România literară, aprilie-iunie 2016 (Anul 48, nr. 13-26)

2016-04-29 / 18-19. numărul

ştiinţifice nu sunt întotdeauna adevăruri de bun-simţ, că uneori ele chiar contrazic bunul-simţ. Oamenii cred, de exemplu, că frigiderul fabrică frig, deşi în realitate aparatul nu face decât să elimine căldura din interiorul lui. Această evadare din prizonieratul bunului-simţ o practică şi Eminescu, care nu numai că avea o educaţie ştiinţifică, dar regândea ideile primite, neintimidat de verosimilitatea, răspândirea sau prestigiul lor. O admiratoare a lui Eminescu, cercetătoarea de origine indiană Amita Bhose, stabilită în România şi bună cunoscătoare a limbii române, a identificat o similitudine între cosmogonia lui Eminescu şi aceea din Imnul creaţiunii din Rig-Veda. Nu este o presupunere fantezistă­­de genul celor făcute de alţi cercetători, care văd în Eminescu un fel de mag al cunoaşterii sau chiar un autor de profeţii ca Nostradamus), ci de o apropiere cu totul plauzibilă, în condiţiile în care poetul a tradus tocmai Imnul creapunii direct din sanscrită: „ Atuncea nefiinţa, fiinţa nu erau/ A aerului mare, boltitul cort din ceriu/ Ce-acoperea atuncea?... Şi-n ce se ascundeau/ Acele-acoperite... Au în noianul apei/ Au în genune.../ Pe-atunci nu era moarte, nimic nemuritor/ Şi noaptea-ntunecată de ziua cea senină/ Nu era despărţită/ Şi fără de răsuflet sufla în sine însuşi/ Ne mai numitul Unul..." Amita Bhose remarcă, uimită, „cu câtă exactitudine Eminescu a tradus termenii sanscriţi; uneori traducerea sa a întrecut şi pe cea germană sau engleză realizată de autori atât de cunoscuţi". Dar în afară de fidelitatea traducerii mai trebuie remarcată capacitatea lui Eminescu de a regândi textul vedic, de a-l integra într-o viziune proprie, de a-l face să devină al său. Versul „Pe-atunci nu era moarte, nimic nemuritor" nu mai aparţine unui imn din îndepărtata Indie, dinainte de Christos, ci intră deja în componenţa operei unui poet român din secolul XIX e.n. Teoria Big-Bangului, la modă în a doua jumătate a secolului XX şi greu contestabilă şi azi, este anticipată­­rezumată în Scrisoarea I: „Dar deodată un punct se mişcă... cel întâi şi singur!/.../ Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,/ E stăpânul fără margini peste marginile lumii...". Intr-un mod similar îşi reprezintă cosmogeneza adepţii teoriei Big- Bang-ului; ei vorbesc de un punct,­­ de o singularitate fără dimensiuni (dar cu imensă concentrare de energie) care a explodat, nu se ştie din ce cauză, acum 13,7 miliarde de ani, şi afirmă, bazându-se pe efectul Doppler, că Universul se află şi în prezent în expansiune, în toate direcţiile. Un nimic care se răzvrăteşte împotriva condiţiei sale şi devine totul, iată în esenţă logica imposibilă şi grandioasă a cosmogoniei lui Eminescu, inspirată din Rig-Veda, dar şi din intuirea genială de către poet a ceea ce vor gândi oamenii cu mult după moartea lui. Surprinzătoare este folosirea cuvântului „dor" pentru numirea forţei misterioase care face ca lumea să devină necontenit, să se extindă, să-şi desfăşoare frumuseţea inepuizabilă: „De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute/ Vin din sare văi de chaos pe cărări necunoscute/ Şi, în roiuri luminoase izvorând din infinit, Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit." Eminescu îi dă cuvântului „dor", considerat de unii filosofi ai culturii o exclusivitate lexicală românească, un neaşteptat sens astrofizic. Obişnuiţi să-l întâlnim în poezia populară, tresărim descoperindu-l ca termen­­cheie într-o cosmogeneză. Acest cuvânt aduce în ştiinţă o imprecizie profitabilă, o emoţie capabilă să ofere un răspuns unei întrebări căreia raţiunea nu poate să-i răspundă. (N-ar fi exclus ca şi natura gravitaţiei, obsedantă pentru oamenii de ştiinţă de azi, să poată fi definită într-un mod asemănător.) — Intrăm, conduşi de Eminescu, într-un timp imemorial şi ipotetic al naşterii Universului cu un sentiment de fiică, parcă am intra într-o piramidă, încălcând o interdicţie cu valoare de blestem. Avem sentimentul săvârşirii unui hybris. Dar simţim şi o bucurie fără margini, asistând la un spectacol pe care nu l-a mai văzut nimeni înaintea noastră. După ce face risipă de grandoare, poetul trece brusc la reprezentarea umanităţii, care pare, prin comparaţie, minusculă. Şi, inevitabil, ridicolă, luând în considerare ambiţiile oamenilor: „Iar în lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,/ Facem pe pământul nostru muşunoae de fumid. Microscopice popoare, regi, oşteni şi învăţaţi/ Ne succedem generaţii şi ne credem minunaţi". Numai Eminescu poate opera cu asemenea schimbări de perspectivă, producătoare de ameţeală. Ideea de precaritate a fiinţei omeneşti este dezvoltată în continuare cu o plăcere rea, ca o replică la grandilocvenţa numeroşilor Rică Venturiano prezenţi în viaţa publică în a doua jumătate a secolului XIX: „Muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul,/ în acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul/ Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată,/ Că-ndărătu-i şi-nainte-i întuneric se arată." Urmează o imagine care fixează într-un mod impresionant în memoria noastră culturală ideea de efemeritate: „Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze,/ Mii de fire viorie comentarii critice ce cu raza încetează,/ Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adâncă,/ Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă.../ Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,/ Căci e vis al nefiinţă universul cel himeric..." Este o imagine construită o analogie, rezultat al observării atente a naturii de către poet. Putem face şi noi experienţa, într-o zi cu soare, într­­eameră cu ferestrele acoperite de draperii, să dăm puţin deoparte una dintre draperii, pentru ca lumina să pătrundă în cameră printr-o deschizătură îngustă. Vom vedea atunci cum miile de fire de praf suspendate în aerul din cameră, până atunci invizibile, încep să strălucească „în imperiul unei raze", printr-un fenomen de fluorescenţă. Eminescu găseşte cu greu cuvintele pentru descrierea acestui fenomen şi formularea devine stângace: „Mii de fire viorie ce cu raza încetează". Corect era: „Mii de fire viorie a căror existenţă încetează odată cu existenţa razei". în plus, versul nu se leagă cu acela dinaintea lui. Ar fi fost nevoie de un element de legătură. Dar completările, deşi necesare, n-ar fi încăput în cele două versuri şi s-ar fi pierdut ritmul ideilor. Oricum, momentul de ezitare este salvat de o încheiere tragică şi apoteotică: „Astfel într-a veciniciei noapte pururea adâncă,/ Avem clipa, avem raza, care tot mai ţine încă / Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbră-n întuneric,/ Căci e vis­al nefiinţă universul cel himeric..." Se remarcă rezonanţa metafizică a cuvântului încă, cuvânt aparent neînsemnat, de la care poetul obţine maximum de sens. Noi, oamenii, nu trăim nici în prezent, nici în trecut, nici în viitor, ci în regimul lui încă. (continuare în pag. 17) e remarcă rezonanţa metafizică a cuvântului încă, cuvânt aparent neînsemnat, de la care poetul obţine maximum de sens. Mihai Eminescu, 1869, foto J. Tomii, Praga Mihai Eminescu, 1878, foto Franz Duschek, Bucureşti Mihai Eminescu, 1884, foto Nestor Heck, Iaşi Mihai Eminescu, 1887, foto Jean Bielig, Botoşani Cele patru fotografii certe ale lui Eminescu România literară numărul 18-19/29 aprilie 2016 n

Next