România literară, octombrie-decembrie 1996 (Anul 29, nr. 39-52)

1996-10-02 / nr. 39

(In Don Quijote cu spirit de observaţie NICOLAE MOŢOC este nu numai un scriitor multilateral şi rafinat, ci şi un mereu tânăr pontif al vieţii literare din Constanţa, în oraşul bântuit de febra comerţului, el încearcă să întreţină un cult al poeziei, lipsit de realism şi tenace asemenea cuiva care ar vrea să păstreze o lumânare aprinsă în plină furtună. Pentru atingerea sco­pului, în care crede neclintit, face o extraordinară risipă de forţe, expli­că răbdător, ore întregi, ce este poe­zia unor oameni care îşi consultă pe furiş ceasul de mână, leagă pri­etenii literare pline de fast din care iese întotdeauna trădat; învaţă cu metodă limba engleză pentru a se pune la curent cu poezia americană de ultimă oră; aduce în redacţia revistei Tomis, unde este un fel de eminenţă cenuşie, câte un uriaş pe­pene verde pentru a-l împărţi, cu o frenezie orgiastică, redactorilor consternaţi; consacră imnuri de slavă unor femei pe care, întâlnin­­du-le, le studiază la rece şi le consi­deră dezamăgitoare, din cauza vre­unei aluniţe plasate dezamăgitor pe gât; face planuri peste planuri de revoluţionare a poeziei şi uită de ele alergând prin magazine în cău­tarea unei maşini de scris sofisti-­i­cate. Toată această traiectorie în zig­zag se datorează unei contradicţii dramatice între calcul şi spontanei­tate, între luciditate şi fantezie. Nicolae Motoc vrea să uite de sine ştiind că a uitat de sine. Vrea să facă gesturi imprevizibile prevâ­­zându-le riguros. Vrea, în sfârşit, să fie poet rămânând un spirit practic. Tensionata natură psihică se re­flectă în scrisul său care este, deo­potrivă, elaborat şi firesc, preţios şi direct, solemn şi simplu. De multe ori, textele pe care le semnează­­ in­diferent dacă este vorba de p­oezie, proză sau critică literară - se carac­terizează prin îndeplinirea conștiin­cioasă, dar mecanică a unor reguli complicate de producere a literatu­rii. Scriitorul seamănă, în momen­tele respective, cu un ins căruia i s-a explicat de o mie de ori cum se înoată şi care a înţeles el însuşi, fiind foarte inteligent, ce mişcări trebuie să facă pentru a se menţine la suprafaţă, dar care, intrat în apă, respectă în mod exterior, cu o hi­percorectitudine de robot, îndrumă­rile primite şi restricţiile autoimpu­­se, astfel încât se duce inevitabil la fund. Lipseşte suflul unificator, lip­seşte ,,instinctul“, care să dea o co­erenţă organică suitei de gesturi. Există însă destule cazuri feri­cite în care dârzenia ieşită din co- i­mun şi vasta experienţă dobândită în zilele şi nopţile de cercetare a mecanismului literaturii conduc la realizarea unor combinaţii lingvis­tice sugestive şi greu destructibile. Fenomenul este sesizabil nu numai în poezie, ci şi în proză, în special în proza satirică a lui Nicolae Motoc. Acesta este şi cazul fragmentu­lui de roman pe care l-am ales, cu încuviinţarea autorului, pentru de­lectarea cititorilor României lite­­rare. Alex. Ştefănescu V­LAD se simte nefericit şi pentru că iubeşte altă fe­meie. Care nu-1 mai iubeş­te (concluzia lui cam pripită). Sau nu-1 mai iubeşte dincolo de orice chib­zuinţă. Fără să se mai ascundă de ochii şi gura lumii. Şi dacă n-ar fi fost pe dos la început. Ei, nu chiar pe dos. Dar, oricum, la început Vlad îşi poate reproşa că n-o iubeşte destul. Se recu­noaşte în tot ce spune şi face, când se­­ntâlnesc, meschin şi banal. Introduce un coeficient de calcul în tot ce simte pentru ea. De premeditare. Adică exact ce-i reproşează ei acum. Un roi de cifre pune pe fugă vârte­jul de musculiţe aurii şi-i compun în grabă, sub pleoape, mutrişoara nos­timă a Madonei cu Iepure, cum îi mai zice el Amei Praţiu, inspirat de tabloul unui Cinquecentist, dar şi pentru a-şi defini sentimentele dincolo de o sim­plă coincidenţă de nume. Materialul folosit se explică, probabil, prin faptul că femeia, cu nouă ani mai tânără decât Anna Parepa, risipeşte zilnic energie şi bani pentru „a-şi completa“ garderoba. Uneori rămâne fără bani şi se împrumută în stânga şi în dreapta pentru a-şi satisface o dorinţă. Şi se­­nţelege că din această pricină, când n­­are spectacol sau nu cutreieră maga­zinele, îşi pierde timpul în calcule fără sfârşit. Ultima dată îşi cumpără o haină din blană de tigru care o costă salariul ei de la teatru pe câţiva ani. Cifre, deci, negre şi roşii. Unele îi de­senează ochii, sprâncenele şi pârul tuns scurt, băieţeşte, celelalte - gura mare, senzuală, care iată se întredes­­chide într-un rânjet de satisfacţie. Pro­babil pentru că îl vede pe Vlad neferi­cit. Deci, în măsura în care nici el n-o iubeşte la început, nici Madona nu-l mai iubeşte acum. La sfârşit. Ei, n-o iubeşte! O iubeşte el şi-atunci, dar în felul lui, încet. Rezervat. Stăpân pe el. Abia ieşit dintr-o pasiune-tunel vrea să dea răgaz ochilor să se bucure de lumi­nă. Iar tânăra „body-cons“ îl ia de mâ­nă şi-l târăşte, cu încăpăţânare (el, oa­recum, se-mpotriveşte, se preface că protestează, se amuză, se vaită) pe o cărare care duce spre alt tunel-pasiune. Graba ei de a-l vedea legat la ochi. De a-i fi stăpână şi amantă nemiloasă. Nefericit în fericirea lui. Prea se potri­vesc toate ca-ntr-o ecuaţie banală re­zolvată înainte de alţii în acelaşi fel. Nici nu i se permite să aleagă alt tra­seu. Chiar dacă ar duce la aceeaşi ve­che soluţie finală. Un copil - un copil din flori - îşi trimite şi Dumnezeu pen­tru a destemeia şi reîntemeia lumea. Nici tânăra amazoană nu-i vorbeşte despre altceva. C-o îndrăzneală, c-o francheţe care-i trezesc suspiciuni. El se teme, în principiu, de ceea ce se re­petă. De ceea ce se aşează cuminte în­­tr-o serie, împotrivire îngrijorată. Cu argumente. Şi ele încadrabile într-o se­rie. Dacă tot trebuie să traverseze alt tunel-pasiune ce rost are, înainte de a se cunoaşte, să-şi asume răspunderea creşterii unui copil? Nu-i un merit res­pectabil acela că el (el?) i-a dăruit deja două fete unei urbe stăpânite de femei? Vorbe risipite zadarnic, pentru că logi­ca lui se sufocă, îşi dă duhul în braţele tinerei gen hard, decisă şi aprigă. Se lasă târât mai departe, gustând şi din plăcerea secretă de a se vedea con­trazis, dorit, aproape bruscat, cu o vi­goare nemaiîntâlnită. Se lasă târât mai departe observând cu disperare şi re­semnare că noul tunel-pasiune, pe alo­curi inundat de mare, nu mai are o ie­şire. Poate că se compune din câteva segmente, îşi spune el, cu scurte între­ruperi, de peisaj exterior. Nu poate spune exact de când, dar acum e sigur că străbat împreună ultimul segment. Al pasiunii lui. Fericit în nefericirea lui. Pentru că tânăra femeie este cea care îl iubește altfel. încet. Rezervată. Stăpână pe ea. Este, de altfel, deja ma­ma unui copil. Despre care opticianu­­lui îi spune câ-i al lui. Dar şi vicegu­vernatorului Cezar, soţul ei, îi spune câ-i al lui. Graba lui Vlad de a o vedea legată la ochi. Şi ea îl urmează liniş­tită. Se uită însă atent unde calcă. Şi nu mai vrea nici să destemeieze nici să în­temeieze nimic. îl ţine oarecum la dis­tanţă cu argumentele lui mai vechi. Că prea se potrivesc toate ca-ntr-o ecuaţie banală rezolvată înainte de alţii în acelaşi fel, îi oferă, în sfârşit un răgaz, deseori cerut, să caute o ieşire din tu­nel. Să-şi odihnească ochii. Sau să... Jignit de relativa ei indiferenţă. Că nu-i mai permite să aibă iniţiativa. Că dese­ori e stopat. Că depinde de ce simte şi ce vrea ea. Că ea stabileşte cu brutali­tate condiţiile. Că începe sâ-1 trateze ca pe-un partener. De care are nevoie din când în când pentru a face dragoste. Nu ca pe un bărbat pe care-1 iubeşte. Un partener ca oricare altul şi deci uşor de înlocuit. Nefericit, pentru că se vede în felul acesta diminuat ca bărbat şi, oricum, un tratat ca unul care-o iu­beşte. Un partener căruia, când el se îndoieşte câ-1 mai iubeşte, ea se gră­beşte sâ-i „demonstreze“ câ-1 iubeşte. Dar nu-1 mai iubeşte. Că el, îi spune Madona, are un defect (are el mai mul­te!). O fixă. Că ochiul lui dezbracă tot ce simte ea pentru el de aura autentici­tăţii. Că-i bolnav dacă vede peste tot numai falsitate şi minciună. Că ea îl iubeşte, totuşi. Are nevoie de el. Să fie sigur. Şi el nu e sigur decât că nu poate fi sigur de nimic. O­BIŞNUINŢA ne rafinează şi întăreşte simţurile, se gândeşte opticianul. Dar tot ea, de la un anumit prag încolo, le diminuează, le anihilează, treptat, pu­terea. Atunci apare generalul Jamb­u şi apasă pe un buton roşu: gata - alarmă generală! Se declanşează un mecanism secret prin care toate simţurile îşi dau mâna pentru a se crea un alt simţ care devine răspunzător de zonele râmase neacoperite. El, acest simţ, îi comuni­că lui Vlad acum că fumul cinetic e blocat de o nouă pană de curent. (La o oră distanţă de cea care îl ţine suspen­dat pe Victor în telescaun, deasupra plajei). Şi tot el îl avertizează că silu­etele lui alde Flămânzilă, Setila et co. se află în cameră. Aşa că de ce ţi-e tea­mă nu scapi. Primul lui gând, când sa­re din pat, este să guste ceva.Numai în pijama şi papuci se îndreaptă cu ochii închişi spre acel loc sacru din hol unde sub icoana Fecioarei se află frigiderul. Se-aude semnalul ceasului atomic din port sau generalul şi-a început în cam­era fetelor lecţia de muzică? Oricum şi unul şi altul îl anunţă că e ora 8.­­A­­cum Victor străbate parcul din vecină­tatea turnului cinetic, se apropie de ba­zinul unde îşi face toaleta de dimineaţă Lebăda pe care o salvează de lăcomia unor undiţari de pe platformă­. Vlad deschide uşa frigiderului. Trage în piept c-o scurtă senzaţie de fericire, ră­coarea cunoscută. Stă cu mâinile în şolduri, într-o stare de contemplaţie in­terioară, de parcă s-ar afla - ce surpri­ză! - dinaintea întruchipării proiectului visat, îşi dă seama că nu e posibil şi deschide ochii. Altă surpriză. Din ra­ma frigiderului îi zâmbeşte chipul Ma­donei cu iepure, întinde o mână şi chi­pul Madonei se transformă într-o sticlă cu suc de roşii, nu înainte de a-i şopti: „nu uita, dragule, că te aştept la nouă, pe faleză, la capătul digului A.“ Stă aşa c-o mână rezemat de frigider, ne­hotărât, confuz, cu vagi dureri de cap, de stomac, descurajat, iritat câ-şi în­cepe ziua ca un mâncău de duzină. Sâ­câit de nebunia acestei convocări ma­tinale. Troglodit ocolit de orice elan, de orice aspiraţie. Neanimat de nici o idee. De mirare că mai are puterea să se judece singur. Trebuie să ia o deci­zie. Să se opună acestei degringolade, înainte de a se transforma într-un o­­biect uman. Care consumă numai pen­tru plăcerea de a consuma. Sticla cu suc de roşii-­se­ înalţă ca un mic balon, pluteşte prin faţa lui şi deodată, în clipa când îi sare capacul, se opreşte la o înălţime potrivită şi aşteaptă ca Vlad să întindă mâna. Aşteaptă, zgâlţâită uşor de un fior, până când Anna - care are o ureche perfect antrenată să dis­tingă semnificaţia oricărui zgomot din casă­­ strigă din camera ei şi-i porun­ceşte lui Vlad „să lase frigiderul în pa­ce“. Speriată parcă, sticla de suc abia dacă mai are timp să-şi tragă sufletul, îi face cu ochiul lui Vlad, săgetată de­­o rază de soare, şi i se sparge la picioa­re. Vocea Annei - mai mult decât căde­rea sticlei - încărcată de reproşuri vechi, legate de motive cândva lim- Nicolae MOTOC Madona şi sucul 14 România literară

Next