România literară, octombrie-decembrie 1995 (Anul 28, nr. 39-52)

1995-10-04 / nr. 39

Zeppelinul lui Caligula P­ROBABIL că simpla răsfo­ire a presei de prin 1991- 1992 ne-ar putea informa cu precizie despre momentul în, care Ion Iliescu a decis să devină Nicolae Ceaușescu. Văzînd că rolul de peres­­troikist nu face impresia scontată, prezidentul a lăsat să-i cadă masca și a dat la iveală varianta post-mortem a tătucului naţiunii. Gestul prezenta nenumărate avantaje. Cel dintîi era cruţarea supraomeneştilor eforturi de a poza în ceea ce n-a fost, nu e şi nu va fi în veci: un democrat. în al doilea rînd, el venea în întîmpinarea frus­trărilor tot mai acute ale unei populaţii care începea să cîrtească, din ce în ce mai des, despre cît de bine fusese înainte. în al treilea rînd, identificarea cu împuşcatul îi oferea pe tavă tot ce acela abia visase să aibă. Ambiţiile, faraonice ale lui Ceauşescu s-au întru­pat, pe fundalul blîndei noastre inepţii politice, în persoana zîmbitoare a Omului de la Cotroceni. De o vreme încoace, de cînd pare să nu mai aibă, nici măcar teoretic, adversari de temut (Corneliu Coposu e doar privitorul apatic al unui spectacol răsuflat, Emil Constantinescu n-a reuşit să fie mai primejdios pentru liniştea prezidenţială decît copiii care- i oferă flori în vizitele de lucru, diverşii foşti deţinuţi politici - nişte tigri de hîrtie, la fel ca şi tenoraşii ane­mici ai organizaţiilor şi alianţelor “non-guvernamentale”. Opoziţia, în ansamblul său, un simplu club pentru siestă făcută în public, presa - o colecţie de basme în care zmeii îşi rîd în pumni de naivitatea feţi­­frumoşilor), ei bine, în ultima vreme, Ion Iliescu a intrat într-o concurenţă furioasă cu Ceauşescu însuşi. Dacă pînă de curînd el se mulţumea să “ciupească” reţete din lista culinar-dictatorială a scor­­niceşteanului, astăzi el a confiscat cartea de bucate cu totul. Luxul orien­tal - şi de­ un gust îndoielnic - în care se desfăşoară viaţa de zi cu zi a lui Ion Iliescu a depăşit orice închipuire, în timp ce românii au ajuns un fel de africani ai Europei, zbătîndu-se într-o mizerie inimaginabilă pentru mileniul al treilea, Ion Iliescu şi gorilele sale s-au desprins, parcă, de acest pămînt şi plutesc într-un montgolfier al neruşinării. Acaparînd palat după palat, avion după avion şi automobil după automobil, “săracul şi cinstitul” Iliescu a devenit, astăzi, unul dintre nababii Europei. Gărzile sale preto­­riene au devenit atît de agresive şi nesimţite, încît foştii paznici ai lui Ceauşescu par, prin comparaţie, nişte inocenţi mieluşei. Ciocoismul şi dis­preţul prezidenţial au întins coarda pînă acolo încît a militarizat pînă şi Teatrul Naţional. Probabil că de la Caligula, cezarul care-şi făcuse calul senator, nici un dictator nu a mai avut lipsa de bun simţ de a-şi bate în asemenea hal joc de supuşii săi. Cum partea materială nu e totul nici chiar pentru un materialist­ dialec­tic din tată-n fiu. Ion Iliescu şi-a pro­pus să-l lase în urmă pe Ceauşescu şi în ceea ce priveşte autorlscul. La apariţia primeia dintre cărţile sale, “Revoluţie şi reformă”, mi-am spus că prezidentul, prudent, vrea să constru­iască, încă în viaţă fiind, o variantă convenabilă asupra perioadei de cînd a ajuns la putere. La a doua, “Revoluţia trăită”, m-am iluzionat că autorul îşi mai amintise unele detalii picante din perioada 22-25 decembrie 1989. La a treia, “Toamna diplomati­că”, am început să mă îngrijorez de-a binelea. Iar acum, la a patra, “Momente de istorie”, frica mi-a intrat deja în oase. E clar, operele Toa­şului erau floare la ureche pe lîngă ce ne aşteaptă“ în viitorii (minimum) cinci ani, cît îl vom avea la cîrmă pe titanul din Olteniţa. Lăsînd de-o parte întrebări sîcîi­­toare, de genul: bine-bine, ocupat dim e cu treburile ţării, cînd are Iliescu timp să înnegrească sutele de pagini pe care ni le serveşte, iată, trimestrial? Sau, Doamne fereşte, te pomeneşti că nici nu le scrie el însuşi? După cît sînt de anoste, înlătur imediat această ipoteză. Mai grav, însă, dacă primele lăsau, totuşi, impresia că au cunoscut truda scrisului, ultima de pură creaţie de gurist, ca şi înaintemergătorul său, Ion Iliescu a ajuns să imortalizeze tipografic tot ceea ce-i iese pe organul fonator. Partea cu adevărat şocantă abia urmează. Ca şi cum invazia acestei maculaturi n-ar fi suficient de inutilă pentru piaţa internă, iată că sta­­hanovistul cultural se orientează şi spre piaţa occidentală. Sărim din nou peste întrebările, sîcîitoare: pe ce bani se publică aceste cărţi? cine le cumpără? cu ce scop? Şi ajungem la problema spinoasă a editurilor la care sunt publicate, în toamna anului trecut, sub titlul - vai, cît de mincinos! -La Roumanie a l'heure du verité - , una din capodoperele iliesciene a apărut la editura (pariziană?) Henri Berger. Orice novice în materie de “relaţii culturale internaţionale” ştie că o carte publicată în Occident poate să-şi facă un oarecare efect numai şi numai dacă e tipărită de una din editurile de pres­tigiu. Perfect, mi-am spus. Nu toată lumea poate publica la Gallimard, Seuil sau Grasset. Dar ce-o fi cu­­ această editură? Am încercat să dau de ea în cîteva cataloage ale editurilor franţuzeşti. Stupoare: editura nu figu­rează în nici unul din ele! Nu merg pînă acolo încît să spun că ea nici nu există. Trista realitate e că şi dacă există, ea îi poate impresiona, în cel mai bun caz, pe funcţionarii ambasadei române din capitala Franţei. Nu cu mult mai bine stau lucrurile cu cealaltă editură occidentală la care Ion Iliescu a publicat o carte (din nou: pe ce bani? pentru cine? cu ce efect?), Boehlau, cu sediul la Viena şi Köln. Am răsfoit uriaşul catalog Die Frankfurter Buchmesse 1994, editat la anterioara ediţie a celebrului tîrg de carte. E drept,­după ce am folosit şi lupa, am reuşit să descopăr cîteva cuvinte despre editura cu pricina. O editură de mîna a doua, care, anul tre­cut, a ocupat, în pavilionul 6.1 al tîr­­gului frankfurtez, un modest spaţiu la un capăt de rînd. Ce să fie toate acestea, decît îngri­jorătoare semne de megalomanie? Dacă Ion Iliescu îşi închipuie că în felul acesta face propagandă Româ­niei, înseamnă că ne ia drept proşti. Ambiţiile sale scriitoriceşti sunt, în cel mai bun caz, un act de pioasă datorie faţă de operele complete ale Ceau­­şescului, brusc întrerupte pe la volu­mul treizeci și ceva. Cu un admirabil benedictinism, Ion Iliescu și-a jurat, probabil, să scrie, în timp record, restul de pînă la sută. 2*­­CONTRAFORT 2 România literară . România literară - Fundaţia "România literară" director general Nicolae Manolescu; • cu sprijinul Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă Redacţia: Nicolae Manolescu - director, Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefenescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Ioana Pârvulescu, Andreea Deciu (critică şi istorie literară), Constanţa Buzea (poezie, proză), Cristian Teodorescu, Mihai Minculescu (publicistică), Eugenia Vodă (film, muzică), Marina Constantinescu (teatru, plastică), Adriana Bittel (externe), Anca Firescu, Mihai Grecu (secretari de redacţie), Nina Pruteanu, Ruxandra Dinu, Alexandra Voicu (corectură), Victor Ciupuliga (fotoreporter). Administraţia: Fundaţia "Romfinia literară", Calea Victoriei 133, sector 1, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 4072996100089. Cont în valută:B.R.D., filiala Pipera, 1520796100089. Elena Raicu (contabil şef), Corneliu Ionescu (şef serviciu difuzare, tel. 650.33.69.), Andriana Fianu (corespondenţă şi difuzare în străinătate), Elena Hurducaş (secretariat). Corespondenţi: Mircea Iorgulescu (Paris şi München), Gabriela Melinescu (Stockholm). Tehnoredactare computerizată: Fundaţia "România literară" - Anca­­ Firescu, Mihai Grecu. Introducere texte: Geta Gheorghiu. I E-MAIL: romliteromlit.sfos.ro Ecitată de POST-RESTANT CRED încă, aşa cum credeam şi cu zece ani in urmă (în ciuda crizelor de scepti­cism care m-au încercat în tot acest timp) în rolul culturii în formarea conştiinţelor personale şi universale. Cred în “salvarea” lumii şi a individului prin cultură şi, implicit, în educarea publicului prin calitatea informaţiei care i se oferă. Şi ştiu că se fac eforturi în acest sens, e de ajuns să parcurg “Actualitatea editorială” din revista dv. pentru a nu mă descuraja, în paralel însă am avut ocazia să constat, cu tristeţe şi revoltă, prezenţa sufocantă pe piaţă a aberaţiilor pseudo-literare, a publicaţiilor obscene sau pur şi simplu insultătoare pentru orice intelect normal. Opinia curentă este că “dăm publicului ceea ce ne cere”, şi până la un punct au perfectă dreptate, dar mă gândesc la efectul toxic “cu întârziere”, la pervertirea ireversibilă şi răstur­narea unui sistem axiologic... în conştiinţa publicului larg. Am dat acest lung şi sem­nificativ extras dintr-o scrisoare sosită, pe adresa noastră, tocmai din Bruxelles. Expeditorul e român, scrie versuri şi este, după substanţa şi felul în care îşi articu­lează frazele, tânăr. Abonamentul său la România literară expirând în 26 septem­brie, şi neavând siguranţa că va dispune de fonduri pentru a şi-l prelungi - iată de ce sunt silită să presupun că mă adresez lui, aici, în absenţă. Sper, totuşi,într-o minune, că el va citi aceste rânduri pe care ni le-a solicitat, versurile sale fiind interesante, promiţătoare. Un exemplu: urcam în munţi/ aproape în fiecare zi/perspectiva era mai largă/ şi comunicam/ prin ecouri./ prietenii se ascuţiseră/ îmi tăiau vorbele/ spunându-mi că nu e nevoie/de vorbe mari. (Bogdan Mareş, Bruxelles)­­ Şi, ca un făcut, din teancul de plicuri sosite în ultima vreme, extrag şi citesc o a doua scrisoare care mă impresionează plăcut. Este şi aceasta în măsură să mă îndreptăţească în a crede că post-restantul se poate face singur din, uneori, numai citate din scrisori, inteligente, sincere, pasionate pledoarii din care cititorul rubricii va urmări poate propria lui stare de spirit, propria lui problematică exprimată limpede de un coleg necunoscut, de o persoană cu calităţi multiple care scrie şi ver­suri şi care nu ştie ce să facă cu ele şi cum să le trateze. Va fi scrierea de versuri semnul unei jenante slăbiciuni sau al unei boli de origine divină? Autoarea scrisorii are 20 de ani, e studentă la Filozofie , nu se consideră un om extraordinar de deştept, crede că nu are acea isteţime pragmatică atât de “en vogue” azi şi nu citeşte în mod regulat România literară. Afirmă, de la bun început, că poezia este o pierdere de vreme, urmând să demonstreze de ce i se pare aşa, după ce, un timp, a crezut în funcţia purificatoare a poeziei, după ce apoi a urât-o, a denigrat-o, şi în final a îngh­esuit-o într-un colţ cu preocupări indiferente, înainte chiar de a-i citi propriile poezii,­mărturisesc că,am gândit că are probabil motive serioase să,.se îndoiască, cu atâta brutalitate, de sine şi de tot, dată fiind insatisfacţia faţă de creaţia proprie. Să revin însă la scrisoare. Am făcut, spune tânăra, de la început afirmaţia (exagerată, fireşte) că poezia este o pierdere de vreme; în plus: e amăgitoare, vicleană, te lasă să­­ te dedici în întregime, dar ea mi se refuză constant... Ceea ce este mai grav, e că unii fac din poezie uri ideal pe care îl urmăresc îndârjit o viaţă întreagă, fără­ să-şi dea seama că nu dispun de mijloacele necesare pentru a-l atinge. Se scrie azi îngrozitor de multă poezie de proastă calitate. Chiar cei care pun în poezie o speranţă de trans­cendenţă se pierd în vicleniile unei arte care "nu se ia" cu proprie putere, ci “se primeşte”. Mulţi dintre cei care scriu poezie rămân doar "oameni din subterană”, dostoievskian vorbind, şi când spun aceasta nu mă refer la faptul că rămân necunoscuţi împătimiţilor versului, ci mă refer la ne­reali­zarea efectivă a idealului lor. Şi se întreabă: Ce se poate face? Ajungând aici, nu am rezistat tentaţiei de a amâna lectura scrisorii şi m-am furişat spre foile cu versuri. Calitatea lor, aşa cum am presupus, este în măsură să-i creeze autoarei starea de nelinişte şi disconfort. Inteligenţa se păstrează, atitudinea faţă de lucruri şi întâmplări este vie, dar poezia, poezia e palidă, e neservită de un talent adevărat. Tot zbuciumul teoretic al autoarei este, deci, justificat. Ce se poate face? Un răspuns ferm nu se poate da. Autoarea este singura în măsură să-l gândească, să-l precizeze, să-l accepte, aşa cum l-a şi for­mulat, părând a se îndoi, dorind ca îndoiala să-i fie risipită de cineva. Poate că ar trebui să fac din poezie un exerciţiu mistic şi să distrug orice compoziţie imediat ce a fost scrisă... Oricum, din scris nu mă pot opri şi nici nu pot avea încredere în entuziasmul prietenilor... Risc, totuşi, o părere, autoarea având, cum se spune, con­dei şi o inteligenţă stăruitoare. Dacă nu va fi o poetă mare, ea va fi cu siguranţă un critic excelent, un om cultivat, lucid, frumos pe dinăuntru. Ea va fi un eseist, un filo­zof, un teoretician sensibil şi avizat. Toate acestea fiind mai mult decât suficiente pentru a o menţine fericită. Mă îndoiesc totuşi că va fi deplin fericită, din cauza, poate, a acelei insesizabile cicatrici care va marca locul unde ar fi fost dorită poezia. (Deciu Mihaela, Bucureşti) 1

Next