de ani de la naşterea poetului rus­­ Alexandr Alexandrovici Block. Asupra începuturilor sa­le litera­re o influenţă hotărî­toare a avut revoluţia din 1905-1907 care l-a ajutat­­pe poet sa se descătuşeze de sub înrîurirea simbolismului. Din p­riviţile zile ale Marii Re­voluţii Socialiste din Octombrie, Block a trecut de partea poporului răsculat. In cele mai de seamă creaţii ale sale de după revoluţie, poetul a salutat cu entuziasm for­ţele lumii noi: „Cei doisprezece“ (1918), „Sciţii“ (1918). Publicăm mai jos două din poe­ziile lui Alexandr Block. Poetul Poetul ros de îndoială Stă la răscruce surghiunit. Se stinge noaptea de sineală, Mijeşte-un palid răsărit. 50 Nu vede in trecut nimica, Pe ce drumeag s-o ia acum ? Şi el simţind că-l fringe frica „ Se-opreşte, surghiunit in drum. g 8 Nădejdea-n ochi i se arată. § El n-o-nţelege, mai defel... g Va fi o zi, o vreme-odată. 8 Va fi în faţa lui un fel. I 31 martie 1900. Uliul Rotind uşor, pe cer senin. Privind spre somnoroasa luncă. Un uliu se-nd­rteşte lin. In izbă mama-şi plinge pruncul: „Creşti puiul meu, la piept să sugi, Prin lume crucea rob să-ţi duci". Şi veacuri trec... Război cumplit, S-aprind răscoale, fac­e-n sate. Iar tu rămîi meleag iubit, Cu chipul prins, ca-n vremi uitate, Ce-i mamă? Mult vei mai boci ? Şi uliul cit se va roti? 22 martie 1916) In romîneşte de MIHAIL DJENTEMIROV­­ &cooo©o<x>oocx?ooooooooc>ooooooooooooooooooooooo<x? P din realizările sfaturilor populare Pe strada ce poartă numele comunistului Nicolae Cristea Sfîrşit de noiembrie. Din castanii majestuoşi, ce străjuiesc strada Nico­­lae Cristea de o parte şi de alta, cad încet pe trotuare frunze galben-roş­­cate. La ceasul acesta de seară, strada se umple de glasuri. Sunt locatarii ei, muncitori în port, funcţionari la diferite instituţii, lucrători în co­merţ, care se întorc după o zi de muncă. În dreptul casei cu nr. 89, unii din­tre trecători îşi încetinesc pasul. li atrage o tăbliţă roşie, aşezată între glastrele de fieri din fereastră, la care scrie : „Biblioteca de casă“. Unii des­chid portiţa şi intră. Cei care-i trec pragul, n-au de ce să regrete că zăbovesc cite­va clipe din drumul lor. Ei au prilejul aci să facă cunoştinţă cu o serie de lucruri noi. Cunosc, mai întîi, o simpatică bătrî­­nică — pe nume Gherghina Stan — care grijeşte ca ochii din cap de căr­ţile date pe seamă de Biblioteca Re­gională Galaţi. Şi poate bătrîn­ica — ocupată toată ziulica şi cu munca ob­ştească, în calitatea ei de responsabilă a circumscripţiei de femei nr. 85 — nu s-ar descurca cu cărţile „Biblio­tecii de casă", cu fişele înegrite de nume şi de titluri de cărţi, dacă n-ar avea două harnice ajutoare în copiii ei : Marieta Stan, vînzătoare la ,,Librăria Noastră" nr. 11 şi Gheor­­ghe Stan, elev la şcoala profesională metalurgică. Vizitatorii cunosc apoi cărţile, rin­­duite frumos pe poliţe, ademenitoare prin varietatea şi titlurile lor. Cunosc, de asemenea, din fişele de îm­prumut pe obişnuiţii cititori ai acestor cărţi. Cîţiva dintre ei trec pe la „Biblioteca de casă“ şi în astă seară, fireşte, pentru a-şi reînoi car­tea. Maria Nistor, soţia procurorului Nistor, se desparte cu greu de intere­santa acţiune a romanului lui Semion Babaevski „Lumină deasupra pămîn­­tului“, împrumutând o nouă carte : „Ju­decătorul“ de V. Şalaghinov. Steluţa Turlacu, artistă din echipa de amatori a „Palatului Culturii“, împrumută car­tea lui Tiberiu Vornic „Sub pajura îm­părăţiei“. Soţii Gheorghe şi Aurelia Munteanu au şi ei cîte o carte nouă sub braţ, iar elevul M. Viorel — f­un­­taş la lectură dintre pionieri, cu o fişă pe care figurează nu mai puţin de 32 de cărţi — îşi alege „Fabulele“ lui La Fontaine. Bucuroasă, cu ochii umezi, respon­sabila bibliotecii îşi purtă privirile de la unii la alţii, după care întrebă : — Dragii maichii, voi aţi citit car­tea asta a lui Alexandru iar „Intero­gatoriul"? Ştiţi ce lucruri frumoase scrie în ea ? Gheorghe Munteanu, activist al sfa­tului popular raional Galaţi, luă car­tea oferită de gazdă și prinse a o răs­foi cu interes. Citind un fragment, la un moment dat el exclamă: • — Păi, aici­ scrie și despre N­colae Cristea al nostru... Despre comunistul Cristea, feciorul muncitorului de port Ivanciu Cristea, al cărui nume îl poar­tă strada noastră... Chipul eroului din vechiul port In seara aceasta de sfîrşît de noiem­­brie, modesta „Bibliotecă de casă“ se însufleţi. Cei care vroiau să pl­ce, işi schimbară gîndul şi se aşezară mai bine pe scaune şi pe pat. La rugămin­tea „abonaţilor“ bibliotecii, Gh­orghe Am­unteanu începu să citească rar, pe-n­­delete, din cartea lui Jar, schiţa „A­­tacul de la Montrouge“. „Nicolae Cristea se opri lîngă gri­lajul de fier, cercetînd plin de curio­zitate curtea vastă. Dincolo de grilaj, strînşi în grupuri, cîteva sute de sol­daţi făceau instrucţie. Semănau cu nişte automate făcute din tablă şi mucava, prevăzute cu arcuri şi resor­turi interioare...“ Glasul lectorului umple de îndată în­căperea, învăluie cu căldură sufletele oamenilor. Cuceriţi de povestire, cei prezenţi ascultă cu emoţie minunata descriere a atacului de pe stadionul Montrouge din Franţa, amănuntele pline de semnificaţie ale eroicii lupte ilegale duse de Nicolae Cristea alături de partizanii francezi, împotriva ocu­panţilor hitlerişti. Şi odată cu declan­şarea atacului, cu aruncarea grenade­lor în mijlocul trupelor fasciste aflate pe stadion, chipul eroului Nicolae Cris­­tea prinde un contur şi mai puternic, devine drag şi apropiat tuturora. Pionierul Ştefan Bălan, aflat şi el printre ascultători, îşi revine cu greu din emoţie. Totuşi, el nu este pe de­plin mulţumit; el e dornic să afle şi mai multe despre Nicolae Cristea, erou al clasei muncitoare. Gherghina Stan, buna şi primitoarea gazdă, că­reia i s-a adresat copilul, nu se lăsă mult rugată şi începu să-şi depene fi­rul amintirilor. ...Nicolae Cristea este originar de aci, din vechiul port dunărean. El a văzut lumina zilei în modesta căsuţă a muncitorului de port Ivanciu Cris­tea, de pe strada Etna nr. 7 bis. Din lipsă de mijloace, el îşi începe şcoala primară tîrziu, la 11 ani... N-a stat mult însă la carte, fiindcă părinţii săi n-aveau cu ce să-l ţină prin şcoli, astfel că în anul 1921 a intrat ucenic tinichigiu, iar mai tîrziu — după efec­tuarea stagiului militar — muncitor la fabrica hapsînului Marin Rizoiu din Bucureşti. Aci, în capitala ţării, are el prilejul să se apropie mai mult de partid, de mişcarea muncitorească; aci ia el parte la greve, la manifestaţii, situîndu-se în rîndurile luptătorilor de frunte ai partidului, ceea ce duce la alegerea lui ca membru al comitetu­lui orăşenesc Bucureşti al Partidului Comunist Român... Glasul vorbitoarei prinse a se însu­fleţi, odată cu relatarea paginilor de eroism înscrise de Nicolae Cristea în Spania, în rîndul voluntarilor români, înrolaţi în batalionul francez „La Commune de Paris“. Datorită vitejiei sale, Nicolae Cristea este avansat lo­cotenent şi apoi căpitan. Ajuns apoi în Franţa, fiul muncitorului de port Ivanciu Cristea intră în rîndurile miş­cării de rezistenţă a partizanilor fran­cezi, ia parte la diferite acţiuni ile­gale, culminate cu atacul de la Mont­rouge, în urma căruia el este arestat şi apoi executat după cîteva luni de zile, la începutul anului 1943... Nici o clipă Nicolae Cristea nu s-a temut de moarte, nu şi-a pierdut încrederea în viitor, în victoria clasei munci­toare... Luînd cartea din mina tovarăşului Munteanu, gazda îşi opreşte privirile asupra rindurilor care încheie emoţio­nanta schiţă a lui Alexandru Jar, ci­tind ultimele cuvinte rostite în închi­soare de Nicolae Cristea către tovară­şul său de luptă Andrei Dragoş: „Noi nu ne-am încovoiat niciodată, Andrei. Să rămînem drepţi şi puter­nici pînă la capăt. Visul nostru se va înfăptui“. Visele se împlinesc Nicolae Cristea a avut dreptate. In ciuda prigoanelor şi suferinţelor in­durate în anii grei de luptă, comuniş­tii au rămas întotdeauna drepţi şi pu­ternici. Prin lupta lui Nicolae Cristea, ca şi a atîtor altor eroi ai clasei mun­citoare, visele de veacuri ale proleta­riatului se înfăptuiesc­­ în regimul nostru democrat-popular. Semnele noului apar şi aici, pe stra­da care poartă cu cinste numele erou­lui din vechiul port gălăţean. La nu­mărul S3, bunăoară, harnicii muncitori ai fabricii de teracotă din cadrul în­treprinderii locale industriale „Vasile Roaită“, produc pentru noile clădiri ce se înalţă pe malurile Dunării plăci pentru sobe de teracotă, elemente pen­tru instalaţii sanitare şi electrice şi multe altele. însufleţiţi de apropierea celui de al doilea Congres al partidu­lui, ei izbutesc — prin succesele d­o­­bîndite — să păstreze steagul de sec­ţie fruntaşă pe întreaga întreprindere. Dacă ajungi la colţul străzii şi in­tri în frumoasa clădire a căminului de zi nr. 2, inima ţi se umple de o bucu­rie nouă. Aici dai de o lume pe care n-au cunoscut-o niciodată în trecutul neguros copiii din vechiul port, — des­culţii şi înfometaţii jocurilor. Aci te întîlneşti cu nu mai puţin de 70 de copii, care se întrec în cîntece, în jocuri, în confecţionarea de obiecte felurite: flori de mac din hîrtie roşie şi solzi de peşte, corăbioare din coji de nucă, căsuţe pitoreşti din cutii de chibrituri, pui din lină galbenă, scau­ne din dopuri de plută, ceasuri de carton. Iar cînd ostenesc, micuţii lo­catari ai căminului n-au altă grijă decit să se aşeze în jurul măsuţelor încărcate şi să mănînce după pofta inimii... Pe strada Nicolae Cristea însă în­­tîlnim şi alte înfăptuiri. Casele şi-au refăcut faţa, şi-au schimbat şi aspec­tul şi interiorul. Mobila nouă, apara­tul de radio, fierul electric, nu mai sînt acum rarităţi în casele locatarilor. Locul cîrciumilor l-au luat noile u­­nităţi comerciale de stat,­­ două „A­­limentare“, un magazin „Textila“, o brutărie, un centru de pîine. Strada are şi o farmacie, astfel că locuitorii ei nu mai sunt nevoiţi să umble după medicamente prin alte cartiere. Aceasta este una din străzile gală­­ţene, strada care se înoieşte mereu prin grija gospodarilor oraşului, depu­taţi în sfatul popular. Drept recunoş­tinţă pentru drumul deschis spre lu­mină, spre zilele frumoase de azi, prin lupta dîrză a partidului, locatarii de pe această stradă poartă cu recunoş­tinţă în inimi chipul unuia dintre e­­roii clasei muncitoare, al celui care fi­gurează pe tăbliţa indicatoare a stră­zii: Nicolae Cristea. MIRCEA SCRIPCA si L. BASSERO Corespondentul „Romîniei libere“ in regiunea Galaţi CARTEA - PRIETEN DRAG Datorită atenţiei pe care partidul şi guvernul nostru o acordă cul­turalizării maselor, s-au înfiinţat în ţara noastră mii de biblioteci la oraşe şi sate, aşezăminte de cultură, unde alături de operele scriitorilor contemporani stau lucrări ale clasicilor, cărţi tehnice şi agrotehnice, cărţi de literatură politică şi pentru copii, etc. In clişeu: Aspect din biblioteca comunei Batăr, raionul Salonta. Romi ma libera NOTA Casa care dispare şi apare La spectacolele de varietăţi se obişnuieşte a se include un program şi numere de scamatorie care stir­­nesc hazul spectatorilor. Publicul se amuză copios atunci cind lucru­rile dispar fie in mâneca, fie in bu­zunarul scamatorului, fără ca ci­neva din secă să poată observa. Scamatoria aceasta denumită „Uite-o, nu-i" este practicată pe scenă. De curînd însă, I.G.L. al ra­ionului Tudor Vladimir­escu din Ca­pitală împreună cu serviciul Spa­ţiului Locativ au demonstrat că scamatoria poate fi făcută oriunde, reuşind să facă dispărută chiar şi o casă prin aceeaşi metodă. Meto­da a fost întrebuinţată în cazul muncitorului tipograf David Das­­cal. Locuind intr-o casă necores­punzătoare, propusă pentru a fi demolată (propunerea s-a făcut in urma a şase anchete­) David Das­­cal a înaintat nenumărate cereri sfatului popular raional. Timp de doi ani a tot obţinut... promisiuni. Văzînd că nu se alege decit cu a­­tît Dascal s-a adresat ziarului. Pus i­a faţa sezisării, sfatul popu­lar raional T. Vladimirescu a luat o „hotărire mare“ şi a trimis în cercetare a şaptea comisie. Sosiţi la locuinţa lui Dascal, împuterni­ciţii sfatului n-au găsit acasă de­cit o bătrină — mama solicitantu­lui. După ce au căzut de acord (a şaptea oară !,) că solicitantul este îndreptăţit să obţină o locuinţă, s-au adresat mustrător bătrinei: — Ce să vă facem dacă v-am dat casă şi aţi refuzat-o ? — Unde şi când ne-aţi dat casă? a întrebat buimăcită bătriia. — Știe fiul dumitale, i s-a răs­puns. Apoi, considerînd ancheta termi­nată, comisia a plecat fără alte explicaţii. Uimirea lui Dascal a fost fără îndoială destul de mare, pentru, că oricât şi-ar fi chinuit me­moria tot nu putea să-şi amintea­scă cit de cit cînd i s-a atribuit o locuinţă pe care s-o fi refuzat. Intr-un suflet el a alergat la ser­viciul spaţiului locativ raional. Aici a aflat că încă nu i se atribuise nici o locuinţă, dar că... este în evidenţă. Liniştit doar in ce priveşte fide­litatea memoriei, dar necăjit că vizita nu rezolvase cu nimic situa­ţia sa, Dascal s-a hotărit totuşi să mai aştepte. Dar cut ? Nu se ştie. Intre timic, sfatul popular raional Tudor Vladimirescu a anunţat re­dacţia ziarului, că Dascal a refuzat o locuinţă foarte bună. Prin adre­sa trimisă apărea din nou deci casa, care dispăruse mai­­înainte. Aceeaşi casă imaginară care apare în disepţii şi adrese, dar care dis­pare atunci cind e vorba de ocu­parea ei de către David Dascal. ■ Nu crede sfatul popular raional Tudor Vladimirescu că asemenea metode de rezolvare a probleme­lor oamenilor muncii sunt lipsite de seriozitate şi că „hocus-pocus”­­ul întrebuinţat nemulţumeşte pro­fund pe acest om al muncii care şi-a pus toată nădejdea în anche­tele, comisiile, etc. etc. ale I.G.L.­­ului şi Spaţiului Locativ ? Premieră pe scena Teatrului de Stat din Oraşul Stalin Sîmbătă 26 noiembrie pe scena Tea­trului de Stat din Oraşul Stalin a fost prezentată premiera comediei „Nunta cu zestre“ de N. Diaconov, laureat al Premiului Stalin. Piesa este inspirată din viaţa colhoznică şi oglindeşte transformarea conştiinţei omului so­vietic. VALERIA STANESCU Corespondent voluntar Joi 1 decemvrie 1955 —■ nr- 3469 Primul contact cu cinematografia mexicană, pînă nu de mult necunos­cută publicului romînesc, a adus în atenţia spectatorilor odată cu creaţia cinematografică a Mexicului, şi figu­rile a doi renumiţi artişti — regizorul Emilio Fernandez şi operatorul Ga­briel Figueroa. Toate cele trei­ filme mexicane, „Maclovia“, care a rulat săptămînile trecute în premieră, „Fata mexicană“, care rulează acum şi vii­toarea premieră „Rio Exondido“, fac parte din creaţiile acestor doi mari ar­tişti. Filmele lor, ca şi celelalte pro­ducţii ale cinematografiei mexicane, au putut­­ajunge pe ecrane, în urma unei lupte grele cu concurenţa Hol­­lywoodului, care inunda sălile de cine­matograf din Mexic cu producţii stan­dard. Unele din aceste producţii se re­fereau chiar la Mexic, dematurted rea­litatea sau trecutul său istoric. Aşa s-a întîmplat aot 1952, cînd Hollywo­­odul a lansat filmul „Viva Sapata !“, în care este prezentată denaturat şi calomniată cu neruşinare , mişcarea revoluţionară ţărănească din al doilea deceniu al veacului nostru, în Mexic, sub conducerea lui Emiliano Sapata. Tocmai în lupta cu asemenea pro­ducţii sau cu acelea care tind să înfă­ţişeze Mexicul idilic, în genul afişelor pentru turişti, a căpătat viaţă şi pu­tere curentul realist în cinematografia mexicană Este prematur să se facă o aprecie­re definitivă asupra creaţiei lui Fer­nandez şi a lui Figueroa după vizio­narea a numai două filme, totuşi nu pot trece neobservate conţinutul progresist şi forma naţională, limpede afirmate în „Maclovia“ şi în „Fata mexicană“. Filmul „Fata mexicană“ vine­­să confirme în­ acelaşi­ timp poziţia rea­listă a creatorilor săi. Acţiunea acestui film este localiza­tă întrun sat mexican. Pe ecran nu vom vedea­ însă un sat cu rancho-uri albe ascunse printre cactuşi şi cu cla­sicii gauchos rotind deasupra capului lasoul, ci adevăratul sat mexican cu pitorescul său, dar ,şi cu gospodăriile sale sărăcăcioase,­­că ţăranii săi tru­diţi şi cu femeile sale aproape tot­deauna îmbrăcate în negru, sobre, tă­cute şi modeste. Pe acest­ fond de viaţă autentic se proiectează drama lui Aurelio şi a Palomei, drama a doi tineri săraci, care nu vor să se plece în faţa bogaţilor proprietari Ramiro şi Julio Gonzales. Cîte două părţi se în­­tîlnesc întrun conflict puternic, care dă naştere la situ­aţii pline de tragism. Rămîne vie în memorie întîlnirea lui Aurelio cu Gonzaleşii, cînd primul se întoarce de la închisoarea unde a stat închis şase ani din pricină că a încer­cat să-şi apere logodnica sedusă de Julio Gonzales. Această scenă mar­chează începutul unei lupte ascuţite. Un alt moment­­remarcabil realizat în filon este acela In care Aurelio şi Paloma aş­teaptă în zadar sosi­rea oaspeţilor la nuntă. In dansul de nuntă pe care-1 dansează Paloma cu Aurelio, este concentrată toată a­­mărăciunea şi durerea acestor doi ti­neri cinstiţi, dornici să trăiască fie cît de modest, dar împreună, din ceea ce le va da micul lor petec de pămret. Ca şi în filmul „Maclovia“, ceea ce impresionează aici în mod deosebit, sînt chipurile de neuitat ale oameni­lor ce-şi cîştigă pîinea cu sudoarea frunţii lor. Frumuseţea sufletească, cu­rajul şi omenia, puritatea şi profun­zimea sentimentelor lor, entuziasmul şi patosul lor — trăsături cu care creatorii filmului îi înzestrează pe a­­ceşti oameni simpli — îi ridică la înălţimea unor adevăraţi eroi, în ca­re poporul mexican se poate recunoaşte cu mîndrie. De partea cealaltă se află cei doi Gon­zales, nişte bestii cu chip de om, convinşi că bogăţia le dă dreptul de a proceda după bunul lor plac,cu oa­menii din sat. La cît de multă dra­goste şi căldură au pus autorii filmu­lui în zugrăvirea lui Aurelio şi a Pa­­lo­mei pe atît de mare este ura cu care sînt trataţi Gonzalesii. Interpreţii au fost şi ei animaţi faţă de eroi de ace­leaşi sentimente pe care le-a nutrit regizorul. Printre ei se află Columba Dominguez (Paloma), Roberto Canedo (Aurelio), Arturo Soto Rangel, Manuel Donde, Ismael Perez şi alţii, care au realizat tipuri veridice de lopuitori ai satului mexican. Condiţiile în care trăiesc şi crează cei doi­ artişti au impus însă creaţiei lor şi mai ales criticii sociale din fil­mele lor anumite limite. In film se strecoară astfel o notă de conformism, prin tendința de a prezenta puterea de stat drept o forță independentă, si­tuată deasupra claselor și nelegată de interesele clasei dominante. __­­Aceeași limitare se remarcă la modul de tratare a luptei lui Aurelio și a Pa­lomei împotriva Gonzalesilor. In a­­ceastă luptă, care are un vădit carac­ter de clasă, cei doi tineri apar izolaţi. Victoria împotriva exploatatorului nu este un rezultat al solidarităţii celor ce au de suferit de pe urma exploată­rii, ci un act de răfuială personală. Cu toate aceste slăbiciuni,, filmul „Fata mexicană“ ramîne o remarca­bilă operă realistă. La aceasta contri­buie deosebit de reușita imagine rea­lizată de operatorul Gabriel Figueroa, considerat printre cei mai buni opera­tori din lume. Datorită măestriei lui, spectatorului i se dezvăluie întregul pitoresc al peisajului mexican. Figue­roa, are calitatea de a crea , deosebit de sugestiv atmosfera prin­­ imagine, prin lumină şi nuanţe şi această cali­tate se manifestă puternic în filmul „Fata mexicană“, unde artistul ope­rează cu tonuri sumbre şi cu scene în clarobscur. Vizionînd acest film, spectatorul în­cearcă un sentiment de satisfacţie pe care îl dă admirarea unei autentice o­­pere de artă. Filmul emoţionează prin căldura cu care pledează pentru feri­cirea oamenilor, prin veridicitatea mo­mentelor de viaţă pe care le aduce pe ecran. EUGEN VLADIMIR FILME NOI „FATA MEXICANA“ O scenă din film y [ însemnări despre comuna I [ Maglavit şi despre gospodăria [ colectivă „1 Mai“ ] Un popas întîmplător Mă întreb dacă să trec în carnet scena din gara Maglavit? In defi­nitiv, tot trebuie să aştept sus pe dîmb, îndărătul trunchiului gros al salcîmului, să se destrame pra­ful de pe şosea ridicat trom­bă de nesfîrșita goană a camioanelor. Și a­­poi scena din gară e destul de amu­zantă pentru a servi drept antidot, deocamdată, cazne­ mersului pe jos pînă la Cetate. Acolo mă interesează să ajun­g. Nu există autobuze de călători pe linia asta. Aici e aici. Păi dacă existau, eram de mult la destinaţie. Se pare totuşi că sînt Numai că o­­rariul lor nu concordă cu cel al tre­nurilor. Aşa ca sînt ca şi cum n-ar fi. Am stat bine două ore după ce trenul de la Calafat m-a lăsat în stafie, şi aş mai fi stat tot aşa de optimist încă ,pe atît, dacă nu-şi făcea apariţia la barieră, ieşind din localul micii gări, binevoitorul cetăţean. — Ia-o pe jos, m-a sfătuit. E mai sănătos. Zece-doisprezece kilometri, fleac pe băţ. Nici nu-i simţi dacă merg, chitind „Trandafir de la Cetate, te-aş iubi dar nu am parte“. Nu ride. Ascultă povara unui om tîrşit cu dru­murile, că sînt pichet de douăzeci de* ani — întreabă-1 pe șeful stației, — cintatul e benzina pietonului. — Aș prefera totuși autobuzul. — Greu să mă înțeleg cu dumneata. Nu vrei să mergi pe jos ? — Regret din suflet. — Atunci mergi sănătos. Poate că la Maglavit să găsești o ocazie. Se mai opresc camioanele. Ș-apoi pînă acolo n-ai nevoie de cîntec. — E mult? — Da de unde. Dacă sînt 3—4 ki­lometri pînă-n centru, la sfat. I-am urmat povăța, nu fără să-l fi consultat și pe șeful stafiei, întrebîn­­du-1 dacă într-adevăr I.R.T.A. încu­rajează pe aci mersul pe jos. — Cu trandafir înaintel­e mi-a urat F. Brunea-Fox cu voioşie, cetăţeanul, l-am mulţumit pe acelaşi ton, căci buna dispoziţie se ia repede. Pas de mai descifrează indicaţiile de pe bornele kilometrice. Nu cumva cetăţeanul a confundat şoseaua cu alta mai puţin circulată ? E bine că nu s-a epuizat încă efectul bunei dis­poziții. Dar cît mai poate dura cînd trebuie să fii batista la gură ? Își în­chipuie el că a cînta în gînd e un stimulent pentru... picior? — Bădiță, ce părere ai dumneata ? Cel interpelat conducea un car cu coceni. Om de vreo patruzeci și cinci de ani, voinic, îmbrăcat nu ca la ţară, i-am spus păsul, fireşte în şagă. — Dumneata, se vede că n-ai mai fost pe la noi niciodată. Cum vrei să fie o şosea de ţară ce n-are som­n tot anul ? Cu fier acoperită şi încă se zdruncină. E ca palmele mele. Ia să le ţin numai în minuşi sau in buzunare, să vezi ce netede şi catife­late se fac. Ştii dumneata cîte comu­ne leagă şoseaua asta ? Comune care produc, nu glumă, şi care consumă cum n-au consumat altădată. Pe aci se scurg bucatele spre gară, pe aci vine marfa la cooperative, că, nu-i alta. Numai Maglavitul are unspreze­ce. Apoi tractoarele, căruţele... Un ziar din Craiova, mi se pare, a po­menit de şosea. Pe bună dreptate. Trebuind lămurire, cei de la sfatul din Maglavit, deşi şoseaua nu ţine de comună, ci de raion, s-au pus de au făcut o socoteală cu cît a crescut tra­ficul la anii din urmă. Să vezi cifre. Le găseşti, dacă te interesează pe tabloul din fața sfatului, afară. Ei, hai noroc, că eu o iau pe drumeagul ăsta. — încotro? — La Maglavit. De acolo sînt. Dacă te apucă amiaza — și teamă mi-e că te apucă — dă pe la gospodăria co­lectivă „1 Mai“. Mă găseşti acolo, în­trebi de brigadierul Vasile Vişan. — Mulțumesc, dacă oi avea timp. — Mă rog, voia la dumneata. Eu cred că ai să găseşti puţin timp, că mi se pare că o să te cam răzbească şoseaua. N-o să-ţi strice niscai apă rece. A noastră de la gospodărie e grozavă. Spală praful de pe față. Potolește şi setea. Dacă e mai îndă­rătnică setea, s-o găsi şi o cană cu must. Şi brigadierul cîrmi pe drumeagul dintre sălciile ce perdeluiau marginea şoselei. Bată-i să-i bată de biciclişti. Din pricina lor mi-am călcat hotărîrea de a continua drumul spre Cetate. M-am dus la sfat şi l-am rugat pe tovarăşul Petre Fîntînă, locţiitor de preşedinte, să mă dumirească. Minu­nat om­ înalt, uscăţiv, cu tîmplele uşor cărunte — cred că se apropie de patruzeci şi cinci de ani — cu un chip osos în expresia căruia discerni nu­­maidecît un caracter ferm, cumpănit, deprins să gîndească şi să adîncească problemele : privire dreaptă, ageră, în care scapără, cînd e cazul, o sclipire şăgalnică sau Ironică. Corect îmbrăcat, orăşeneşte, purta pardesiul pe umeri, căci în birou era cam răcoare şi to­varăşul Fîntînă puţin suferind. M-a ascultat cu o prietenoasă seriozitate. — După cîte înţeleg, mi-a răspuns, te-a surprins faptul că ai întîlnit în­ comuna noastră un oarecare număr de bicicliști. — Exact. E primul lucru care m-a izbit cînd am intrat în Maglavit. I-am numărat. Erau treisprezece. Vreo şapte băieţi, doi mai în vîrstă, trei tineri îmbrăcaţi orăşeneşte (unul avea servietă şi ochelari şi a descălecat la căminul cultural­ şi o fată. Posesiu­nea unei biciclete presupune o sumă de condiţii, mi-am zis. De ordin eco­nomic, de ordin sportiv şi de ordin... edilitar. Acesta din urmă e tot aşa de important ca şi celelalte două, pen­tru că implică şosea bună, căci bici­cleta nu-i făcută să stea în pod. Şo­seaua nu-i rea în comparaţie cu aceea ce o precede şi vă felicit în numele pietonilor, fără voie, in trecere prin comună dumneavoastră. — Cîţi spui mata că ai întîlnit ? — Treisprezece­— Tovarăşe secretar Mărgărit, ia vezi cîte biciclete sînt înregistrate. — Știu pe de rost tovarăşe Fîntînă. Treizeci și opt. — Mulțumesc tovarăşe și la reve­dere. — Asta-i tot ? — Din nefericire. Sînt­ grăbit. Vreau să mai fac o scurtă vizită la „1 Mai“ și s-o iau din loc, căci slabă nădejde să schimb mijloacele de locomoție. — Te interesează colectiva „1 Mai“, mă întrebă cu simpatie locţiito­rul de preşedinte. Şi parcă-i înflori un zîmbet în colţul mustăţii. Te pome­neşti că or mai fi şi alte lucruri in­teresante la noi. — Nu mă­ îndoiesc. Străbătînd o bună parte a comunei, am remarcat că majoritatea caselor sînt din piatră, cu aspect orăşenesc. După anul cons­trucţiei, multe sînt noi. Cîte s-au construit în ultimii ani ? — 360, răspunse secretarul. — Fiindcă eşti grăbit uite ce-ţi propun, mi se adresă preşedintele. Iţi uşurez drumul la Cetate punîndu-ţi la­ dispoziţie o şaretă cu cai buni, care în jumătate de oră să te lase la destinație. Așa că ai tot timpul să mai dai o raită prin comună, să-ţi faci vizita la „1 Mai“ și încă să eco­nomisești cîteva ceasuri de lumină pentru Cetate. E abia douăsprezece. — S-a făcut, și îți mulțumesc din inimă, tovarăşe Fîntînă. E o clădire la Maglavit, mai mare şi mai frumoasă decit toate casele din comună. Are două etaje şi se vede cît de colo, după aspect, că nu meşteri improvizaţi au chibzuit-o şi au cons­truit-o. Boierească. Peste poarta curţii imense, ce se întinde cu grădină pî­nă-n altă uliţă, atîrnă o firmă lungă pe care scrie: „Circumscripţia sani­tară“. Şi dispensar. Bine utilat. Cîte încăperi are clădirea ? Multe. Douăzeci, treizeci. Cine locuia înainte în atîtea saloane şi odăi, unde sînt astăzi cabinete de consultaţie medi­cală, laboratoare, farmacie şi cîte al­tele ? Moşierul Ioniţă Stănescu, pro­prietarul Maglavitului (7.000 de hecta­re). In vremea cînd bogatul latifun­diar huzurea pe aici, expl­oaitînd munca oamenilor şi, ţinted în întune­ricul neştiinţei cîteva mii de suflete, în umilă şi jalnică situaţie vegeta Maglavitul, devenit pe vremuri sediu al unui nătîng oracol, menit de către stăpînire să-i prostească pe cei ce se lăsau prostiţi. Am ţinut să cercetez scripte şi să culeg date oficiale privitoare la acea sumbră epocă. Şi mă gîndesc cu ad­miraţie la imensele eforturi ce au fost necesare noilor conducători ai obştei ca să scoată la liman popu­laţia lăsată pradă mizeriei, ignoran­ţei, superstiţiei, de regimul burghezo­­moşieresc. Confranttec cifre şi situa­ţii, se vede limpede în ce măsură im­presionantă a crescut nivelul econo­mic, cultural şi sanitar al populaţiei, în comparaţie cu stadiul de odinioa­ră. Iată un tablou sugestiv: Fem­ei promovate în munci de răs­pundere — 16 Familii întovărăşite — 562. Maga­zine cooperative — 11. S-au consu­mat 330.000 metri ţesături de bumbac, faţă de 17.400. Maglavitul a lichidat analfabetis­mul. Iar în fostul palat boieresc al co­munei, medicii se îngrijesc de sănă­tatea poporului cu mijloacele cele mai moderne, acolo unde odinioară stăpînea supranaturalul. Credeţi că a avut vreme de mine brigadierul Vişan ? Pînă l-am dat de urmă în bătătura agitată a gospodă­riei (căruţe ce intrau şi ieşeau, oa­meni foind încolo şi-n­coace, unii ura­­plînd saci cu grîu în hambare, alţii descărcînd coceni în fînar) am pus­tiit puţul de apă. — Venişi ? — zise, cînd în sfîrşit l-am găsit trebăluind nu ştiu ce intr-o şură înţesată cu unelte agricole. Treci de te odihneşte o clipă în odaia de oaspeţi şi cît ai bate din spaime sînt al dumitale. Pasă-mi-te, în afară de felurite ate­nante și birouri, gospodăria are și odăi de oaspeți. Am deschis o ușă și imediat am închis-o. Greșisem, pe semne, intrarea. — Hei, tovarășe Vişan, unde mi-ai spus să mă odihnesc ? — Acolo, îmi strigă arătîndu-mi casa în fața căreia stăm. — Nu se poate. — De ce ? — Vino puțintel încoace. — Tii, că nedescurcăret om ești Nu mă lași dumneata, zise glumind să-mi isprăvesc treaba­, Uiite, frate aşa. Iaca, ți-am deschis-o. — Văd că ai rămas ţuţ, tovarășe Vişan. De ce nu intri ? Trecuse pragul, dar făcuse brusc stînga-mprejur. — Ei? Nu-mi răspunse. Se scarpină după ceafă, contrariat. Strigă: „Mă Minei mă, de ce-ai băgat cînepa în odaie ? Cum? N-ai mai găsit loc? .Musai pe toată podeaua ? Și pe pat, și pe sub pat, și pe masă, și pe sub masă... Halal să-­i fie !“ — Asta-i situația tovarășe ziarist. Pofteşte în birou. E şi conducătorul gospodăriei noastre acolo. Vin şi eu acuşica. In birou- Mtă surpriză. Cine cre­deţi că stătea la masă, adîncit în nişte condici ? Tovarăşul Fîntînă. — Bravo! Locţiitorul preşedintelui sfatului de inspecţie la gospodărie ! — N-ai nimerit. Preşedintele gos­podăriei e la lucru, îmi răspunse zîmbind. — Cum, eşti şi preşedintele colec­tivei „1 Mai“? — Sînt. Din 1952, de la înfiinţare. Nu m-am mirat că atît comuna, cît şi gospodăria au ajuns fruntaşe pe ţară. Intr-adevăr, de cîţiva ani colecti­vi, care însumează 120 de familii, a propăşit şi a înflorit. Are 324 de hec­tare teren agricol şi a realizat anul acesta o medie de 1.600 kilograme grîu la hectar. Insă faima în regiune i se trage şi din altceva. A obţinut pe un teren în asolament de 36 hec­tare, 3.800 kilograme de grîu la hec­tar. Gospodăria dispune de 14 atelaje şi fireşte, lucrează cu mijloace meca­nizate, folosind cele mai avansate me­tode agrotehnice. An de an bunurile au sporit văzînd cu ochii: 25 vaci, 21 scroafe, cîteva sute de raţe şi există temeiuri pozitive să mai sporeas­că. Urmînd un asemenea exemplu, nu e de mirare că se resimte şi comuna, care la 20 octombrie a isprăvit cam­pania de însămînţări (3.105 hectare) şi s-a clasat prima pe ţară la colec­tări. Alte două întovărăşiri : „23 Au­gust“, cu 153 membri şi „30 Decem­brie“, cu 85 membri au luat fiinţă şi se întrec în hărnicie. _— Dacă mai zăboveşti prin raion, ai prilejul să asişti şi la a treia în­temeiere de întovărăşire, mă infor­mează tovarăşul Fîntînă. Va fi serba­re. Şi pentru dumneata un concurs de biciclete !... Am notat pe carnet, înainte de ple­care . Din 1952 Maglavitul e în bună parte electrificat. Are lin cinematograf care dă spectacole de trei­ ori pe săp­­tămînă. Expoziţia „Evoluţia Omului“ a fost vizitată de mii de locuitori. (A­­ceştia s-ar bucura dacă din cînd în cînd turneele de teatru ar cuprinde în itinerariul lor şi Maglavitul). To­varăşul Vişan Vasile, mi-a oferit un must pe cinste din via gospodăriei. Pînă la Cetate e puţin drum — droşca trebuie să se mai abată pe la tractoriştii de pe ţarină, — dar cai­lor­ de la „1 Mai“ nu li se drămuieşte ovăzul. Că doar trebuie să profite şi ei din cele 46 tone de ovăz (2.300 kg. la hectar), recolta din am­ul acesta a gospodăriei. In trecere pe la întinsa baltă a Ma­­giavitului l-am întrebat pe flăcăul Minei Vînd­u, ce conducea droşca, a­­rătîndu-i apa agitată de o imensă fluturare albă (era cam departe și nu distingeam bine). — îngeri care se scaldă ? — Raţe, tovarăşe — a rîs- Raţele colectivei. L_.___ 1936—40 1955 Case de naşteri — 2 Grădiniţe de copii — 2 Fondul de cărţi 1841 5784 Cititori 853 1975 Analfabeţi 1233 Ţărani absolvenţi de cursuri agri­cole — 85 Tehnicieni agronomi — 4 Cercuri de lectură — 26 Echipe artistice 2 6 Aparate radio 3 32 Elevi, în şcoli medii 29 104 Absolvenţi ai învăţămîntului supe­rior 6­37

Next