România literară, ianuarie-martie 1983 (Anul 16, nr. 1-13)

1983-02-24 / nr. 8

16 România literară Premiere în ţară Teatrul Naţional din Tg. Mureş ROMULUS GUGA: „Amurgul burghez“ . E un maidan de gunoaie, intr-o lumină tulbure, la graniţa dintre zi şi noapte, un om se pregăteşte să se sinucidă, împins de nevastă — care, astfel, va încasa o primă de asigurare — şi de amantul ei, un poliţist, antreprenor de escrocherii religioase. Un ins ciudat, care cumpără oameni, îl va determina pe candidatul la sinucidere să renunţe şi-l va achiziţiona, inserîndu-l în colecţia sa rentabilă de hoţi, domnişoare tarifate şi cerşetori. Financiarul acesta filantrop, fost criminal de război, e comanditarul unor bande de incendiatori şi asasini şi, deopotrivă, sprijinitorul dictatorului militar al locului. Cînd va înţelege în ce mecanism infernal e angrenat şi va dobîndi o conştiinţă de sine ce-l va înălţa pînă la împotrivire, fostul sinucigaş va fi omorît. Alţii vor continua să-şi asume revolta lui. „începe noaptea“ sunt ultimele cuvinte ale piesei— care preludiază un amurg. Dar, deşi înăbuşite, glasuri solare răzbat, distinct, prin întuneric. Aceasta e armătura epică a noii piese a lui Romulus Guga, bineînţeles, în expunere sumară , autorul construieşte bogat, cu ramificaţii şi arborescente, mişcînd mulţimi informe şi personaje episodice, făcînd largi ocoluri digresive, iscînd unde de şoc, alternînd violent comicul şi tragicul. E clădită, pe amintita schelărie, o parabolă universalistă, ce aduce în discuţie o societate tarată, legile ei dure, instrumentele malefice cu care îşi menţine structurile osificate, condiţia umană în amplul proces de eroziune a conceptului de libertate. Ca în orice parabolă — şi aşa cum se petreceau lucrurile şi în drama anterioară, Evul Mediu intîmplător — sunt aduse în dezbatere argumente istorice, simboluri ale lumii moderne şi o teribilă premoniţie : degradarea ideii de om ca individualitate cu drepturi inalienabile nu poate produce decit dezagregarea organismului social şi înlocuirea lui cu un monstruos aparat, funcţionînd automat, în gol. Cu talentul dramaturgic admirabil care-i este propriu şi cu harul poetic relevabil şi în romanele sale, Romulus Guga creează o lume închisă într-o metaforă grandioasă, evocînd un înveliş de aur pentru un morman de gunoaie, un putred „sigla de oro“, polarizînd potentaţi, inchizitori, satrapi cazoni, parveniţi cupizi şi viermuiala de slugi din jurul lor, iar la alt capăt, o umanitate multicoloră de mistificaţi, dezmoşteniţi, detracaţi, cinici, apatici manipulabili, în care se coc încet, pe neştiute, conştiinţele viitorului răsturnător. Deşi elementele principale ale povestirii acesteia tragi-comice configurează lumea burgheză actuală, cu afacerişti, întreprinderi veroase, militarism agresiv, iar unele date sunt cert ale istoriei contemporane (formaţiile paramilitare ce se pregătesc pentru destabilizarea situaţiei politice într-o democraţie parlamentară, amintirea „ciumei brune... care vine din cînd în cînd ca o epidemie, de să-ţi ascunzi cărţile şi viaţa“, montajul factice al unei emisiuni de televiziune), numele proprii tind, neîndoielnic, să readucă în memorie stări de descompunere din imperii apuse : Filip, Isabela, Carol, Ignaţiu de..., apoi Claudiu, Augusta, Flavia. Alte date rememorează apusul unor mitologii, cu prăbuşiri de ceruri şi pandemonii, asfinţitul zeilor, acel Götterdämerung care înseamnă agonia lentă şi inexorabilă a unei supralumi terifice. Scriitorul român îşi spune astfel cuvîntul într-o problemă universală cardinală : ce fel de societate lăsăm generaţiilor viitoare. El scrie cu pană fierbinte un pamflet politic — despre ceea ce duce la „umilirea ca modă“, „cruzime şi nedreptate“, exploatarea nebuniei mistice, traficul de oameni şi idei, folosind o cerneală corosivă şi fiorituri de un umor muşcător ; scrie, de asemenea, drama omului care plăteşte cu viaţa supunerea în faţa arbitrarului violent al forţelor gregare şi a desocializării forţate. Această tragi-comedie de o veselie gravă şi de o îngindurare patetică are un caracter profetic : burghezia şi-a isprăvit rolul istoric, agonizează în casa noastră planetară, dar pestilent şi răspîndind molime, dorind şi făcînd tot ce poate ca universul să se destrame odată cu ea. Dramaturgia română se înscrie într-o discuţie de cel mai larg interes actual, sub o vastă boltă problematică, prin piesa de faţă a lui Romulus Guga, ca şi prin altele, de o factură şi o orientare asemănătoare, ale lui Horia Lovinescu, Dumitru Radu Popescu, Marin Sorescu, Dumitru Solomon, Theodor Mănescu, Alexandru Sever, confirmîndu-şi convingerile civice. Autorul, la a patra sa operă dramatică, — încâ, uneori, retranşat în faţa prozatorului — dă multe indicaţii de montare scenică vizînd o anume structurare a tipurilor şi relaţiilor. Şi o ambianţă. Cum sugestiile sale ţin, în genere, de arta dramatică modernă, propunînd stilizări şi esenţializări, oferind chei pentru situaţiile criptice şi material poetic pentru alegorizări ale condiţiei mizere a personajelor, opera scenică, excelent realizată la Teatrul Naţional din Tg. Mureş (secţia maghiară), arată a-şi fi însuşit aceste sugestii, fiind de o transparenţă cristalină (pentru text) şi, în acelaşi timp, de o originalitate captivantă. Caracteristicile ei sunt : temperatura "înaltă a dialogului, rigoarea şi claritatea compoziţiei, invenţia continuă. E, probabil, cea mai bună înfăptuire din îndelungata şi fructuoasa carieră a regizorului Dan Alecsandrescu, vădind aici, acum, o tinereţe a imaginaţiei şi o maturitate a organizării procesului creator care rareori se întîlnesc şi produc scînteia frumuseţii autentice, durabile. Se începe fără cortină, în muzică pătrunzătoare şi neliniştită de orgă, cu reflectoare îndreptate spre public şi personaje mute, ţepene, in costume negre, păzind maidanul cu gunoaie ca pe un latifundiu. Scena e o rotondă închisă de o poartă metalică. Dar în circularul de pînză se vor practica, din cînd în cînd, nişe, surprinzătoare alveole de pîndă sau de coerciţiune, la un moment dat apărînd un cerc de celule ce claustrează estropiaţi. Poarta masivă, de fier, se va ridica pentru a ne dezvălui un crematoriu diavolesc. Atmosfera e de mister teatral, în care pot avea loc oricînd fabuloase convertiri de mediu, căci trecem de la maidan la un spaţiu de ceremonie oficială, de aici la un joc funerar şi la o încăpere dintr-un imobil de afaceri ; se petrece o năvală de mulţime şi o bizară resorbţie a ei, se iniţiază ritualuri, filmări de televiziune în carp decor optimist, demonstraţii militare, totul rînduindu-se cu stricteţe şi fără decorativism, grupurile, momentele, evoluţiile individuale decupîndu-se cu precizie. Convenţia e de o marcată şi personalizată teatralitate, intr-un grotesc distilat. Un moment excepţional, dansul de automate al demimondenelor cu cerşetorii, magnaţii şi militarii, e exponenţial pentru formula aleasă, cuceritoare in stranietatea ei. Tot astfel, scena de adoraţie a sfîntului Filip, cu înşelătoria înălţării la cer pe un scripete, o nostimă mascaradă. Sau încăierarea femeilor deasupra coşciugului in care se află presupusul mort. De asemenea, apariţia generalului, preumblîndu-se pe traiectorii fixe, rectilinii, flancat de doi paraşutişti ce calcă nepăsători peste aceia care, din greşeală, le stau în cale. Spre deosebire de alte reprezentaţii, în care putem citi, ca în pagini răzleţe, separat, desenul regizoral, decorul şi jocul actorilor, aici avem o organicitate a montării ce integrează toate elementele concurente, devenind demonstrativă (şi deci mai greoaie şi mai ştearsă — ca şi textul) doar spre final. Reprezentaţia are stil : un realism viguros şi suplu, în largi volute alegorice, cu măşti subtil deformante, mişcări groteşti, scene de carnaval medieval, punctări sonore enigmatice. Personajul Ignaţiu e senzaţional în costumul lui alb-murdar, fixat în scaunul de paralitic, apoi ţopăind afabil pe maidan, sau încorsetat în elegantu-i smocking, mimînd compătimirea, cu capul strîmb, lăsat spre umăr, făcînd gesturi mici, mîngiietoare şi dînd, printre dinţi, porunci perfide, scandalizîndu-se ori poleindu-şi figura cu un surîs pervers, Lohinszky Lorand dovedindu-se şi aici,din nou, un actor complet, de o inepuizabilă fantezie, cu o mimică extraordinară, cu un joc al privirilor fascinant. Filip, mucenicul laic, e, în viziunea complexă a lui Tarr László, un om plenar, trecînd cu dezinvoltură prin stări felurite, refuzînd postura de erou, valorînd suculent ironia şi jucînd cu sobrietate revolta. Interesant ca portret de ucigaş cu singe rece, servut şi devotat, care bate sinistru, cu un beţişor metalic, într-un clopot de bronz, ritmul ceremoniilor factice, e Claudiu, creat de Kerestes Sándor ; printr-o gheată înaltă, de infirm, el și-a scurtat un picior, claudicînd acum printre pubelele cu resturi, ori pe covorul prelung din salonul înaltelor reuniuni. Precis în mișcări, rostindu-se concis, milităreşte, Carol are o înfăţişare şi o ţinută întrutotul potrivite, prin interpretarea lui Karp György. Georges, reporterul de televiziune care va denunţa, furtunos, propria sa mizerie sufletească, e o prezenţă foarte bine conturată prin personalitatea actoricească a lui Boer Ferenc. Jocul flexibil şi inspirat al actriţei Szilagy Enikő (Sofia) impune, iar apariţia neagră şi chipul împietrit al Isabelei (Szekely Anna), de asemenea. Evoluţia energică, plină de surprize, a Augustei — femeie sperjură, analfabetă, apoi întreţinută de lux şi, deodată, protestatară de rezultatul creaţiei inteligente şi studiate a actriţei de temperament Farkas Ibolya, de o naturaleţe fără cusur, şi umplînd scena cu prezenţa ei. Schiţa de generalissim stupid, a lui Toth Tamas, e de un efect satiric remarcabil. Emilia Jivanov, talentată scenografă timişoreană, a adus în plastica spectacolului o bogăţie de detalii importante, configurînd luxuria şi morbideţea, dînd un anume subtext colcăitor decorului cu atîtea tainiţe şi imaginînd un candelabru uluitor prin amestecul lui de metal, cîrpe şi lumini oarbe, suspendat în văzduh ca o monstruoasă pasăre împăiată. Poate că Amurgul burghez de Romulus Guga la Teatrul Naţional din Tg. Mureş e cel mai adine şi mai atrăgător spectacol al actualei stagiuni. E una din dovezile vitalităţii teatrului nostru politic. Şi certificarea definitivă a vocaţiei scriitorului pentru literatura conceptualizată, de implicare declarată în convulsiile lumii de azi, ce-şi caută făgaşul de mîine. Teatrul Naţional din Cluj-Napoca EDUARDO DE FILIPPO: „Sîmbâtă duminică, luni“ O MACARONADA simpatică e comedia cu gust de migdală a lui Eduardo de Filippo Sîmbâtă, duminică, luni, prilejuind Teatrului Naţional din Cluj-Napoca şi invitatului său Dinu Cernescu o reprezentaţie veselamăruie, îngrijită şi convenabilă. Familia numeroasă a lui Don Peppino şi a Donei Rosa — cu copii mari, căsătoriţi, un băiat în curs de stabilizare şi o fată pe cale de a deveni doamnă — un tată vag ramolit, ocumnată locvace şi ubicuă, un cumnat artist amator, de profesie funcţionărească, un nepot adult şi cretin se adună pentru un prînz de rubedenii. Li se mai adaugă o pereche de vecini buni şi nătîngi, un logodnic stîngaci şi irascibil, o servitoare tinerică şi un frate al ei de meserie bătăuş, toţi trăind, în diverse moduri, febra zilei de repaos, cu pregătirea agitată de sîmbâtă, gîlceava enormă, generalizată, de la masa de duminică şi împăcările duioase de luni dimineaţa, cînd totul reintră în cea mai dezesperantă banalitate. Reţeta piesei e a unui meşter iscusit, care scrie comunicativ şi sentimental pentru spectatorii săi iubiţi din mahalalele oraşului, din port şi pieţe, din satele împrejmuitoare ; el ştie să pună în oală — pe lingă atîtea spaghetti, sos dulce, vanilie — şi oarecari prafuri ardeiate, printre ele nelipsind uşoara autoironie a actorului ce ţine de vechiul stil al farsei napoletane populare. Dinu Cernescu, a cărui prezenţă la Cluj-Napoca e benefică (a realizat şi un interesant Falstaff la Opera Română), a înălţat întrucîtva condiţia socială a personajelor, prăvăliaşii, conţopiştii, cumetrele piesei căpătînd — în bucătăria albă şi spaţioasă, în salonul vast şi intens luminat, în veşmintele lor bine croite, — un statut de mic-burghezi cu pretenţii de onorabilitate oarecum justificate şi chiar cu o anume legitimare a ifoselor de arbore genealogic stufos. Mihai Mădescu a stenografiat, la dimensiunile şi în paleta corespunzătoare, cele două interioare, a aşezat inventiv masa cu atit de numeroşi convivi şi a deschis o fereastră largă spre orizontul vast al mării presupuse. Fireşte, nu ni se oferă o lucrare scenică de performanţă şi nu s-ar putea spune că regizorul a lucrat aici cu toate bateriile în priză. Atmosfera e concepută parodic, în maniera filmelor neorealiste, cam impersonal. Iţi face însă plăcere să urmăreşti cum creşte gelozia idiot-comică a bărbatului pînă la turbare şi supărarea infantilă a femeii pînă la leşinul stupid-hazliu şi cum se zămisleşte, din nimicuri, scandalul „din casa asta“, pe care toţi o invocă excedaţi de parcă ar fi o bolgie infernală. Şi pe urmă, avem ocazia, mai rară, de a vedea la lucru intensiv şi aplicat o bună parte din trupa clujeană, întrezărită în alte întreprinderi scenice, minore, ca decalibrată, aici însă readusă, măcar şi parţial, la starea ei aproape normală. L-am auzit, de pildă, distinct şi l-am aplaudat, în rolul nepotului nerod, Attilio, pe Anton Tauf — care în Macbeth citeşte ilizibil şi haotic rolul — am urmărit-o, cu luare-aminte, pe tînăra sprinţară şi bună de gură Ileana Negru (servitoarea Virginia) — care în Frumoasa Fernanda et comp. nu spunea mai nimic, — l-am privit cu îneîntare pe Octavian Lăluţ într-o compoziţie minuţioasă şi savuroasă mult peste rolul şters (după ce, în ...Eseu, spectacol mai modest, însă curat şi fără grosolănii, avusese doar o apariţie puţin semnificativă), l-am regăsit cu bucurie pe solidul şi multilateralul Constantin Adamovici, mai rar pe afişe şi în personaje pe măsura marilor sale însuşiri, am simţit preocupări de nuanţare şi fineţe în jocul Ligiei Moga, al Marianei Popovici, al Luciei Wanda Toma. Scena e dominată de perechea principală — stăpînii casei, întruchipaţi de Silvia Ghelan şi Dorel Vişan. Dona Rosa e o furtună necontenită de sinceritate agresivă, imprecaţii, gingureli, dezastre sufleteşti, erupţii vulcanice, intonaţii italieneşti contrafăcute cu irezistibil umor, căderi apoplectice şi resemnări şirete, Silvia Ghelan avînd dreptul, pentru această compoziţie, la deplina noastră admiraţie. Iar Dorel Vişan e şi el o tornadă, cu fulgere, trăsnete, şuvoaie lacrimale, răsfăţuri, resemnări, tunete, săvîrşind totul cu un instinct comic puternic şi cu o meserie de înaltă clasă, spre marea satisfacţie a publicului. Ii urmează, îndeaproape, Gelu Bogdan Ivaşcu, într-un personaj interesant, de farmec stins, puţin straniu (actorul-paiaţă Raffaele), şi Tudorel Filimon, schiţîndu-i reuşit, individualizat, pe băiatul Rocco, ce va deveni patron de dugheană. Am fi dorit, desigur, ca întregul să aibă mai mult relief. Dar, fireşte, nici piesa nu e scrisă chiar pe Vezuviu, ci undeva pe la poalele lui. Oricum, spectacolul ar fi un pas — mic dar cert — spre restituirea condiţiei de scenă artistică de prim rang a ţării, a Naţionalului clujean. Cum în februarie se pregăteşte şi următorul pas (Othello în regia lui Dan Alecsandrescu), s-ar putea să avem şi aici o primăvară cu flori şi rod. Valentin Silvestru Sâmbătă, duminică, luni de Eduardo de Filippo, premieră românească, la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca. Actorii principali : Dorel Vişan şi Silvia Ghelan Amurgul burghez de Romulus Guga, premieră absolută la Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş (secţia maghiară). Actorii din fotografie (de la stingă) : Farkas Ibolya, Schvitzky Lorrind, Keresztes Sándor, Tarr László