Romînia Liberă, mai 1956 (Anul 14, nr. 3597-3622)

1956-05-01 / nr. 3597

VLADIMIR BRONIE­WSKI I­N T11 MAI Cu steagul nostru ardem tronuri. In el mîini de fulger, vii seminţe, viitoru­l cresc... Pe-ale culorii roşii tonuri e sîngele muncitoresc. BOLESLAW CZERWIENSKI (1882) Bandelor le-am dat de rost. Arde, steagul, ardei Pe Madrid, acelaşi steag Cîntecul — ardea și el. La Grzybowski sau la Grammos inimi, cîntece, la fel. Tronuri, bănci, nu vor mai fi. Frînt Kuorh­intangu — acuma-i. Nu Wall Street și nu City, libertate, numai! Pace, pace, pace-n lume... Rasele fraterne toate. Steaguri de-ntîi Mai să sune ca păduri desfășurate. Tîrnăcop, ciocan, mistrie, pluguri — poduri peste zare. ...Lîng-ai tăi, literatură! Slova — apă tare. Pururi tînăr, întîi Mai din trecut nimic n-aruncă. Mult de cucerit mai ai, omenire-n muncă ! Tema ? Un fluviu. Locul ? Tot globul. Scop ? — Fericirea. Frîu — Capitalul. Lumea prin gratii o dibuie robul. Noi peste gratii pătrundem ca valul. Vom merge pe străzi, de-ntîi Mai, oraşele Ie vom străbate, ţinîndu-ne braţ Ungă braţ, în alai, primindu-1 pe oricare ca pe un frate Pe-oricare ? — Nu ! Munii dospesc. Mai sînt cătuşe, bănci şi tronuri... „Pe-ale culorii roşii tonuri , sîngele muncitoresc“. ...Lodz, Varşovia, Jirardov, ani trecură de istov, greu păşeau părinţi-n muncă... noi, în mai, trecurăm pragul. Tronuri, bănci, rezistă încă... Ţine-ţi steagul, steagul ! Nouăsute cinci, cam prost... Şaptesprece bun ne-a fost. Petersburg... Lumini și roade... 'zStluMtMMSm­m^htHu DEMONS­TR­A­ŢIE Frumoasă, nouă, populară, Polonie, cînţi Maiul iară... Un cîntec revoluţionar Ca primăvara, cînţi tu iar ! II cîntă Moscova, Parisul Şi globu-ntreg îşi cîntă visul Şi cîntă — sub aceleaşi steaguri — Ziua victoriei, pe praguri... Trec cartiere muncitoare. Trec fabrici, mine şi ogoare, Trec textilişti, zidari, în cete. Şi tineret, băieţi şi fete, Munţi, ape, Vistula şi Tatra Sub steaguri, ţara noastră, vatra Scînteietoare şi fierbinte... E-ntîi de Mai! Tăceţi, cuvinte. In romineşte de CICERONE THEODORESCU Popas la uzinele „1 Mai“ Ploeşti De la gară pînă la uzinele „1 Mai" din Ploeşti drumul e scurt. Ţi se pare­­ însă şi mai scurt acum, în faptul primăverii, trecînd pe lingă aleile parcului ce se-ntinde pînă la porţile uzinei. De cum păşeşti în curte, simţi cum vibrează în aer vuetul neîntrerupt al­ muncii ce se desfăşoară aci. Meta­­lurgiştii ploeşteni muncesc de zor. La rampa de încărcare zeci de agregate şi instalaţii noi nouţe pentru foraj şi extracţia petrolului îşi aşteaptă rîn­­dul să fie încărcate în vagoane. Mîi­­ne ele vor lucra din plin într-unul din cîmpurile petrolifere din ţara noastră sau vor fi trimise departe, peste mări şi ţări. Ele au fost fău­rite în focul întrecerii pentru întîmpi­­narea zilei de 1 Mai. Maşinile şi instalaţiile minunate, sapele cu role, turlele de foraj, mesele Rotary pentru foraj, instalaţiile com­plexe pentru foraj şi extracţie la mari adîncimi — cel mai nou şi mai însemnat succes al tehnicii romîneşti care s-a făcut cunoscut întregii lu­mi — coloanele pentru rafinării, toa­te sînt roadele muncii neobosite a metalurgiştilor de la uzinele „1 Mai“ din Ploeşti, roade pîrguite în primă­­verile luminate de soarele democraţiei populare Despre metalurgiştii de la uzinele „1 Mai“ din Ploeşti se pot povesti încă multe lucruri, bune. Renumele acestei uzine a făcut înconjurul ţării. Acum însă, ne vom mărgini la un scurt popas de cîteiva ceasuri printre oamenii de aci, care întîmpină cu noi realizări ziua măreaţă ce pa­tronează firma fabricii, sărbătoarea tuturor celor ce muncesc, ziua de 1 Mai. Iniţiativa secţiei mecanică III Muncitorii sunt în schimb de onoare în cinstea zilei de 1 Mai. Pe fiecare maşină, la fiecare loc de muncă s-a găsit un colţişor unde să se poată scrie cu tibişirul: „azi, schimb de onoare“. In toată uzina se lucrează vîrtos. Pentru fiecare muncitor e o chestiune de onoare să obţină în acest schimb realizării­ cele mai frumoase. Dar orice s-ar spune, nimeni nu-i poate întrece azi pe cei de la secţia mecanică III, de la tratament termic şi forte. Ce s-a întîmplat la această secţie ? In ianuarie şi februarie secţia me­canică III nu şi-a îndeplinit planul In martie au izbutit cu mare greutate. Unii se obişnuiseră cu această situa­ţie de codaşi chit că nu le făcea deloc cinste. Mai erau însă în secţie şi alţii cărora nu le plăcea să se ştie codaşi Dar care erau cauzele rămî­­nerii în urmă ? Lipsuri obiective ? Nicidecum. Cei mai buni ingineri şi tehnicieni din uzină au participat la urmărirea felului cum decurge produc­ţia Astfel, s-a văzut că forța şi trata­mentele termice întîrziau să livreze produsele semifinite, că la intrarea în schimb mulţi muncitori pierdeau minu­te preţioase cu pregătirea lucrului, că se mai întindeau uneori la discuţii fără rost şi în fine că reparaţiile la ma­şini nu se făceau la timp şi în bune condiţiuni Cînd tuturor acestor lu­cruri li s-a spus pe nume, nimeni n-a­­tăgăduit. Asta insă nu era totul Comunista Valeria Soare s-a ridicat în plină adunare şi a lansat chemarea pe care­ o simţea în suflet: „In cin­stea zilei de 1 Mai să ridicăm în­tregul schimb la nivelul orelor celor mai productive“. Nici traducerea în fapt a chemării n-a fost ușor de îm­plinit. Unii tot­­.mai găseau cu cale să oprească cîteva minute strungul, să discute cu vecinul despre te miri ce. Dar încet, încet, mai cu o vorbă de duh, mai cu ajutorul unei caricaturi în gazeta de uzină, lucru­rile s-au îndreptat. In numai 10 zile productivitatea muncii în secţia me­canică III a crescut mai mult decit dublu şi e în continuă creştere. Acum, a început să se vorbească şi în cele­lalte secţii şi chiar şi în alte între­prinderi din oraş despre iniţiativa lor. Aşa că de aceea în schimbul de o­­noare muncitorii de la mecanica III, de la forje şi tratamente termice lu­crează mai cu foc.­­Secţia de tratamente termice nu se lasă mai prejos. In acest schimb de onoare în cinstea lui 1 Mai mun­citorii de aci au îndeplinit planul de producţie în tonaj pe întreaga lună, depăşindu-1 chiar cu 1 la sută. Constantin Georgescu povesteşte... La fabrica de cazane răpăitul cio­canelor de nituit e atît de puternic încît ca să te înţelegi cu cineva tre­buie să-i ţipi cu toată puterea în ureche. Muncitorii sînt îndîrjiţi. De vreo două luni steagul de fruntaş pe uzină pe care-l deţinuseră cinci luni la rînd le-a fost luat de cei de la turnătoria oţel. Acum vor cu orice preţ să-l recîştige. Asta ne-o spune cu convingere un muncitor înalt şi us­căţiv, iute ca argintul viu. Acesta este Vasile Iordăchescu, maistru teh­nolog şi totodată autor a vreo 11 ino­vaţii importante. Iată-l, acum s-a oprit Engă iituitorul Petre Kubrak, fiul potemchinistului Grigore Ivano­­vici Kubrak Petre Kubrak se mîndreş­­te cu faptele tatălui, care a ştiut să ţină sus, neîntinat, steagul revoluţiei. Şi tatăl, însă, are cu ce se mândri. Petre Kubrak e primul iituitor pe u­­zină, fruntaş al întrecerii socialiste la cazangerie, decorat cu Medalia Mun­cii. El lucrează acum la una din cele două turle de foraj (sonde) de 300 tone care vor fi realizate peste plan luna aceasta. Un om robust, roşco­van la faţă, trecut de vremea tine­reţii, ne arată un cazan de aburi a­­bia terminat. .Maistrul Constantin Georgescu, căci el este, vine neapărat să ne arate cazanul pentru că el a fost realizat peste plan şi terminat tocmai azi, în ziua schimbului de onoare. Bucuria lui e mare ca şi a tuturor muncitorilor din secţie. Doar nu întotdeauna e 1 Mai. Constantin Georgescu a sărbătorit însă şi în alt chip, în vremurile mai de mult ziua de 1 Mai. Azi ziua a­­ceasta e prilej de bucurie, o adevărată sărbătoare, dar atunci, sub regimurile burghezo-moş­ereşti, povesteşte Cons­tantin Georgescu era întotdeauna o zi de luptă a muncitorilor, împotriva celor care-i exploatau, împotriva fascizării ţării, a războiului, pentru crearea Frontului Unic Muncitoresc. In preajma zilei de 1 Mai­ din acele vremuri, zilele şi nopţile, oricît ar fi fost de senine şi calde, erau pline de zbucium. In oraş trebuiau împrăştiate manifeste prin care să se facă auzit cuvîntul partidului. Muncitorii tre­buiau mobilizaţi la întrunirile care a­­veau să se ţină ascuns fie în parcul Eleseu, fie la Bordeiul Verde, un loc tainic din spatele uzinelor, fie în Crîngul lui Bot, la cîţiva kilometri de oraş. Apoi în zilele acelea din preaj­ma lui 1 Mai începeau arestările. Te puteai aştepta oricînd să-ţi bată po­liţaiul în uşă şi să te tîrască la Siguranţă unde erai snopit în bătăi. Cu toate astea, manifestele partidului ajungeau întotdeauna în mîinile mun­citorilor, întarindu-le speranţele şi mobilizîndu-i la luptă. Adunările se ţineau, şi unitatea muncitorimii se strîngea din ce în ce mai mult. Aşa că muncitorii de aici, încheie Constantin Georgescu, întîmpinau şi atunci cum se cuvine ziua de 1 Mai. De aci se trage poate şi numele de azi al uzinei. I CIMPEANU D­­rin apelurile pentru marea sărbătoare a muncii, se cuvine a nu fi trecut sub tăcere unul — apărut acum 64 de ani — la Botoşani, întocmită în bună parte într-o moldo­­venească nu ostentativ regionalistă, şi — în blajinătatea ei — destul de substan­ţială, chemarea aceea a stîrnit un uragan de ură şi de prigoniri din partea stăpinirii locale. Căci cuprinsul ei se înfăţişa mai... primejdios decît „manifestele" pline de reeditări de sudalme din electoralele vre­mii ale amîndoror partide de guvernă­­mînt şi ale „dizidentelor", lesne de îm­păcat, din implacabile ce se arătau la-nce­­put. Chemarea partidei socialiste se adresa deopotrivă lucrătorilor de la oraş, celora cu plugul şi ştiutorilor de carte, îmbrăcaţi în straie negre. Adică muncitorilor, ţăra­nilor şi „păturii intelectuale“ sărace. Sau — cum se spunea în cîntecul pe care-l repetau în vederea Iui întîi mai a­celora în „bluzî, opinci şi haine negre*", precum sunau versurile scrise de un matroz care iscălea Stegăreanu cînd purta veştmînt minităresc şi Gh. A. Teodoru cind era în ţoate civile. Ceea ce s-a prezentat autorităţilor ca ceva in afară, de lege era întrunirea la un loc a celor trei categorii: pătura cultă, satul cu oraşul muncitor, acesta din urmă determinat printr-o anumită enumerare în cuprinderea: cei care „lu­crează cu mintea şi cu braţele: croitori şi croitorese ori cusătorese, ciobotari, dul­gheri, băieţi de dugheană, pitari, coşmari, vezetei, lucrători din moară“. Rezultatul (precum arată „Voacea Boto­şanilor“, ziar neprieten socialiştilor, dar nici prieten samavolniciilor) a fost că, întîi şi întîi au fost excluşi 7 elevi din cursul superior al liceului şi 10 eleve de la Externatul Secundar de Fete, bănuite şi bănuiţi ca autori ai suspomenitelor cuvinte de îndemn. Armata a încon­jurat oraşul; drumu­rile (spre sate şi tîr­­guri) au fost inter- a­ceptate; cavaleria a fost trimeasă in recu­noaştere la cîţiva kilometri departe de oraş; s-a întrerupt comerţul pe timp de două zile pentru a face ca lumea să se creadă aşe­zată pe un vulcan gata a face erupţiune, inspectorul trimes de Ministerul Cultelor şi al Instrucţiunii publice a ţinut, într-o tensiune continuă, şedinţe peste şedinţe. In privinţa excluderii elevilor, pomenită adineauri, există în „Istoria Liceului La­­urian“ din Botoşani (1859—1909), alcă­tuită de profesorul de romînă Neculae Răutu, cîteva rinduri la paginile 84 şi 85 ale voluminoasei lucrări. Iată o parte dintr-însele: „...un număr de elevi şi printre dînşii unii dintre cei mai sirguincioşi şi mai in­teligenţi, îmboldiţi de elementele străine şcolii, se puseră la Indemnia acestora, se făcură instrumentele lor, se crezură răs­turnători şi schimbători de ordine socială şi intrară în luptă cu tot focul şi avântul ce-l dau copilăria şi tinereţea, pentru cari orice idee no­uă se pare realizabilă şi deci ademenitoare. ...întemeiere de cluburi zise ale munci­torilor, publicare şi imprăştiare de manife­ste revoluţionare, scoaterea de jurnale zise ale proletarilor, propagandă aprinsă nu numai printre elevi dar şi prin sătenii din judeţ, înfiinţare de cluburi pînă şi pe la Hirlău, erau ocupaţiuni foarte delicioase pentru tinerele vlăstare ale şcolii în a­­ceea vreme... ...Consiliul şcolar chiemat a îndrepta lucrurile se găsea în una din cele mai gingaşe situaţiuni. Chiemarea era prea tirzie şi îndreptarea nu se putea face decît cu jertfe. Răul era prea învechit. După trăgăniri continue, hotărîrea trebuia luată şi elevii au tre­buit să-şi plătească o rătăcire şi o greşea-­­­lă de care nu erau numai ei vinovaţi. ...In şedinţa de la 19 mai 1892, consiliul şcolar, ne mai găsind alt leac de îndrep­tare a răului, se vede nevoit a exclude, pentru totdeauna din liceul din Botoşani şi pe un an din toate şcolile din ţară un număr de 7 elevi... Excluderea aceasta a şi fost aprobată telegrafic d de Minister". Trebuie să amintim că ziarul scos cu o lună înainte în vederea pregătirii zilei de 1 Mai fusese de mult confiscat şi tipogra­ful gazetei s-a trezit — prin infama lege a expulzărilor — aruncat tîlhăreşte peste graniţă. Gazetei acesteia îi zicea „Proletarul“ şi a apărut în martie 1892. Volumul Aca­demiei : „Publicaţiunile Periodice Romî­neşti (ziare, gazete, reviste), descriere bi­bliografică de Nerva Hodoş şi Al. Sadi- Ionescu cu o introducere de Ioan Bianu“, are la pagina 524 al marii lucrări urmă­toarea însemnare: „­* PROLETARUL, ziar socialist — Botoşani ? martie — 1892“. Asteriscul din capătul titlului informea­ză că pe acel ziar nu l-a văzut nici unul din autorii uriaşului catalog academic, autoritatea îi confiscase în aşa fel încît nici prin depozitul legal n-a fost comuni­cat Academiei Române. Steluţa este şi semnul că Nerva Hodoş şi Al. Sadi-Io­­nescu n-au obţinut gazeta şi nici chipul de a o răsfoi undeva. Ci i-au cunoscut apariţia prin „Românul“ C. A. Rosetti din 6/10 martie, prin „Familia“ de la Oradea Mare a lui Iosif Vulcan de la 12/24 aprilie şi prin „Munca“ , organ so­cial democrat de la 22 martie 1892. Iar semnul de întrebare pus în faţa lui martie după numele oraşului, vine ca un semn de îndoială a autorilor „Publicaţîu­­nilor Periodice Romîneşti“, dacă urmînd după martie acel an, ziarul a mai putut să apară. Despre tratamentul de care au avut parte zecile de „prizonieri“ — adică cei care s-au încumetat să serbeze pe întîi Mai şi au fost aduşi cu forţa la cazarma regimentului, unde au stat trei zile fără aşternut, fără apă, fără pîine, nu e ne­voie să mai vorbim. Dar cu un lucru înseminător, de prie­tenie plină de curaj, voim să încheiem a­­cest articol, mai mult un reportaj calen­daristic şi de bibliografie decît unul din domeniul polemic şi care fiind cu un de­ceniu şi doi ani mai în vîrstă decît în­­tîmplările semiseculare, tinde să devină o polemică postumă. Se ştie că zece dintre elevele Externa­tului Secundar de Fete au fost îndepăr­tate pentru totdeauna din şcolile din ţară. Or, într-acel an se sărbătorea cu mare fast întîia promoţie şcolară a Externa­tului. La-mpărţirea premiilor una dintre dele­gate aducînd elogii cu deosebire profesoa­rei de limbă romînească şi de literatură şi-a încheiat cuvîntarea astfel: „Aş fi fost foarte fericită dacă aş fi avut prilejul să mă adresez şi in numele colegelor mele care erau aproape de ab­solvire". „Voacea Botoşanilor“ (care, o repetăm, nu era ziar al partidului muncitor sau al partidei muncitoare cum se zicea alunei) adăugă: „Fetele cari ştiu bine că colegele lor de şcoală au fost excluse pe nedrept, că a­­ceeaşi culpă, dacă e culpă de adevăr, a­­pasă de o­potrivă asupra tuturor, au făcut bine Incuviinţînd pe delegata lor de a le afirma solidaritatea". FILE DE DOCUMENTARIO chemare de-ntîi Mai­­ şi o stare de asediu BARBU LAZAREANU TABLETE ZÎNTÎI MAI TUDOR ARGHEZI Parafel cu el însuş’, Zîntîiul de mai, din aducerile aminte, a fost multă vreme ziua petrecerilor cîmpeneşti Tîrfe nesfîrşite de ce­tăţeni, cu copii şi neveste, abandonau oraşul, încărcaţi cu prăzi cum­părate şi damigene, în căutarea unui petec de iarbă, verde, verde şi iar verde... Idilicul miel, furat şi smuls de la ugerul maicii, sătura, co­pt la tavă, miile de falei, tăbărîte pe inocenţa sacrificată. In urma cetelor vesele fără bucurie, rămîneau în peisajele lui Andreiescu şi Grigorescu, un maidan de cioburi, de gogoloaie maculate şi toate drojdiile cu care îmbălează citadinul frageda prospeţime calmă a prea­curatei naturi. Acum vreo 60 de ani, înfloreau trei bîlciuri ale crizei de chef anual: Herestrăul, Floreasca şi Bordeiul, trei puncte de răcoreală, unde mica şi minuscula burghezie, de negoţ de-a mărunţişul şi de copişti, tăvălite în promiscuităţile dezlănţuite printre buţi şi grătare, se luptau cu roiurile de muşte, avide să dispute omului festiv, cotletul rupt cu dinţii de pe os. Băutura era distribuită de-a dreptul de la bu­toaie şi boloboace: 5 parale ulceaua, cu vin cu tot. După înghiţirea conţinutului, ulcica de lut ars, elegantă ca o amforă zveltă, era spartă de pămînt. Movile şi piramide de ţăndări cărămizii creşteau neîntrerupt în jurul­ buţilor risipite printre copacii anemici, bolnavi de o uscăciune precoce. Era epoca pîinii, a cărnii şi a peştelui de 10 şi 20 de bani ocaua, cînd clondirul de un „chil“ începea de la un litru şi jumătate, cînd un rînd de haine era 10 lei, încălţămintea cu ca­­rîrobi 2 lei, cînd leul nu se găsea în nici un buzunar şi cînd jumătate din populaţia Capitalei ieşea la iarbă desculţă şi în ciorapi. Dacă şi nădragii erau cîrpiţi, în schimb lăcomia gurii şi setea bufetului din stomac funcţionau fără spasm hepatic şi ulcer duodenal. Dar spectacole de un circ brutal amuzau periferia, „tărbaca“, tinicheaua de coadă şi potcovirea pisicilor cu labele-n coji de nuci, prinse-n ceară roşie fierbinte. Blajinilor bivoli din lacul Tei li se vîra în şezut lemnul găurit al unui mosorel fără aţă, retezat la un capăt. Luînd apă-un pîntec, bietele negre drăgane cădeau la fund în a­­plauzele madrilene ale mahalagiilor în papuci Cît priveşte tărbaca, tehnica era tot atît de uşoară. Unul din reprezentanţii superioarei rase albe din Colentina sau Tirchileşti îşi lua dinele care-l păzise la uşe, îl lega de coadă, în vîrful­ unei prăjini, cu o sfoară groasă,­ de lungi­me calculată, ridica prăjina şi o învîrtea vîrtej cu dinele în aer pînă la agonie. Piesa se termina cu Grivei trîntit de sus. Cu ce păreri despre om şi cu ce mîhniri putea să moară, crăpat în două, reputatul prieten credincios al insului beat şi dement ? Nobilul sport civilizat, all scu­fundării zgîrciului de nas cu pumnul ştiinţific, al spinării deşelate şi al scrîntirii şi frîngerii fluierului de la picior, a venit mai tîrziu. Pe neaşteptate, s-a ivit într-o bună zi, vîntîiul malului so­cialist. Alţi oameni: muncitorii din ateliere şi fabrici, oamenii evo­luaţi, probleme, alte moravuri, alte perspective. Omul începea să fie om şi să aibă o demnitate, o ţinută. Cîţiva boieri flămînzi de parveni­rea politică, transfugi, după un stagiu de popularitate, rătăciţi între meseriaşii cu braţul şi mîna, îl părăseau, trecînd cu eticheta de „tineri generoşi“ în partidul Brătian, împărţitor de haruri şi portofolii. Să tot fi avut 16 ani, vizitam s îmbăta clubul socialist din strada Doamnei, unde puteam intra fără plată şi bilet, într-o atmosferă nebănuită, sim­patică şi primitoare. Auzeam întîia­ dată, în joc de „mă, boule“, de la şcoală, Invitaţia sentimentală: „pofteşte, tovarăşe“. Am văzut şi ascultat pe tovarăşul Ion, zis Ioină, Nădejde, profesor de limba latină, exclus din învăţămînt şi autorul primului dicţionar ca lumea, latin­­romînesc. Cîte un tovarăş cu joben şi macferlan, ca Jorj Diamandy, cu ţăcălie roşie, zicea la tribună „monşer“. Un orator vehement şi gata de revoluţie La opt şi un sfert ora exactă, era cocona Vasilică Morţun, care în aşteptarea revoluţiei, a primit, ca să servească ţara, ghiozdanul de ministru de Interne, ilustrat printr-o jandarmerie rurală nemai­­uitată, într-un guvern Ionel. Printre mai tineri, erau G. Ibrăileanu, permanent în bibliotecă, dacă nu mă înşel şi Stere, poate că şi bac­­teriologul Cantacuzino, brătienizaţi şi ei, Ibrăileanu din credulitate şi frăgezime. Intelectualii, posedînd la maximum facultatea dezertării şi a mime­tismului instantaneu, s-au făcut nevăzuţi, înlocuiţi cu o intelectuali­tate mai recentă, în care muncitorimea, cu moralul stabil şi mai bine orientat, nu mai putea să aibă o încredere dezamăgită. Intîiul mai era altfel sărbătorit, într-altă ambianţă. Se discutau în grădini, la tribună, tezele propuse, nu prea de mult în epoca aceea, de Marx şi Engels. Mai figura în preajma tribunei, din cînd în cînd, şi schema lui Bebel, apoi perimat. Plehanov era în onoare. Blanqui, Fourier, Robert Owen, Morus, utopiile volatile, Bakunin, Kropo­­tkip, Elisée Redus, anarhiştii şi nihiliştii, înainte de a fi logic eliminaţi din doctrina epurată pe o coloană vertebrală ne varietur şi pe o substanţă temeinică şi certă, în momentul întîiului entuziasm erau deocamdată confundaţi cu filozoful Materialismului istoric. De întîi mai iritarea guvernelor creştea pe măsura duratei. Data revoluţionară contesta dreptul tuturor stăpînirilor în fiinţă. Cuvintele: burghez şi burghezie scoteau din sărite pe miniştri, prefecţi, clerul, ar­mata, justiţia, poliţia, directorii, subdirectorii, şefii, preşedinţii, ame­­ninţînd să surpe bunul plac, abuzul, huzurul, minciuna afe­ctat, falsi­ficarea Constituţiei, hoţia sistematizată, privilegiile acordate nulităţii, destrăbălarea... zeci de substantive şi calificări critice ale putregaiului îndătinat. Zîntîiul de mai a putut fi, în sfîrşit, sărbătoarea Muncii şi a Spe­ranţei penpetui prin biruinţa ideii. Numai în 60 de ani. •k „Ogorul cel mare“ cuprinde întreg raionul Vă mai aduceţi aminte ? Cind duş­manii i-au proptit în gîtlej mîinile lor păroase şi au început a-l tîrt spre locul osîndei, vă mai aduceţi aminte ce cuvinte le-arunca in faţă Lazăr de la Rusca? In ceasul acela greu, cind moartea îşi flutura pulpana pe dina­intea ochilor lui, comunistul Cernescu îşi mărturisea credinţa, întreaga lui credinţă arzîndă, înaripată, pentru­­ care luptase:­­­­ „Ura toată strînsă stivă de ne-aţi pune-o dimpotrivă, tot om face unul mare din măruntele ogoare“. Aşa prevestea. Mi-a fost dat să merg zilele trecute în raionul Negru Vodă. Mi-a fost dat să ascult întîm­plări care s-au petre­cut nu de mult aici. Şi aflîndu-le, m-am gindit că dacă Lazăr de la Rusca ar mai trăi, dacă ar mai putea azi să-şi ia după obiceiul lui lăuta s-o pornească în ospeţie prin Toprai­­sar sau prin Albeşti, dacă ar putea să iasă în ţarina gospodarilor de la Negru Vodă dimineaţa cînd îşi îm­­plîntă tractoarele plugurile în brazdă ori seara cînd se socotesc hectarele boronite, dacă ar mai trăi Lazăr, a­­tunci inima lui n-ar putea să nu tre­salte de bucurie. Pentru că visul său, visul pentru care n-a pregetat să-şi jertfească sîngele, a prins aici viaţă, s-a împlinit pe de-a-ntregul. împo­triva unui „adunare stivă“, ogorul cel mare, ogorul gospodăriilor colective şi al întovărăşirilor agricole, s-a ro­tunjit, a crescut an de an, iar acum cuprinde toate „măruntele ogoare". N-a fost de loc uşor. Dimpotrivă. Drumul care a dus pînă la această culme a străbătut multe hăţişuri, pe parcursul lui lung au fost multe în­torsături şi multe hopuri, multe hir­­toape şi multe ponoare. Azi, cînd l-au isprăvit de străbătut, oamenilor de pe aici le vine greu să-şi mai aminteas­că stanţele lui. In ceasurile lor de taifas, pomenesc totuşi de anul cel greu al pionieratului, de anul 1950. Pe atunci doar cîţiva din Tătaru, din Pecineaga şi din alte vreo două sate s-au încumetat să se dea „laolaltă". Chiar şi aceştia însă erau nesiguri şi neîncrezători. Sau, cum bine spun chiar ei, cu un ochi trăgeau spre co­­lectivă şi cu celălalt spre „ogorul stră­bun". Mult mai greu era cu ceilalţi care nu avuseseră curaj şi rămăseseră pe afară. Se trudeau pe ogoare ca şi pe vremea străbunilor cu pluguri be­tege, cu asini neputincioşi. Seceta II lăsa in fiecare an cu podurile goale. S-ar fi lipsit bucuroşi de traiul aces­ta in schimbul altuia mai bun. Dar gospodăria sau întovărăşirea care le promiteau aşa ceva erau pentru ei cărţi cu şapte peceţi; nu ştiau nimic temeinic despre ele. Nicolae Vlădescu şi Ahmed Abdulwoop, bogătani cu loc mult şi cu ei multe, aveau grijă să-i mai şi înfricoşeze. Şi ei rămîneau mai departe să roadă ca viermele un hrean, să mai socotească, să mai aştepte. Partidul le-a venit Insă in intimpinare le-a uşurat calea cunoaşterii şi a în­ţelegerii, i-a luat de mină şi l-a aju­tat să păşească dincolo de şanţul în­doielii de care se poticneau. In raion s-au durat şi au prins a se întări fiu mai puţin de şase staţiuni de maşini şi tractoare. O armată întreagă de agronomi şi de alţi oameni învăţaţi a împînzit satele. Trenurile au început să aducă din ce în ce mai des sămin­­ta aleasă şi o pulbere albicioasă cu putere de miracol, căreia localnicii au aflat că-i spune „îngrăşămint". S-au sădit păduri de salcîmi pentru popri­rea vraturilor uscate şi s-a îngrădit cursul puţinelor ape. Şi abia atunci a ieşit la iveală un lucru pe care nu-l credea şi nu-l bănuia nimeni. Oame­nii care se uniseră, care intraseră în „teribilul perimetru", au putut In scurt timp să se folosească de toate acestea, să supună cu ajutorul lor se­ceta cea neostoită, şi să înfringă cer­bicia nesupusului pămînt. Colectiviştii din Topraisar i-au uluit pe toţi cu cele 7.000 kg de porumb pe care le-au scos pe hectar. Cei din Albeşti au dat lovitura la grâu, 2.000 de kg au re­coltat în medie. Tătarenilor le reuşise cartoful. Fiecare putea să se laude cu cite ceva. Numai cei rămaşi pe dina­fară n-aveau cu ce se lăuda, îşi spo­riseră şi ei întructtva rodul, dar nici pe departe nu se puteau compara cu colectiviştii sau cu întovărăşiţii. A­­gitatorii au început să le desluşească oamenilor acestora motivul răminerii lor mai prejos. Odată cu asta îi şi în­demnau să intre in rindul celor vred­nici. Dar aproape că nu mai era ne­voie. „Faptele concrete" făceau mai mult decit orice „prelucrare" şi pe bună dreptate s-a spus că în Negru Vodă boabele de grîu şi ştiuleţii de porumb de la colective şi de la înto­vărăşiri au fost cei mai activi agita­tori. încet, încet, masa de oameni a început , să se pună în mişcare Semă­na cu nămeţii sub razele soarelui de primăvară. Aşa cum se rup aceşti nă­meţi de la locul lor şi o pornesc de vale un şuvoi nestăvilit, tot aşa s-au rupt şi oamenii din Negru Vodă de străbunele lor datini şi au început să se tălăzuiască spre gospodării şi spre întovărăşiri. La Limanu, un sat mă­­runt de pe lingă Albeşti, într-o sin­gură săptămînă au intrat în întovă­răşire aproape 120 de oameni. La Hagieni, un cătun ai cărui locuitori se număraseră pînă atunci printre cei mai greu de clintit spre „perimetru“, în cîteva zile s-a format o întovără­şire de mai mare dragul. La Cotu Văii, ţăranii mergeau dimineaţa la lucru individuali, iar seara se întor­ceau colectivişti get-beget. Şi iată că, într-o zi, de pe la mijlocul lui aprilie, s-a aflat vestea: toţi ţăranii muncitori din raion intraseră, in gos­podării colective sau iu întovărăşiri. In raionul Negru­ Vodă visul lui Lazăr Cernescu a izbîndit pe deplin. Şi mîine-poimii ne va izbindi în ţară, pretutindeni. I. PAVELESCU La semănat, pe tarlaua colectivei „II Iunie" din comuna Chirnogeni.

Next