România literară, iulie-septembrie 1984 (Anul 17, nr. 27-39)

1984-07-26 / nr. 30

IN MEMORIAM Sergiu Al-George P­E Sergiu Al-George l-am cunos­cut, din păcate, destul de tîrziu, la sfîrşitul lui ’979 sau începutul­ lui ’980, cu mai puţin de doi ani înainte de nedreptul şi neaşteptatul său sfirşit. De cîteva ori, cu ani în urmă, Constantin Noica şi Mircea Anghelescu (la rugămintea mea) au intenţionat „să-mi facă cunoştinţă“ cu el, dar a in­tervenit totdeauna ceva neprevăzut. M-am întîlnit doar de 500 ori cu Sergiu Al-George, pe care l-am îndrăgit din primul moment. De fiecare dată am •) Publicat postum în „România literară", an XIV (1981), noiembrie 26, nr. 48, p. 14, cu titlul Vocaţia autenticităţii. La începutul acestui interviu, el se referea la profesorul său de română din liceu, Augustin Z.N. Pop, cel ce i-a vorbit pentru prima oară despre Mircea Eliade. La 26 mai 1984 Augustin Z.N. Pop îmi scria, printre altele : „Confirm întru totul cele relatate Dumitale de către multregreta­­tul Sergiu Al-George, pe care l-am avut elev la Liceul militar. Un copilandru eminent la literatură, educat exemplar ,i-am cunoscut îndeaproape familia distinsă. Tatăl său era frate cu poetul transilvănean Ion Al-George şi cu profesorul de istorie Fropea Al-George, de la Liceul militar «Mihai viteazul» de la Tîrgu-Mureş, unitate de învăţămînt pe care Sergiu Al-George, ca si fratele său, biologul celebru astăzi, in probleme de hematologie pe Dian european, George Al-George, l-au frecventat cîţiva ani, colaborînd la­­Şoimii», publicaţia de ştiinţe a celor şase l­ectemilli­tare din ţară). Pe poetul Ion Al-Geo­rge îl ştiu ca bibliotecar principal la­­Fundaţia Universităţii­ din Bucureşti, de sub direcţia istoricului de artă românească Alexandru Tziganu-Samurcaş, care-l aprecia. Tot cu Ion Al-George şi cu directorul său am făcut şi eu parte din redacţia «Convorbirilor lite­rare“» în tinereţe. Cu doi ani mai vîrstnic decît Sergiu, deci cu două clase mai înaintat, am avut disripol şi pe fratele lui, George, care astăzi mi-e bun prieten şi medic curant. Talentaţi la literatură deopotrivă, l-am în­drumat şi­ au colaborat amîndoi cu mate­riale beletristice la publicaţia liceelor mili­tare pentru literatură «Flamuri», ce se edita la Craiova“. --------­stat împreună, de vorbă, ore în şir, des­pre Mircea Eliade şi cărţile sale, în vara anului 1981 (în penultima noas­tră întrevedere) i-am propus să-mi răs­pundă la un­ interviu pentru proiectata mea carte Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade. S-a bucurat mult şi cele opt pagini dactilografiate ale discuţiei noas­tre constituie azi un text de referinţă in exegeza eliadescă. * *) întreaga fiinţă a lui Sergiu Al-George, viaţa şi preocupările lui sînt împletite în ultimele patru decenii cu personalita­tea marelui savant, cunoscut personal destul de tîrziu. Jurnalul lui Mircea Eliade consemnează prima întîlnire la 15 septembrie 1973 : „Mă cucereşte de la început cu «prezenţa» lui : deschis, sin­cer, fără rezerve, nici inhibiţii". *) Două zile mai tîrziu, după a doua întreve­dere : „Discutăm -Indian things». Admi­rabile intuiţii şi o adîncă înţelegere a gîndirii indiene. Amănunte senzaţionale în legătură cu încercările lui, repetate, de a identifica pe Zerlendi şi a descoperi urmele doctorului Honigberger la Braşov (unde, de fapt, a izbutit să găsească pe unul din descendenţi, care i-a arătat cîteva scrisori inedite ale doctorului). Pasiunea cu care sunt căutate şi citite cărţile mele. Un doctor a transcris cu mina Le Yoga“3). In toamna lui 1981 Incredibila veste a morţii lui Sergiu Al-George m-a zguduit profund. Găsesc printre hîrtiile mele ciorna scrisorii către Eliade datată 16 noiembrie 1981 : „O veste tristă. S-a prăpădit zilele trecute Sergiu Al-George. Deşi îl cunos­cusem de curînd ne împrietenisem (în ultima vreme, toţi cei ce ne ocupăm — într-un fel sau altul — de viaţa şi opera lui Mircea Eliade, toţi cei ce-l înţelegem şi-l iubim, ne simţim parcă apropiaţi între noi). Cu cîteva zile înainte de a pleca la un Congres în India îi apăruse cartea Ar­haic și aniversar. Era fericit. Vă trimi­sese un exemplar la Paris și mă întreba mereu (și pe Cezar Baltag la fel !) : «O să-i placă D-lui Eliade ! Nu se va supăra D-l profesor Eliade ?»... Luni 9 noiembrie — seara — am vorbit cu el la telefon aproape o oră. Era de-o volubilitate extraordinară. Mi-a povestit despre călătoria făcută, despre Institutul de orientalistică proiectat, despre nerăb­darea de a afla părerea D-stră asupra cărţii. A doua zi — marţi seara — a murit­­după ce dimineaţa, simţindu-se rău, şi-a făcut o electro-cardiogramă care i-a ieşit perfect). Scrieţi, vă rog, pentru o publicaţie românească o pagină-două des­pre acest om deosebit. Fie despre ultima lui carte, fie despre cele două-trei între­vederi pe care le-aţi avut cu el. Trimiteti-mi aceste rînduri ca să le dau . Mircea Eliade. Fragments d’un Journal (IT) Fd. Gal li mard, Paris, 1981, p. 148 3) Idem, p. 150. revistei «România literară». Memoria lui Sergiu Al-George merită un scurt articol scris de Mircea Eliade (cu atît mai mult cu cit nu aţi publicat de 40 de ani nici un articol în periodicele din România). Vă mulţumesc !“ La 2 ianuarie 1982 Eliade îmi răspun­dea : „Moartea lui Sergiu m-a afectat profund. Nu numai că îl apreciam enorm, dar tocmai mă pregăteam să-i scriu, mai întîi ca să-i laud cartea (pur şi simplu superbă !) şi apoi ca să-l rog să mă ajute să închei Histoire III, redactînd o parte din capitolul despre India medie­vală şi post-medievală. Era singurul care o putea face. Scriu cu atîta greutate şi atît de puţin, incit, fără colaboratori, nu ştiu cam voi putea încheia ceea ce ar fi trebuit să fie magnum opus al bătrineţii mele“. Sîcîielile cotidiene, arthrita care-i provoacă dureri cumplite au amînat acest „articol“. Am perseverat şi l-am rugat recent pe Mircea Eliade să scrie totuşi ceva despre Sergiu Al-George. La înce­putul lunii iunie 1934 am avut bucuria să primesc textul său, un strălucit omagiu ce se adaugă caldelor evocări sau competentelor interpretări ale lui Con­stantin Noica, Cezar Baltag, Ioan Ale­xandru, Dr. G. Brătescu, Mircea Anghe­lescu, Al. Paleologu, Amita Rhose, N. Steinhardt, Dan C. Mihăilescu, Andrei Pleşu, Radu Bercea şi ale multor altora, Sit tibi terra levis, iubite Sergiu Al- George ! Dormi liniştit ! Lui Mircea Eliade i-a plăcut cartea ! Mircea Handoca Ryuji Nagatsuka (Japonia) Junji Kinoshita şi una din capodoperele sale A­ ­­ TUNCI cind un japonez abor­­­dează acest subiect — „Critica literară şi teatrul“ — ar trebui poate să facă o expunere fie despre „Kabouki“, fie despre „No“. In­tr-adevăr, acestea reprezintă teatrul tra­diţional japonez. Datînd din epoca Edo, adică din secolul al XVII-lea, teatrul Kabouki reprezenta pe scenă fapte isto­rice, legende și fenomene sociale. No, teatrul cu măşti, exista un­dă din secolul al IX-lea. Sunt două manifestări teatrale tipic japoneze, ce au fost poate populari­zate și în Europa. Acum, voi încerca totuşi să prezint un alt gen de teatru japonez. Kabouki este considerat în Japonia „Vechiul teatru“, avem însă şi un „Teatru nou“. Dar aces­ta nu se înscrie in orientarea noului ro­man sau a noii filosofii. Nu este deloc avangardist, este un teatru modern. „Noul teatru“, care în japoneză se nu­meşte Shingueki, este un teatru ce a luat fiinţă încă din 1887, fiind influenţat de teatrul modern din Occident. Printre autorii dramatici de „Shin­gueki“, îl citez aici pe Junji Kinoshita. Născut în 1914, studiază literatura engleză la Universitatea Imperială din Tokio. Specializat în opera lui Shakespeare, tra­duce în japoneză : Hamlet, Regele Lear, Macbeth etc. De asemenea, scrie o serie de articole şi cărţi despre marele dra­maturg englez, precum Eseu despre Shakespeare şi Lumea lui Shakespeare. Lucrării sale, Lumea dramei, în care disertează despre Macbeth, i-a fost de­cernat Premiul Cultural al ziarului „Ma­nichi“, în 1959. Autorul japonez ma­nifestă un deosebit interes şi în stu­dierea dramaturgiei lui Ibsen şi a tea­trului irlandez. Ceea ce este caracteristic la Kinoshita este faptul că în lucrările sale teatrale manifestă un profund ataşament faţă de tradiţia japoneză, cu toată influenţa pe care o exercită asupra lui cunoştinţele­­ sale în domeniul culturii occidentale. Piesa sa, Sărbătoarea meridianului, publicată în 1978, este tragedia unui sa­murai dintr-o veche familie — „Heiké“, şi inspirată din Heike Monogatari (le­genda familiei Heike) scrisă în secolul al XIII-lea. Debutul activităţii sale de autor dra­matic a fost marcat de apariţia în 1943 a pieselor Femeia-cocor, Minciunile lui Hikoshi, O aşteptare de douăzeci şi două de nopţi, inspirate din poveşti folclorice. Dar nu poţi pronunţa numele lui Kinos­hita fără să nu aminteşti de capodopera acestuia, Cocorul în amurg, ce l-a făcut celebru. Piesa a fost tradusă în mai multe limbi : chineză, rusă, engleză, ita­liană, spaniolă, germană şi chiar în es­peranto in 1982, în octombrie şi noinbrie 1949, piesa a fost pusă în scenă pentru prima dată, iar în iunie 1984 va ajunge la cea de a mia reprezentaţie, în acest sens puţind fi comparată poate cu piesa lui E. Io­­nescu — Cîntăreaţa cheală, ce s-a men­ţinut vreme îndelungată pe afişele tea­trelor. In 1952, trupa de operă FUJIWARA pune în scenă Cocorul în amurg ; anul acesta am asistat la cea de a 500 repre­zentaţie a acestei opere. Pentru teatrul No, piesa a fost mon­tată in noiembrie 1954. VERSIUNEA originală — Femela cocor — a fost realizată după o povestire fol­clorică, în anul 1949. Pe scurt, povestea este următoarea : un cocor se opri din zbor pe ogorul unde lucra un tînăr ţăran. Avînd corpul stră­puns de o săgeată, pasărea îl privi ca şi cum l-ar fi implorat să o salveze. în­grijită de acesta, în cele din urmă îşi reveni şi îşi luă zborul mulţumită. Două zile mai tirziu, o tînără şi frumoasă fată apăru în preajma ţăranului rugîndu-1 să o găzduiască şi, mai tîrziu, să o ceară in căsătorie. La început tînărul o refuză pretextind că era foarte sărac. La insis­tenţele fetei, acceptă totuşi. A treia zi fata ii rugă să-i facă un război de ţesut. îndată ce acesta a fost gata, ea se închise in camera sa, cerîndu-i bărbatului ei să nu o privească în timp ce ţese. Peste cîteva zile ieşi de acolo ţinînd în mîini un veşmînt extraordinar. Ascultînd de sfatul nevestei sale, ţăranul merse la curte şi, în urma vînzării minunatei ţe­sături, cîştigă o sumă foarte mare de bani. Orbit însă de lăcomie şi de pofta înavuţirii, îi ceru femeii sale să mai ţeasă incă o pinză ca aceea. Şi, deşi ne­vasta ii interzisese să o privească ţesînd, acesta trage cu ochiul pe furiş şi vede în odaie, în locul nevestei sale, un cocor care ţesea o pinză din propriile sale pene smulse una cite una. Dar pasărea îl zări şi în acel moment îşi luă aborul pentru totdeauna, lăsînd ţesătura neter­minată. Kinoshita modifică puţin versiunea originală pentru a extrage scenariul pen­tru Cocorul cu amurg. în acest scenariu, tînărul erou Yohye se lasă atras de un grup de consăteni vicleni care îl îndeamnă să-i ceară ne­vestei sale, Tsou, incă un exemplar din minunata țesătură. Femeia, cu toate că regretă teribil faptul că bărbatul său a devenit sclavul banului, îndepărtindu-se din ce in ce mai mult de ea, îi promite că ii va mai ţese o pinză cu condiţia să nu o privească lucrînd. Dar, atras de zgomotul războiului de ţesut şi de zvo­nurile care circulau în sat, bărbatul o urmăreşte şi rămîne uluit cînd constată că, în locul nevestei sale, pînza era ţesu­tă de un cocor. Mărturisindu-i adevărul, „femeia-cocor“ îi dăruieşte soţului ei două ţesături, spunîndu-i să păstreze una ca amintire şi să nu o uite. Rugîn­du-1 să o ierte pentru neputinţa de a se deghiza din nou într-o fiinţă om»n°ască, îşi ia adio şi dispare pentru totdeauna. Care este, de fapt, diferenţa între aces­te două versiuni ? Autorul ne precizează că în prima versiune, eroina principală — femeia-pasăre — şi oamenii ce o în­conjoară formaseră un tot omogen, păs­­trînd acelaşi ton in dialoguri. în cea de a doua versiune, dramaturgul a dorit să prezinte două lumi, două categorii dife­rite. In acest sens, a considerat că prin introducerea unor expresii eterogene, cele două lumi disparate vor putea fi distinse mai bine. De aceea, a făcut ca eroina lui să vorbească în japoneza cla­sică, in timp ce oamenii vorbeau in dia­lect, ce constituie într-o oarecare măsură un fel de vorbire populară. Desigur, această diferenţă în exprimare, deşi cu toţii vorbeau totuşi japoneza, ar fi putut duce la un moment dat la o imposibili­tate de comunicare, cele două lumi ră­­mînînd complet străine una faţă de cea­laltă. Această idee a stat, de altfel, şi in intenţia autorului, ce a acordat o impor­tanţă deosebită acestui fenomen de rup­tură şi de eterogenitate provocate de o exprimare total diferită. Se pare că dialectele vorbite nu sunt reale, ci au fost inventate în acest scop chiar de autor. PIESA lui Kinoshita nu este nicidecum o feerie ce vrea să exploateze fantezia emoţională ca intr-un basm ; ea degajă totuşi o morală practică. Regizorul piesei, Shiro Okakoura, re­leva că aceasta se caracterizează prin puritate, delicateţe şi rafinament, in opo­ziţie totală cu ceea ce s-ar putea numi impuritate, vulgaritate şi calcul. Ea face dovada superiorităţii acestor calităţi, chiar şi intr-un destin tragic, ceea ce il emoţionează profund pe spectator. Acest gen de emoţie, pe care nu o intilneşti in viaţa de zi cu zi şi care este ruptă complet de tot ceea ce este vulgar, nu ţine nici de frumuseţe, nici de senti­mentul etic. Okakoura o numeşte „sfin­ţenie“, calmă şi profundă. Intr-adevăr, in această piesă eroina este strins ataşată de cinci copii a căror prezenţă este demnă de observat. Aceş­tia o strigă neîncetat, o pun să le evite şi o numesc mamă. Tsou şi copiii sunt legaţi prin aceeaşi puritate şi aceeaşi inocenţă. Or, la sfîrşitul războiului, pe­rioadă în care piesa era lansată, japonezii aspirau la o astfel de puritate. Intr-un anumit sens, dorinţele irezistibile ale acestei epoci ar fi putut fi traduse prin metafora zborului crepuscular al cocoru­lui. Un cunoscut critic literar japonez — Takouza Obase — s-a arătat entuziasmat de modul în care a fost regizată piesa, de evoluţia din ce in ce mai rafinată a reprezentaţiilor. In orice caz, se poate spune că efec­tele estetice realizate la nivelul scenei stereoscopice pot să difere substanţial de cele din „platitudinea“ cărţii. Traducerea textelor DANIELA DOBROIU SERGIU AL-GEORGE a fost, fără îndoială, cel mai în­zestrat, şi cel mai creator indianist român. S-a străduit să cunoască şi să înţeleagă cultura indiană în totalitatea ei. Nu s-a mulţumit numai să înveţe, temeinic, limba sanskrită ; a fost fascinat de excepţionala coherenţă a gramaticii sanskrite, de metrica şi poetica pe care le-a făcut posibile. Şi regăsim aceeaşi capacitate de analiză în adîncime, aceeaşi intuiţie şi inte­ligenţă în toate eforturile lui de a degaja structurile spiritului indian şi a-i ilustra creativi­tatea , atît în studiul riturilor şi concepţiilor religioase, cit şi în cel al „sistemelor de filoso­­fie", al literaturii, al artelor plastice. Din nefericire, numai cîteva din studiile lui Sergiu Al-George au apărut in revistele străine de orientalistică. Să sperăm că aceste lucrări, împreună cu traducerea altor contribuţii importante, accesibile astăzi numai in româneşte, vor fi curînd reunite în volum. Cea mai originală carte a lui Sergiu Al-George, o contribuţie majoră la hermeneutica spiritualităţii româneşti, este Arhaic şi universal : India in conştiinţa culturală românească (Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, 295 p.). Analizele şi comentariile în legătură cu creaţiile lui Brâncuşi, Eminescu, Blaga şi ale autorului acestor rînduri, analize şi comentarii întemeiate pe o documen­taţie vastă şi impecabilă, deschid noi perspective în valorificarea culturii româ­neşti. Evident, s-ar putea presupune că o asemenea carte, revelatoare pentru noi, românii, ar interesa mai puţin pe cititorii străini. Dar, Sergiu Al-George consacră un lung capitol (peste o sută de pagini) operei lui Brâncuşi şi analo­giilor pe care le descoperă în cultura indiană. Tradusă într-o limbă de mare circulaţie, această exegeză, nouă şi profundă, va pasiona un public larg, competent şi variat , nu numai pe admiratorii lui Brâncuşi (din ce în ce mai numeroşi în toate colţurile lumii), dar şi pe criticii şi istoricii artelor, pe istoricii şi filosofii culturii, pe artiştii plastici şi pe poeţi. Aceste „Comentarii indiene la Brâncuşi", cum le numeşte, modest, autorul, constituie un adevărat model. Sergiu Al-George îşi concentrează analiza asupra cîtorva teme esenţiale : „Formă şi simbol", „Coloana mitică", „Coloana rituală", „Coloana, cuplul şi poarta“, „Coloana şi avoidul", „Templul de la Indore", „Ascensionalitatea ţestoasei“, „Formă, simbol şi esenţă". Exegeza creaţiilor brâncuşiene se desfăşoară pe mai multe planuri : explicitarea fiecărui motiv central din opera lui Brâncuşi, prezentarea şi analiza „analogiilor indiene", completate cu interpretarea anumitor paralele din preistoria sud-est europeană şi din folclorul românesc. In fond, Sergiu Al-George a reuşit să ilustreze, în mod exemplar, ceea ce am putea numi o nouă metodă compara­tivă pentru cercetarea şi înţelegerea creaţiilor civilizaţiilor tradiţionale. Cind va fi cunoscută, peste graniţe, o asemenea metodă îşi va arăta repede roadele. Chicago, mai 1984 Mircea Eliade România literară 21

Next