România literară, octombrie-decembrie 1996 (Anul 29, nr. 39-52)
1996-10-02 / nr. 39
(In Don Quijote cu spirit de observaţie NICOLAE MOŢOC este nu numai un scriitor multilateral şi rafinat, ci şi un mereu tânăr pontif al vieţii literare din Constanţa, în oraşul bântuit de febra comerţului, el încearcă să întreţină un cult al poeziei, lipsit de realism şi tenace asemenea cuiva care ar vrea să păstreze o lumânare aprinsă în plină furtună. Pentru atingerea scopului, în care crede neclintit, face o extraordinară risipă de forţe, explică răbdător, ore întregi, ce este poezia unor oameni care îşi consultă pe furiş ceasul de mână, leagă prietenii literare pline de fast din care iese întotdeauna trădat; învaţă cu metodă limba engleză pentru a se pune la curent cu poezia americană de ultimă oră; aduce în redacţia revistei Tomis, unde este un fel de eminenţă cenuşie, câte un uriaş pepene verde pentru a-l împărţi, cu o frenezie orgiastică, redactorilor consternaţi; consacră imnuri de slavă unor femei pe care, întâlnindu-le, le studiază la rece şi le consideră dezamăgitoare, din cauza vreunei aluniţe plasate dezamăgitor pe gât; face planuri peste planuri de revoluţionare a poeziei şi uită de ele alergând prin magazine în căutarea unei maşini de scris sofisti-icate. Toată această traiectorie în zigzag se datorează unei contradicţii dramatice între calcul şi spontaneitate, între luciditate şi fantezie. Nicolae Motoc vrea să uite de sine ştiind că a uitat de sine. Vrea să facă gesturi imprevizibile prevâzându-le riguros. Vrea, în sfârşit, să fie poet rămânând un spirit practic. Tensionata natură psihică se reflectă în scrisul său care este, deopotrivă, elaborat şi firesc, preţios şi direct, solemn şi simplu. De multe ori, textele pe care le semnează indiferent dacă este vorba de poezie, proză sau critică literară - se caracterizează prin îndeplinirea conștiincioasă, dar mecanică a unor reguli complicate de producere a literaturii. Scriitorul seamănă, în momentele respective, cu un ins căruia i s-a explicat de o mie de ori cum se înoată şi care a înţeles el însuşi, fiind foarte inteligent, ce mişcări trebuie să facă pentru a se menţine la suprafaţă, dar care, intrat în apă, respectă în mod exterior, cu o hipercorectitudine de robot, îndrumările primite şi restricţiile autoimpuse, astfel încât se duce inevitabil la fund. Lipseşte suflul unificator, lipseşte ,,instinctul“, care să dea o coerenţă organică suitei de gesturi. Există însă destule cazuri fericite în care dârzenia ieşită din co- imun şi vasta experienţă dobândită în zilele şi nopţile de cercetare a mecanismului literaturii conduc la realizarea unor combinaţii lingvistice sugestive şi greu destructibile. Fenomenul este sesizabil nu numai în poezie, ci şi în proză, în special în proza satirică a lui Nicolae Motoc. Acesta este şi cazul fragmentului de roman pe care l-am ales, cu încuviinţarea autorului, pentru delectarea cititorilor României literare. Alex. Ştefănescu VLAD se simte nefericit şi pentru că iubeşte altă femeie. Care nu-1 mai iubeşte (concluzia lui cam pripită). Sau nu-1 mai iubeşte dincolo de orice chibzuinţă. Fără să se mai ascundă de ochii şi gura lumii. Şi dacă n-ar fi fost pe dos la început. Ei, nu chiar pe dos. Dar, oricum, la început Vlad îşi poate reproşa că n-o iubeşte destul. Se recunoaşte în tot ce spune şi face, când sentâlnesc, meschin şi banal. Introduce un coeficient de calcul în tot ce simte pentru ea. De premeditare. Adică exact ce-i reproşează ei acum. Un roi de cifre pune pe fugă vârtejul de musculiţe aurii şi-i compun în grabă, sub pleoape, mutrişoara nostimă a Madonei cu Iepure, cum îi mai zice el Amei Praţiu, inspirat de tabloul unui Cinquecentist, dar şi pentru a-şi defini sentimentele dincolo de o simplă coincidenţă de nume. Materialul folosit se explică, probabil, prin faptul că femeia, cu nouă ani mai tânără decât Anna Parepa, risipeşte zilnic energie şi bani pentru „a-şi completa“ garderoba. Uneori rămâne fără bani şi se împrumută în stânga şi în dreapta pentru a-şi satisface o dorinţă. Şi senţelege că din această pricină, când nare spectacol sau nu cutreieră magazinele, îşi pierde timpul în calcule fără sfârşit. Ultima dată îşi cumpără o haină din blană de tigru care o costă salariul ei de la teatru pe câţiva ani. Cifre, deci, negre şi roşii. Unele îi desenează ochii, sprâncenele şi pârul tuns scurt, băieţeşte, celelalte - gura mare, senzuală, care iată se întredeschide într-un rânjet de satisfacţie. Probabil pentru că îl vede pe Vlad nefericit. Deci, în măsura în care nici el n-o iubeşte la început, nici Madona nu-l mai iubeşte acum. La sfârşit. Ei, n-o iubeşte! O iubeşte el şi-atunci, dar în felul lui, încet. Rezervat. Stăpân pe el. Abia ieşit dintr-o pasiune-tunel vrea să dea răgaz ochilor să se bucure de lumină. Iar tânăra „body-cons“ îl ia de mână şi-l târăşte, cu încăpăţânare (el, oarecum, se-mpotriveşte, se preface că protestează, se amuză, se vaită) pe o cărare care duce spre alt tunel-pasiune. Graba ei de a-l vedea legat la ochi. De a-i fi stăpână şi amantă nemiloasă. Nefericit în fericirea lui. Prea se potrivesc toate ca-ntr-o ecuaţie banală rezolvată înainte de alţii în acelaşi fel. Nici nu i se permite să aleagă alt traseu. Chiar dacă ar duce la aceeaşi veche soluţie finală. Un copil - un copil din flori - îşi trimite şi Dumnezeu pentru a destemeia şi reîntemeia lumea. Nici tânăra amazoană nu-i vorbeşte despre altceva. C-o îndrăzneală, c-o francheţe care-i trezesc suspiciuni. El se teme, în principiu, de ceea ce se repetă. De ceea ce se aşează cuminte într-o serie, împotrivire îngrijorată. Cu argumente. Şi ele încadrabile într-o serie. Dacă tot trebuie să traverseze alt tunel-pasiune ce rost are, înainte de a se cunoaşte, să-şi asume răspunderea creşterii unui copil? Nu-i un merit respectabil acela că el (el?) i-a dăruit deja două fete unei urbe stăpânite de femei? Vorbe risipite zadarnic, pentru că logica lui se sufocă, îşi dă duhul în braţele tinerei gen hard, decisă şi aprigă. Se lasă târât mai departe, gustând şi din plăcerea secretă de a se vedea contrazis, dorit, aproape bruscat, cu o vigoare nemaiîntâlnită. Se lasă târât mai departe observând cu disperare şi resemnare că noul tunel-pasiune, pe alocuri inundat de mare, nu mai are o ieşire. Poate că se compune din câteva segmente, îşi spune el, cu scurte întreruperi, de peisaj exterior. Nu poate spune exact de când, dar acum e sigur că străbat împreună ultimul segment. Al pasiunii lui. Fericit în nefericirea lui. Pentru că tânăra femeie este cea care îl iubește altfel. încet. Rezervată. Stăpână pe ea. Este, de altfel, deja mama unui copil. Despre care opticianului îi spune câ-i al lui. Dar şi viceguvernatorului Cezar, soţul ei, îi spune câ-i al lui. Graba lui Vlad de a o vedea legată la ochi. Şi ea îl urmează liniştită. Se uită însă atent unde calcă. Şi nu mai vrea nici să destemeieze nici să întemeieze nimic. îl ţine oarecum la distanţă cu argumentele lui mai vechi. Că prea se potrivesc toate ca-ntr-o ecuaţie banală rezolvată înainte de alţii în acelaşi fel, îi oferă, în sfârşit un răgaz, deseori cerut, să caute o ieşire din tunel. Să-şi odihnească ochii. Sau să... Jignit de relativa ei indiferenţă. Că nu-i mai permite să aibă iniţiativa. Că deseori e stopat. Că depinde de ce simte şi ce vrea ea. Că ea stabileşte cu brutalitate condiţiile. Că începe sâ-1 trateze ca pe-un partener. De care are nevoie din când în când pentru a face dragoste. Nu ca pe un bărbat pe care-1 iubeşte. Un partener ca oricare altul şi deci uşor de înlocuit. Nefericit, pentru că se vede în felul acesta diminuat ca bărbat şi, oricum, un tratat ca unul care-o iubeşte. Un partener căruia, când el se îndoieşte câ-1 mai iubeşte, ea se grăbeşte sâ-i „demonstreze“ câ-1 iubeşte. Dar nu-1 mai iubeşte. Că el, îi spune Madona, are un defect (are el mai multe!). O fixă. Că ochiul lui dezbracă tot ce simte ea pentru el de aura autenticităţii. Că-i bolnav dacă vede peste tot numai falsitate şi minciună. Că ea îl iubeşte, totuşi. Are nevoie de el. Să fie sigur. Şi el nu e sigur decât că nu poate fi sigur de nimic. OBIŞNUINŢA ne rafinează şi întăreşte simţurile, se gândeşte opticianul. Dar tot ea, de la un anumit prag încolo, le diminuează, le anihilează, treptat, puterea. Atunci apare generalul Jambu şi apasă pe un buton roşu: gata - alarmă generală! Se declanşează un mecanism secret prin care toate simţurile îşi dau mâna pentru a se crea un alt simţ care devine răspunzător de zonele râmase neacoperite. El, acest simţ, îi comunică lui Vlad acum că fumul cinetic e blocat de o nouă pană de curent. (La o oră distanţă de cea care îl ţine suspendat pe Victor în telescaun, deasupra plajei). Şi tot el îl avertizează că siluetele lui alde Flămânzilă, Setila et co. se află în cameră. Aşa că de ce ţi-e teamă nu scapi. Primul lui gând, când sare din pat, este să guste ceva.Numai în pijama şi papuci se îndreaptă cu ochii închişi spre acel loc sacru din hol unde sub icoana Fecioarei se află frigiderul. Se-aude semnalul ceasului atomic din port sau generalul şi-a început în camera fetelor lecţia de muzică? Oricum şi unul şi altul îl anunţă că e ora 8.Acum Victor străbate parcul din vecinătatea turnului cinetic, se apropie de bazinul unde îşi face toaleta de dimineaţă Lebăda pe care o salvează de lăcomia unor undiţari de pe platformă. Vlad deschide uşa frigiderului. Trage în piept c-o scurtă senzaţie de fericire, răcoarea cunoscută. Stă cu mâinile în şolduri, într-o stare de contemplaţie interioară, de parcă s-ar afla - ce surpriză! - dinaintea întruchipării proiectului visat, îşi dă seama că nu e posibil şi deschide ochii. Altă surpriză. Din rama frigiderului îi zâmbeşte chipul Madonei cu iepure, întinde o mână şi chipul Madonei se transformă într-o sticlă cu suc de roşii, nu înainte de a-i şopti: „nu uita, dragule, că te aştept la nouă, pe faleză, la capătul digului A.“ Stă aşa c-o mână rezemat de frigider, nehotărât, confuz, cu vagi dureri de cap, de stomac, descurajat, iritat câ-şi începe ziua ca un mâncău de duzină. Sâcâit de nebunia acestei convocări matinale. Troglodit ocolit de orice elan, de orice aspiraţie. Neanimat de nici o idee. De mirare că mai are puterea să se judece singur. Trebuie să ia o decizie. Să se opună acestei degringolade, înainte de a se transforma într-un obiect uman. Care consumă numai pentru plăcerea de a consuma. Sticla cu suc de roşii-se înalţă ca un mic balon, pluteşte prin faţa lui şi deodată, în clipa când îi sare capacul, se opreşte la o înălţime potrivită şi aşteaptă ca Vlad să întindă mâna. Aşteaptă, zgâlţâită uşor de un fior, până când Anna - care are o ureche perfect antrenată să distingă semnificaţia oricărui zgomot din casă strigă din camera ei şi-i porunceşte lui Vlad „să lase frigiderul în pace“. Speriată parcă, sticla de suc abia dacă mai are timp să-şi tragă sufletul, îi face cu ochiul lui Vlad, săgetată deo rază de soare, şi i se sparge la picioare. Vocea Annei - mai mult decât căderea sticlei - încărcată de reproşuri vechi, legate de motive cândva lim- Nicolae MOTOC Madona şi sucul 14 România literară