Romînia Liberă, decembrie 1955 (Anul 13, nr. 3469-3495)
1955-12-01 / nr. 3469
Pag. 2-0 75 de ani de la naşterea lui Alexandr Block . Se împlinesc şaptezeci şi cinci de ani de la naşterea poetului rus Alexandr Alexandrovici Block. Asupra începuturilor sale literare o influenţă hotărîtoare a avut revoluţia din 1905-1907 care l-a ajutatpe poet sa se descătuşeze de sub înrîurirea simbolismului. Din priviţile zile ale Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, Block a trecut de partea poporului răsculat. In cele mai de seamă creaţii ale sale de după revoluţie, poetul a salutat cu entuziasm forţele lumii noi: „Cei doisprezece“ (1918), „Sciţii“ (1918). Publicăm mai jos două din poeziile lui Alexandr Block. Poetul Poetul ros de îndoială Stă la răscruce surghiunit. Se stinge noaptea de sineală, Mijeşte-un palid răsărit. 50 Nu vede in trecut nimica, Pe ce drumeag s-o ia acum ? Şi el simţind că-l fringe frica „ Se-opreşte, surghiunit in drum. g 8 Nădejdea-n ochi i se arată. § El n-o-nţelege, mai defel... g Va fi o zi, o vreme-odată. 8 Va fi în faţa lui un fel. I 31 martie 1900. Uliul Rotind uşor, pe cer senin. Privind spre somnoroasa luncă. Un uliu se-ndrteşte lin. In izbă mama-şi plinge pruncul: „Creşti puiul meu, la piept să sugi, Prin lume crucea rob să-ţi duci". Şi veacuri trec... Război cumplit, S-aprind răscoale, face-n sate. Iar tu rămîi meleag iubit, Cu chipul prins, ca-n vremi uitate, Ce-i mamă? Mult vei mai boci ? Şi uliul cit se va roti? 22 martie 1916) In romîneşte de MIHAIL DJENTEMIROV &cooo©o<x>oocx?ooooooooc>ooooooooooooooooooooooo<x? P din realizările sfaturilor populare Pe strada ce poartă numele comunistului Nicolae Cristea Sfîrşit de noiembrie. Din castanii majestuoşi, ce străjuiesc strada Nicolae Cristea de o parte şi de alta, cad încet pe trotuare frunze galben-roşcate. La ceasul acesta de seară, strada se umple de glasuri. Sunt locatarii ei, muncitori în port, funcţionari la diferite instituţii, lucrători în comerţ, care se întorc după o zi de muncă. În dreptul casei cu nr. 89, unii dintre trecători îşi încetinesc pasul. li atrage o tăbliţă roşie, aşezată între glastrele de fieri din fereastră, la care scrie : „Biblioteca de casă“. Unii deschid portiţa şi intră. Cei care-i trec pragul, n-au de ce să regrete că zăbovesc citeva clipe din drumul lor. Ei au prilejul aci să facă cunoştinţă cu o serie de lucruri noi. Cunosc, mai întîi, o simpatică bătrînică — pe nume Gherghina Stan — care grijeşte ca ochii din cap de cărţile date pe seamă de Biblioteca Regională Galaţi. Şi poate bătrînica — ocupată toată ziulica şi cu munca obştească, în calitatea ei de responsabilă a circumscripţiei de femei nr. 85 — nu s-ar descurca cu cărţile „Bibliotecii de casă", cu fişele înegrite de nume şi de titluri de cărţi, dacă n-ar avea două harnice ajutoare în copiii ei : Marieta Stan, vînzătoare la ,,Librăria Noastră" nr. 11 şi Gheorghe Stan, elev la şcoala profesională metalurgică. Vizitatorii cunosc apoi cărţile, rinduite frumos pe poliţe, ademenitoare prin varietatea şi titlurile lor. Cunosc, de asemenea, din fişele de împrumut pe obişnuiţii cititori ai acestor cărţi. Cîţiva dintre ei trec pe la „Biblioteca de casă“ şi în astă seară, fireşte, pentru a-şi reînoi cartea. Maria Nistor, soţia procurorului Nistor, se desparte cu greu de interesanta acţiune a romanului lui Semion Babaevski „Lumină deasupra pămîntului“, împrumutând o nouă carte : „Judecătorul“ de V. Şalaghinov. Steluţa Turlacu, artistă din echipa de amatori a „Palatului Culturii“, împrumută cartea lui Tiberiu Vornic „Sub pajura împărăţiei“. Soţii Gheorghe şi Aurelia Munteanu au şi ei cîte o carte nouă sub braţ, iar elevul M. Viorel — funtaş la lectură dintre pionieri, cu o fişă pe care figurează nu mai puţin de 32 de cărţi — îşi alege „Fabulele“ lui La Fontaine. Bucuroasă, cu ochii umezi, responsabila bibliotecii îşi purtă privirile de la unii la alţii, după care întrebă : — Dragii maichii, voi aţi citit cartea asta a lui Alexandru iar „Interogatoriul"? Ştiţi ce lucruri frumoase scrie în ea ? Gheorghe Munteanu, activist al sfatului popular raional Galaţi, luă cartea oferită de gazdă și prinse a o răsfoi cu interes. Citind un fragment, la un moment dat el exclamă: • — Păi, aici scrie și despre Ncolae Cristea al nostru... Despre comunistul Cristea, feciorul muncitorului de port Ivanciu Cristea, al cărui nume îl poartă strada noastră... Chipul eroului din vechiul port In seara aceasta de sfîrşît de noiembrie, modesta „Bibliotecă de casă“ se însufleţi. Cei care vroiau să plce, işi schimbară gîndul şi se aşezară mai bine pe scaune şi pe pat. La rugămintea „abonaţilor“ bibliotecii, Ghorghe Amunteanu începu să citească rar, pe-ndelete, din cartea lui Jar, schiţa „Atacul de la Montrouge“. „Nicolae Cristea se opri lîngă grilajul de fier, cercetînd plin de curiozitate curtea vastă. Dincolo de grilaj, strînşi în grupuri, cîteva sute de soldaţi făceau instrucţie. Semănau cu nişte automate făcute din tablă şi mucava, prevăzute cu arcuri şi resorturi interioare...“ Glasul lectorului umple de îndată încăperea, învăluie cu căldură sufletele oamenilor. Cuceriţi de povestire, cei prezenţi ascultă cu emoţie minunata descriere a atacului de pe stadionul Montrouge din Franţa, amănuntele pline de semnificaţie ale eroicii lupte ilegale duse de Nicolae Cristea alături de partizanii francezi, împotriva ocupanţilor hitlerişti. Şi odată cu declanşarea atacului, cu aruncarea grenadelor în mijlocul trupelor fasciste aflate pe stadion, chipul eroului Nicolae Cristea prinde un contur şi mai puternic, devine drag şi apropiat tuturora. Pionierul Ştefan Bălan, aflat şi el printre ascultători, îşi revine cu greu din emoţie. Totuşi, el nu este pe deplin mulţumit; el e dornic să afle şi mai multe despre Nicolae Cristea, erou al clasei muncitoare. Gherghina Stan, buna şi primitoarea gazdă, căreia i s-a adresat copilul, nu se lăsă mult rugată şi începu să-şi depene firul amintirilor. ...Nicolae Cristea este originar de aci, din vechiul port dunărean. El a văzut lumina zilei în modesta căsuţă a muncitorului de port Ivanciu Cristea, de pe strada Etna nr. 7 bis. Din lipsă de mijloace, el îşi începe şcoala primară tîrziu, la 11 ani... N-a stat mult însă la carte, fiindcă părinţii săi n-aveau cu ce să-l ţină prin şcoli, astfel că în anul 1921 a intrat ucenic tinichigiu, iar mai tîrziu — după efectuarea stagiului militar — muncitor la fabrica hapsînului Marin Rizoiu din Bucureşti. Aci, în capitala ţării, are el prilejul să se apropie mai mult de partid, de mişcarea muncitorească; aci ia el parte la greve, la manifestaţii, situîndu-se în rîndurile luptătorilor de frunte ai partidului, ceea ce duce la alegerea lui ca membru al comitetului orăşenesc Bucureşti al Partidului Comunist Român... Glasul vorbitoarei prinse a se însufleţi, odată cu relatarea paginilor de eroism înscrise de Nicolae Cristea în Spania, în rîndul voluntarilor români, înrolaţi în batalionul francez „La Commune de Paris“. Datorită vitejiei sale, Nicolae Cristea este avansat locotenent şi apoi căpitan. Ajuns apoi în Franţa, fiul muncitorului de port Ivanciu Cristea intră în rîndurile mişcării de rezistenţă a partizanilor francezi, ia parte la diferite acţiuni ilegale, culminate cu atacul de la Montrouge, în urma căruia el este arestat şi apoi executat după cîteva luni de zile, la începutul anului 1943... Nici o clipă Nicolae Cristea nu s-a temut de moarte, nu şi-a pierdut încrederea în viitor, în victoria clasei muncitoare... Luînd cartea din mina tovarăşului Munteanu, gazda îşi opreşte privirile asupra rindurilor care încheie emoţionanta schiţă a lui Alexandru Jar, citind ultimele cuvinte rostite în închisoare de Nicolae Cristea către tovarăşul său de luptă Andrei Dragoş: „Noi nu ne-am încovoiat niciodată, Andrei. Să rămînem drepţi şi puternici pînă la capăt. Visul nostru se va înfăptui“. Visele se împlinesc Nicolae Cristea a avut dreptate. In ciuda prigoanelor şi suferinţelor indurate în anii grei de luptă, comuniştii au rămas întotdeauna drepţi şi puternici. Prin lupta lui Nicolae Cristea, ca şi a atîtor altor eroi ai clasei muncitoare, visele de veacuri ale proletariatului se înfăptuiesc în regimul nostru democrat-popular. Semnele noului apar şi aici, pe strada care poartă cu cinste numele eroului din vechiul port gălăţean. La numărul S3, bunăoară, harnicii muncitori ai fabricii de teracotă din cadrul întreprinderii locale industriale „Vasile Roaită“, produc pentru noile clădiri ce se înalţă pe malurile Dunării plăci pentru sobe de teracotă, elemente pentru instalaţii sanitare şi electrice şi multe altele. însufleţiţi de apropierea celui de al doilea Congres al partidului, ei izbutesc — prin succesele dobîndite — să păstreze steagul de secţie fruntaşă pe întreaga întreprindere. Dacă ajungi la colţul străzii şi intri în frumoasa clădire a căminului de zi nr. 2, inima ţi se umple de o bucurie nouă. Aici dai de o lume pe care n-au cunoscut-o niciodată în trecutul neguros copiii din vechiul port, — desculţii şi înfometaţii jocurilor. Aci te întîlneşti cu nu mai puţin de 70 de copii, care se întrec în cîntece, în jocuri, în confecţionarea de obiecte felurite: flori de mac din hîrtie roşie şi solzi de peşte, corăbioare din coji de nucă, căsuţe pitoreşti din cutii de chibrituri, pui din lină galbenă, scaune din dopuri de plută, ceasuri de carton. Iar cînd ostenesc, micuţii locatari ai căminului n-au altă grijă decit să se aşeze în jurul măsuţelor încărcate şi să mănînce după pofta inimii... Pe strada Nicolae Cristea însă întîlnim şi alte înfăptuiri. Casele şi-au refăcut faţa, şi-au schimbat şi aspectul şi interiorul. Mobila nouă, aparatul de radio, fierul electric, nu mai sînt acum rarităţi în casele locatarilor. Locul cîrciumilor l-au luat noile unităţi comerciale de stat, două „Alimentare“, un magazin „Textila“, o brutărie, un centru de pîine. Strada are şi o farmacie, astfel că locuitorii ei nu mai sunt nevoiţi să umble după medicamente prin alte cartiere. Aceasta este una din străzile galăţene, strada care se înoieşte mereu prin grija gospodarilor oraşului, deputaţi în sfatul popular. Drept recunoştinţă pentru drumul deschis spre lumină, spre zilele frumoase de azi, prin lupta dîrză a partidului, locatarii de pe această stradă poartă cu recunoştinţă în inimi chipul unuia dintre eroii clasei muncitoare, al celui care figurează pe tăbliţa indicatoare a străzii: Nicolae Cristea. MIRCEA SCRIPCA si L. BASSERO Corespondentul „Romîniei libere“ in regiunea Galaţi CARTEA - PRIETEN DRAG Datorită atenţiei pe care partidul şi guvernul nostru o acordă culturalizării maselor, s-au înfiinţat în ţara noastră mii de biblioteci la oraşe şi sate, aşezăminte de cultură, unde alături de operele scriitorilor contemporani stau lucrări ale clasicilor, cărţi tehnice şi agrotehnice, cărţi de literatură politică şi pentru copii, etc. In clişeu: Aspect din biblioteca comunei Batăr, raionul Salonta. Romi ma libera NOTA Casa care dispare şi apare La spectacolele de varietăţi se obişnuieşte a se include un program şi numere de scamatorie care stirnesc hazul spectatorilor. Publicul se amuză copios atunci cind lucrurile dispar fie in mâneca, fie in buzunarul scamatorului, fără ca cineva din secă să poată observa. Scamatoria aceasta denumită „Uite-o, nu-i" este practicată pe scenă. De curînd însă, I.G.L. al raionului Tudor Vladimirescu din Capitală împreună cu serviciul Spaţiului Locativ au demonstrat că scamatoria poate fi făcută oriunde, reuşind să facă dispărută chiar şi o casă prin aceeaşi metodă. Metoda a fost întrebuinţată în cazul muncitorului tipograf David Dascal. Locuind intr-o casă necorespunzătoare, propusă pentru a fi demolată (propunerea s-a făcut in urma a şase anchete) David Dascal a înaintat nenumărate cereri sfatului popular raional. Timp de doi ani a tot obţinut... promisiuni. Văzînd că nu se alege decit cu atît Dascal s-a adresat ziarului. Pus ia faţa sezisării, sfatul popular raional T. Vladimirescu a luat o „hotărire mare“ şi a trimis în cercetare a şaptea comisie. Sosiţi la locuinţa lui Dascal, împuterniciţii sfatului n-au găsit acasă decit o bătrină — mama solicitantului. După ce au căzut de acord (a şaptea oară !,) că solicitantul este îndreptăţit să obţină o locuinţă, s-au adresat mustrător bătrinei: — Ce să vă facem dacă v-am dat casă şi aţi refuzat-o ? — Unde şi când ne-aţi dat casă? a întrebat buimăcită bătriia. — Știe fiul dumitale, i s-a răspuns. Apoi, considerînd ancheta terminată, comisia a plecat fără alte explicaţii. Uimirea lui Dascal a fost fără îndoială destul de mare, pentru, că oricât şi-ar fi chinuit memoria tot nu putea să-şi amintească cit de cit cînd i s-a atribuit o locuinţă pe care s-o fi refuzat. Intr-un suflet el a alergat la serviciul spaţiului locativ raional. Aici a aflat că încă nu i se atribuise nici o locuinţă, dar că... este în evidenţă. Liniştit doar in ce priveşte fidelitatea memoriei, dar necăjit că vizita nu rezolvase cu nimic situaţia sa, Dascal s-a hotărit totuşi să mai aştepte. Dar cut ? Nu se ştie. Intre timic, sfatul popular raional Tudor Vladimirescu a anunţat redacţia ziarului, că Dascal a refuzat o locuinţă foarte bună. Prin adresa trimisă apărea din nou deci casa, care dispăruse maiînainte. Aceeaşi casă imaginară care apare în disepţii şi adrese, dar care dispare atunci cind e vorba de ocuparea ei de către David Dascal. ■ Nu crede sfatul popular raional Tudor Vladimirescu că asemenea metode de rezolvare a problemelor oamenilor muncii sunt lipsite de seriozitate şi că „hocus-pocus”ul întrebuinţat nemulţumeşte profund pe acest om al muncii care şi-a pus toată nădejdea în anchetele, comisiile, etc. etc. ale I.G.L.ului şi Spaţiului Locativ ? Premieră pe scena Teatrului de Stat din Oraşul Stalin Sîmbătă 26 noiembrie pe scena Teatrului de Stat din Oraşul Stalin a fost prezentată premiera comediei „Nunta cu zestre“ de N. Diaconov, laureat al Premiului Stalin. Piesa este inspirată din viaţa colhoznică şi oglindeşte transformarea conştiinţei omului sovietic. VALERIA STANESCU Corespondent voluntar Joi 1 decemvrie 1955 —■ nr- 3469 Primul contact cu cinematografia mexicană, pînă nu de mult necunoscută publicului romînesc, a adus în atenţia spectatorilor odată cu creaţia cinematografică a Mexicului, şi figurile a doi renumiţi artişti — regizorul Emilio Fernandez şi operatorul Gabriel Figueroa. Toate cele trei filme mexicane, „Maclovia“, care a rulat săptămînile trecute în premieră, „Fata mexicană“, care rulează acum şi viitoarea premieră „Rio Exondido“, fac parte din creaţiile acestor doi mari artişti. Filmele lor, ca şi celelalte producţii ale cinematografiei mexicane, au pututajunge pe ecrane, în urma unei lupte grele cu concurenţa Hollywoodului, care inunda sălile de cinematograf din Mexic cu producţii standard. Unele din aceste producţii se refereau chiar la Mexic, dematurted realitatea sau trecutul său istoric. Aşa s-a întîmplat aot 1952, cînd Hollywoodul a lansat filmul „Viva Sapata !“, în care este prezentată denaturat şi calomniată cu neruşinare , mişcarea revoluţionară ţărănească din al doilea deceniu al veacului nostru, în Mexic, sub conducerea lui Emiliano Sapata. Tocmai în lupta cu asemenea producţii sau cu acelea care tind să înfăţişeze Mexicul idilic, în genul afişelor pentru turişti, a căpătat viaţă şi putere curentul realist în cinematografia mexicană Este prematur să se facă o apreciere definitivă asupra creaţiei lui Fernandez şi a lui Figueroa după vizionarea a numai două filme, totuşi nu pot trece neobservate conţinutul progresist şi forma naţională, limpede afirmate în „Maclovia“ şi în „Fata mexicană“. Filmul „Fata mexicană“ vinesă confirme în acelaşi timp poziţia realistă a creatorilor săi. Acţiunea acestui film este localizată întrun sat mexican. Pe ecran nu vom vedea însă un sat cu rancho-uri albe ascunse printre cactuşi şi cu clasicii gauchos rotind deasupra capului lasoul, ci adevăratul sat mexican cu pitorescul său, dar ,şi cu gospodăriile sale sărăcăcioase,că ţăranii săi trudiţi şi cu femeile sale aproape totdeauna îmbrăcate în negru, sobre, tăcute şi modeste. Pe acest fond de viaţă autentic se proiectează drama lui Aurelio şi a Palomei, drama a doi tineri săraci, care nu vor să se plece în faţa bogaţilor proprietari Ramiro şi Julio Gonzales. Cîte două părţi se întîlnesc întrun conflict puternic, care dă naştere la situaţii pline de tragism. Rămîne vie în memorie întîlnirea lui Aurelio cu Gonzaleşii, cînd primul se întoarce de la închisoarea unde a stat închis şase ani din pricină că a încercat să-şi apere logodnica sedusă de Julio Gonzales. Această scenă marchează începutul unei lupte ascuţite. Un alt momentremarcabil realizat în filon este acela In care Aurelio şi Paloma aşteaptă în zadar sosirea oaspeţilor la nuntă. In dansul de nuntă pe care-1 dansează Paloma cu Aurelio, este concentrată toată amărăciunea şi durerea acestor doi tineri cinstiţi, dornici să trăiască fie cît de modest, dar împreună, din ceea ce le va da micul lor petec de pămret. Ca şi în filmul „Maclovia“, ceea ce impresionează aici în mod deosebit, sînt chipurile de neuitat ale oamenilor ce-şi cîştigă pîinea cu sudoarea frunţii lor. Frumuseţea sufletească, curajul şi omenia, puritatea şi profunzimea sentimentelor lor, entuziasmul şi patosul lor — trăsături cu care creatorii filmului îi înzestrează pe aceşti oameni simpli — îi ridică la înălţimea unor adevăraţi eroi, în care poporul mexican se poate recunoaşte cu mîndrie. De partea cealaltă se află cei doi Gonzales, nişte bestii cu chip de om, convinşi că bogăţia le dă dreptul de a proceda după bunul lor plac,cu oamenii din sat. La cît de multă dragoste şi căldură au pus autorii filmului în zugrăvirea lui Aurelio şi a Palomei pe atît de mare este ura cu care sînt trataţi Gonzalesii. Interpreţii au fost şi ei animaţi faţă de eroi de aceleaşi sentimente pe care le-a nutrit regizorul. Printre ei se află Columba Dominguez (Paloma), Roberto Canedo (Aurelio), Arturo Soto Rangel, Manuel Donde, Ismael Perez şi alţii, care au realizat tipuri veridice de lopuitori ai satului mexican. Condiţiile în care trăiesc şi crează cei doi artişti au impus însă creaţiei lor şi mai ales criticii sociale din filmele lor anumite limite. In film se strecoară astfel o notă de conformism, prin tendința de a prezenta puterea de stat drept o forță independentă, situată deasupra claselor și nelegată de interesele clasei dominante. __Aceeași limitare se remarcă la modul de tratare a luptei lui Aurelio și a Palomei împotriva Gonzalesilor. In această luptă, care are un vădit caracter de clasă, cei doi tineri apar izolaţi. Victoria împotriva exploatatorului nu este un rezultat al solidarităţii celor ce au de suferit de pe urma exploatării, ci un act de răfuială personală. Cu toate aceste slăbiciuni,, filmul „Fata mexicană“ ramîne o remarcabilă operă realistă. La aceasta contribuie deosebit de reușita imagine realizată de operatorul Gabriel Figueroa, considerat printre cei mai buni operatori din lume. Datorită măestriei lui, spectatorului i se dezvăluie întregul pitoresc al peisajului mexican. Figueroa, are calitatea de a crea , deosebit de sugestiv atmosfera prin imagine, prin lumină şi nuanţe şi această calitate se manifestă puternic în filmul „Fata mexicană“, unde artistul operează cu tonuri sumbre şi cu scene în clarobscur. Vizionînd acest film, spectatorul încearcă un sentiment de satisfacţie pe care îl dă admirarea unei autentice opere de artă. Filmul emoţionează prin căldura cu care pledează pentru fericirea oamenilor, prin veridicitatea momentelor de viaţă pe care le aduce pe ecran. EUGEN VLADIMIR FILME NOI „FATA MEXICANA“ O scenă din film y [ însemnări despre comuna I [ Maglavit şi despre gospodăria [ colectivă „1 Mai“ ] Un popas întîmplător Mă întreb dacă să trec în carnet scena din gara Maglavit? In definitiv, tot trebuie să aştept sus pe dîmb, îndărătul trunchiului gros al salcîmului, să se destrame praful de pe şosea ridicat trombă de nesfîrșita goană a camioanelor. Și apoi scena din gară e destul de amuzantă pentru a servi drept antidot, deocamdată, cazne mersului pe jos pînă la Cetate. Acolo mă interesează să ajung. Nu există autobuze de călători pe linia asta. Aici e aici. Păi dacă existau, eram de mult la destinaţie. Se pare totuşi că sînt Numai că orariul lor nu concordă cu cel al trenurilor. Aşa ca sînt ca şi cum n-ar fi. Am stat bine două ore după ce trenul de la Calafat m-a lăsat în stafie, şi aş mai fi stat tot aşa de optimist încă ,pe atît, dacă nu-şi făcea apariţia la barieră, ieşind din localul micii gări, binevoitorul cetăţean. — Ia-o pe jos, m-a sfătuit. E mai sănătos. Zece-doisprezece kilometri, fleac pe băţ. Nici nu-i simţi dacă merg, chitind „Trandafir de la Cetate, te-aş iubi dar nu am parte“. Nu ride. Ascultă povara unui om tîrşit cu drumurile, că sînt pichet de douăzeci de* ani — întreabă-1 pe șeful stației, — cintatul e benzina pietonului. — Aș prefera totuși autobuzul. — Greu să mă înțeleg cu dumneata. Nu vrei să mergi pe jos ? — Regret din suflet. — Atunci mergi sănătos. Poate că la Maglavit să găsești o ocazie. Se mai opresc camioanele. Ș-apoi pînă acolo n-ai nevoie de cîntec. — E mult? — Da de unde. Dacă sînt 3—4 kilometri pînă-n centru, la sfat. I-am urmat povăța, nu fără să-l fi consultat și pe șeful stafiei, întrebîndu-1 dacă într-adevăr I.R.T.A. încurajează pe aci mersul pe jos. — Cu trandafir înaintele mi-a urat F. Brunea-Fox cu voioşie, cetăţeanul, l-am mulţumit pe acelaşi ton, căci buna dispoziţie se ia repede. Pas de mai descifrează indicaţiile de pe bornele kilometrice. Nu cumva cetăţeanul a confundat şoseaua cu alta mai puţin circulată ? E bine că nu s-a epuizat încă efectul bunei dispoziții. Dar cît mai poate dura cînd trebuie să fii batista la gură ? Își închipuie el că a cînta în gînd e un stimulent pentru... picior? — Bădiță, ce părere ai dumneata ? Cel interpelat conducea un car cu coceni. Om de vreo patruzeci și cinci de ani, voinic, îmbrăcat nu ca la ţară, i-am spus păsul, fireşte în şagă. — Dumneata, se vede că n-ai mai fost pe la noi niciodată. Cum vrei să fie o şosea de ţară ce n-are somn tot anul ? Cu fier acoperită şi încă se zdruncină. E ca palmele mele. Ia să le ţin numai în minuşi sau in buzunare, să vezi ce netede şi catifelate se fac. Ştii dumneata cîte comune leagă şoseaua asta ? Comune care produc, nu glumă, şi care consumă cum n-au consumat altădată. Pe aci se scurg bucatele spre gară, pe aci vine marfa la cooperative, că, nu-i alta. Numai Maglavitul are unsprezece. Apoi tractoarele, căruţele... Un ziar din Craiova, mi se pare, a pomenit de şosea. Pe bună dreptate. Trebuind lămurire, cei de la sfatul din Maglavit, deşi şoseaua nu ţine de comună, ci de raion, s-au pus de au făcut o socoteală cu cît a crescut traficul la anii din urmă. Să vezi cifre. Le găseşti, dacă te interesează pe tabloul din fața sfatului, afară. Ei, hai noroc, că eu o iau pe drumeagul ăsta. — încotro? — La Maglavit. De acolo sînt. Dacă te apucă amiaza — și teamă mi-e că te apucă — dă pe la gospodăria colectivă „1 Mai“. Mă găseşti acolo, întrebi de brigadierul Vasile Vişan. — Mulțumesc, dacă oi avea timp. — Mă rog, voia la dumneata. Eu cred că ai să găseşti puţin timp, că mi se pare că o să te cam răzbească şoseaua. N-o să-ţi strice niscai apă rece. A noastră de la gospodărie e grozavă. Spală praful de pe față. Potolește şi setea. Dacă e mai îndărătnică setea, s-o găsi şi o cană cu must. Şi brigadierul cîrmi pe drumeagul dintre sălciile ce perdeluiau marginea şoselei. Bată-i să-i bată de biciclişti. Din pricina lor mi-am călcat hotărîrea de a continua drumul spre Cetate. M-am dus la sfat şi l-am rugat pe tovarăşul Petre Fîntînă, locţiitor de preşedinte, să mă dumirească. Minunat om înalt, uscăţiv, cu tîmplele uşor cărunte — cred că se apropie de patruzeci şi cinci de ani — cu un chip osos în expresia căruia discerni numaidecît un caracter ferm, cumpănit, deprins să gîndească şi să adîncească problemele : privire dreaptă, ageră, în care scapără, cînd e cazul, o sclipire şăgalnică sau Ironică. Corect îmbrăcat, orăşeneşte, purta pardesiul pe umeri, căci în birou era cam răcoare şi tovarăşul Fîntînă puţin suferind. M-a ascultat cu o prietenoasă seriozitate. — După cîte înţeleg, mi-a răspuns, te-a surprins faptul că ai întîlnit în comuna noastră un oarecare număr de bicicliști. — Exact. E primul lucru care m-a izbit cînd am intrat în Maglavit. I-am numărat. Erau treisprezece. Vreo şapte băieţi, doi mai în vîrstă, trei tineri îmbrăcaţi orăşeneşte (unul avea servietă şi ochelari şi a descălecat la căminul cultural şi o fată. Posesiunea unei biciclete presupune o sumă de condiţii, mi-am zis. De ordin economic, de ordin sportiv şi de ordin... edilitar. Acesta din urmă e tot aşa de important ca şi celelalte două, pentru că implică şosea bună, căci bicicleta nu-i făcută să stea în pod. Şoseaua nu-i rea în comparaţie cu aceea ce o precede şi vă felicit în numele pietonilor, fără voie, in trecere prin comună dumneavoastră. — Cîţi spui mata că ai întîlnit ? — Treisprezece— Tovarăşe secretar Mărgărit, ia vezi cîte biciclete sînt înregistrate. — Știu pe de rost tovarăşe Fîntînă. Treizeci și opt. — Mulțumesc tovarăşe și la revedere. — Asta-i tot ? — Din nefericire. Sînt grăbit. Vreau să mai fac o scurtă vizită la „1 Mai“ și s-o iau din loc, căci slabă nădejde să schimb mijloacele de locomoție. — Te interesează colectiva „1 Mai“, mă întrebă cu simpatie locţiitorul de preşedinte. Şi parcă-i înflori un zîmbet în colţul mustăţii. Te pomeneşti că or mai fi şi alte lucruri interesante la noi. — Nu mă îndoiesc. Străbătînd o bună parte a comunei, am remarcat că majoritatea caselor sînt din piatră, cu aspect orăşenesc. După anul construcţiei, multe sînt noi. Cîte s-au construit în ultimii ani ? — 360, răspunse secretarul. — Fiindcă eşti grăbit uite ce-ţi propun, mi se adresă preşedintele. Iţi uşurez drumul la Cetate punîndu-ţi la dispoziţie o şaretă cu cai buni, care în jumătate de oră să te lase la destinație. Așa că ai tot timpul să mai dai o raită prin comună, să-ţi faci vizita la „1 Mai“ și încă să economisești cîteva ceasuri de lumină pentru Cetate. E abia douăsprezece. — S-a făcut, și îți mulțumesc din inimă, tovarăşe Fîntînă. E o clădire la Maglavit, mai mare şi mai frumoasă decit toate casele din comună. Are două etaje şi se vede cît de colo, după aspect, că nu meşteri improvizaţi au chibzuit-o şi au construit-o. Boierească. Peste poarta curţii imense, ce se întinde cu grădină pînă-n altă uliţă, atîrnă o firmă lungă pe care scrie: „Circumscripţia sanitară“. Şi dispensar. Bine utilat. Cîte încăperi are clădirea ? Multe. Douăzeci, treizeci. Cine locuia înainte în atîtea saloane şi odăi, unde sînt astăzi cabinete de consultaţie medicală, laboratoare, farmacie şi cîte altele ? Moşierul Ioniţă Stănescu, proprietarul Maglavitului (7.000 de hectare). In vremea cînd bogatul latifundiar huzurea pe aici, exploaitînd munca oamenilor şi, ţinted în întunericul neştiinţei cîteva mii de suflete, în umilă şi jalnică situaţie vegeta Maglavitul, devenit pe vremuri sediu al unui nătîng oracol, menit de către stăpînire să-i prostească pe cei ce se lăsau prostiţi. Am ţinut să cercetez scripte şi să culeg date oficiale privitoare la acea sumbră epocă. Şi mă gîndesc cu admiraţie la imensele eforturi ce au fost necesare noilor conducători ai obştei ca să scoată la liman populaţia lăsată pradă mizeriei, ignoranţei, superstiţiei, de regimul burghezomoşieresc. Confranttec cifre şi situaţii, se vede limpede în ce măsură impresionantă a crescut nivelul economic, cultural şi sanitar al populaţiei, în comparaţie cu stadiul de odinioară. Iată un tablou sugestiv: Femei promovate în munci de răspundere — 16 Familii întovărăşite — 562. Magazine cooperative — 11. S-au consumat 330.000 metri ţesături de bumbac, faţă de 17.400. Maglavitul a lichidat analfabetismul. Iar în fostul palat boieresc al comunei, medicii se îngrijesc de sănătatea poporului cu mijloacele cele mai moderne, acolo unde odinioară stăpînea supranaturalul. Credeţi că a avut vreme de mine brigadierul Vişan ? Pînă l-am dat de urmă în bătătura agitată a gospodăriei (căruţe ce intrau şi ieşeau, oameni foind încolo şi-ncoace, unii uraplînd saci cu grîu în hambare, alţii descărcînd coceni în fînar) am pustiit puţul de apă. — Venişi ? — zise, cînd în sfîrşit l-am găsit trebăluind nu ştiu ce intr-o şură înţesată cu unelte agricole. Treci de te odihneşte o clipă în odaia de oaspeţi şi cît ai bate din spaime sînt al dumitale. Pasă-mi-te, în afară de felurite atenante și birouri, gospodăria are și odăi de oaspeți. Am deschis o ușă și imediat am închis-o. Greșisem, pe semne, intrarea. — Hei, tovarășe Vişan, unde mi-ai spus să mă odihnesc ? — Acolo, îmi strigă arătîndu-mi casa în fața căreia stăm. — Nu se poate. — De ce ? — Vino puțintel încoace. — Tii, că nedescurcăret om ești Nu mă lași dumneata, zise glumind să-mi isprăvesc treaba, Uiite, frate aşa. Iaca, ți-am deschis-o. — Văd că ai rămas ţuţ, tovarășe Vişan. De ce nu intri ? Trecuse pragul, dar făcuse brusc stînga-mprejur. — Ei? Nu-mi răspunse. Se scarpină după ceafă, contrariat. Strigă: „Mă Minei mă, de ce-ai băgat cînepa în odaie ? Cum? N-ai mai găsit loc? .Musai pe toată podeaua ? Și pe pat, și pe sub pat, și pe masă, și pe sub masă... Halal să-i fie !“ — Asta-i situația tovarășe ziarist. Pofteşte în birou. E şi conducătorul gospodăriei noastre acolo. Vin şi eu acuşica. In birou- Mtă surpriză. Cine credeţi că stătea la masă, adîncit în nişte condici ? Tovarăşul Fîntînă. — Bravo! Locţiitorul preşedintelui sfatului de inspecţie la gospodărie ! — N-ai nimerit. Preşedintele gospodăriei e la lucru, îmi răspunse zîmbind. — Cum, eşti şi preşedintele colectivei „1 Mai“? — Sînt. Din 1952, de la înfiinţare. Nu m-am mirat că atît comuna, cît şi gospodăria au ajuns fruntaşe pe ţară. Intr-adevăr, de cîţiva ani colectivi, care însumează 120 de familii, a propăşit şi a înflorit. Are 324 de hectare teren agricol şi a realizat anul acesta o medie de 1.600 kilograme grîu la hectar. Insă faima în regiune i se trage şi din altceva. A obţinut pe un teren în asolament de 36 hectare, 3.800 kilograme de grîu la hectar. Gospodăria dispune de 14 atelaje şi fireşte, lucrează cu mijloace mecanizate, folosind cele mai avansate metode agrotehnice. An de an bunurile au sporit văzînd cu ochii: 25 vaci, 21 scroafe, cîteva sute de raţe şi există temeiuri pozitive să mai sporească. Urmînd un asemenea exemplu, nu e de mirare că se resimte şi comuna, care la 20 octombrie a isprăvit campania de însămînţări (3.105 hectare) şi s-a clasat prima pe ţară la colectări. Alte două întovărăşiri : „23 August“, cu 153 membri şi „30 Decembrie“, cu 85 membri au luat fiinţă şi se întrec în hărnicie. _— Dacă mai zăboveşti prin raion, ai prilejul să asişti şi la a treia întemeiere de întovărăşire, mă informează tovarăşul Fîntînă. Va fi serbare. Şi pentru dumneata un concurs de biciclete !... Am notat pe carnet, înainte de plecare . Din 1952 Maglavitul e în bună parte electrificat. Are lin cinematograf care dă spectacole de trei ori pe săptămînă. Expoziţia „Evoluţia Omului“ a fost vizitată de mii de locuitori. (Aceştia s-ar bucura dacă din cînd în cînd turneele de teatru ar cuprinde în itinerariul lor şi Maglavitul). Tovarăşul Vişan Vasile, mi-a oferit un must pe cinste din via gospodăriei. Pînă la Cetate e puţin drum — droşca trebuie să se mai abată pe la tractoriştii de pe ţarină, — dar cailor de la „1 Mai“ nu li se drămuieşte ovăzul. Că doar trebuie să profite şi ei din cele 46 tone de ovăz (2.300 kg. la hectar), recolta din amul acesta a gospodăriei. In trecere pe la întinsa baltă a Magiavitului l-am întrebat pe flăcăul Minei Vîndu, ce conducea droşca, arătîndu-i apa agitată de o imensă fluturare albă (era cam departe și nu distingeam bine). — îngeri care se scaldă ? — Raţe, tovarăşe — a rîs- Raţele colectivei. L_.___ 1936—40 1955 Case de naşteri — 2 Grădiniţe de copii — 2 Fondul de cărţi 1841 5784 Cititori 853 1975 Analfabeţi 1233 Ţărani absolvenţi de cursuri agricole — 85 Tehnicieni agronomi — 4 Cercuri de lectură — 26 Echipe artistice 2 6 Aparate radio 3 32 Elevi, în şcoli medii 29 104 Absolvenţi ai învăţămîntului superior 637