România literară, ianuarie-martie 2017 (Anul 49, nr. 1-14)

2017-01-20 / nr. 2

actualitateaC ă Eminescu avea un temperament excesiv ducând lucrurile la extreme o ştim cu toţii. Nici nu avea cum să fie altfel. Un om perfect echilibrat, maiorescian în interioritatea şi exterioritatea lui, nu ar fi putut scrie poeziile pe care le-a scris Eminescu. 12 ■ nifhita danilor Eminem şi ('MialeEra o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari, negre; o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic. Avea aerul unui sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare", aşa îl descrie I. L. Caragiale pe Eminescu la scurt timp după sfârşitul său tragic, petrecut în condiţii destul de suspecte, ce nasc şi astăzi multe întrebări. Acesta este portretul „oficial", pe care autorul Scrisorii pierdute l-a creionat colegului său de breaslă, în linii ferme, clasice, punctându-i cu câteva reflexii generoase, menite, pesemne, să impresioneze posteritatea. Conştiinţa lucrului bine făcut l-a împins pe Caragiale să strecoare printre rânduri şi alte observaţii în care Eminescu iese din cadrul medalionului, oarecum convenţional, turnat de la început: „Avea un temperament de o excesivă neegalitate, şi când o pasiune îl apuca era o tortură nemaipomenită. Am fost de multe ori confidentul lui. Cu desăvârşire lipsit de manierele comune, succesul îi scăpa foarte adesea ... Atunci era o zbuciumare teribilă, o încordare a simţirii, un acces de gelozie, care lăsau să se întrevadă destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească. Când ostenea bine de acel cutremur, se închidea în odaia lui, dormea dus şi peste două-trei zile se arăta iar liniştit, ca Luceafărul lui - nemuritor şi rece... Aşa l-am cunoscut atuncea, aşa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel şi trist; comunicativ şi ursuz; blând şi aspru, mulţumindu-se cu nimica şi nemulţumit totdeauna de toate; aci de o abstinenţă de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieţii; fugind de oameni şi căutându-i; nepăsător ca un bătrân stoic şi iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură! - fericită pentru artist, nefericită pentru om!" Contrastul, oximoronul bine pus în pagină creionează un portret de neuitat. Există în text și o notă, strecurată discret, care ne face să tresărim gândindu-ne la biografia trăită la mod paroxistic de către Eminescu: e vorba de accesul (accesele) de gelozie, al căror martor, fusese, probabil, Caragiale. Oare aceste ieşiri ale lui Eminescu apăreau din senin, din pricina surmenajului, sau aveau, totuşi, o cauzalitate obiectivă?! Că Eminescu avea un temperament excesiv ducând lucrurile la extreme o ştim cu toţii. Nici nu avea cum să fie altfel. Un om perfect echilibrat, maiorescian în interioritatea şi exterioritatea lui, nu ar fi putut scrie poeziile pe care le-a scris Eminescu. Că Eminescu a fost lipsit de maniere comune, iarăşi o înţelegem. Autorul Luceafărului era prea ocupat de ce se întâmplă în forul său interior pentru a fi atent la etichetă. Nici gesturile, nici vorbele sale nu erau din cale afară de manierate. Mi-l închipui vorbind precipitat, cu poticniri, cu pauze în care febrilitatea alterna cu tăcere apăsătoare. Nu știu dacă era un orator perfect. Frazele sale erau razante, exprimând adevărul despre om şi despre epocă. Nu mi-l închipui nici patetic, ci mai degrabă înzestrat cu verb sarcastic, ce şfichiuia simţul comun. Eminescu era deopotrivă încrezător, dar şi suspicios. Pe moment, putea să pară un spirit naiv, uşor de manipulat de către un interlocutor abil cum era Caragiale. Urmau însă introspecţiile şi reflexiile pe care poetul şi le făcea la sfârşitul zilei, derulând în minte evenimentele trecute. O mulţime de replici şi de chipiuri i se perindau rotindu-se în faţa ochilor; atunci anumite decupaje ambigue erau cântărite şi pe faţă, şi pe dos, astfel încât neclarităţile, excesele şi naivităţile de moment, căpătau o altă tentă. E posibil ca în anumite momente grele, ţinând cont că erau colegi de redacţie la Timpul, poetul să fi făcut unele mărturisiri lui Caragiale. Poate chiar unele intimităţi. Dar, desigur, după asta, ştiindu-l uşuratic şi persiflant din fire, şi-a făcut, probabil, multe mustrări de cuget. Eminescu cunoştea prea bine păcatele lui Caragiale, şi se ferea de el. Stând însă mult timp la slujbă în preajma lui, nu avea cum să-şi ascundă stările de spirit. Caragiale pomeneşte de încordare şi de accesele de gelozie ale poetului, accese care „lăsau să se vadă - precizează el - destul de clar felul cum acest om superior trebuia să sfârşească". Asta cu atât mai mult cu cât după astfel de ieşiri, urmau prăbuşirile lăuntrice, când Eminescu se închidea în odaia lui, dormind „dus două-trei zile". Revenind în redacţie, poetul „începea cu verva lui strălucită" să-i predice lui Caragiale budismul, invocând Nirvana, dar, şi pe Kamadeva, zeul indic. „L-am cunoscut, am trăit lângă el, foarte aproape vreme îndelungată şi ştiu cât de mult preţ punea pe plăcerile materiale ale vieţii. L-am văzut destul de adesea scrâşnind din lipsă. Contrarietatea patimilor, dorul vag de poet, acel dor de care se depărtează ţinta, cu cât îi pare lui că se apropie de dânsa, îl aruncau, ce-i drept, în cea mai întunecată melancolie, dar nu-i zdrobeau niciodată lipsa materială însă îl excita, îl demoraliza, îl sfărâma cu desăvârşire (...); da, dar era prea mândru ca să se plângă de asta, şi mai ales acelora ce trebuiau s-o înţeleagă nespusă." După această mărturisire, să ne întoarcem la afirmaţia de la început a lui Caragiale, şi anume: „Am fost de multe ori confidentul lui." Ceva nu sună prea limpede aici. Fiind suspicios şi orgolios din fire, când sceptic şi „nepăsător ca un bătrân ascet", când „iritabil ca o fată nervoasă", Eminescu nu avea cum să găsească în cinicul Caragiale, cel care îşi bătea joc de toate şi de toţi, un confesor. Adevăratul său confesor, mai ales în ceea ce priveşte stările anxioase, aşa cum rezultă şi din corespondenţa purtată, a fost Veronica Micle. Veronica era, într-un fel, oglinda lui, în faţa căreia poetul nu se sfia să-şi arate slăbiciunile: „Sunt atât de bolnav şi mă simt atât de rău şi moraliceşte şi fizic, încât ştirea bună pe care mi-ai dat-o, că consiliul de miniştri ţi-e favorabil, e singura care m-a putut bucura în timpul acesta. (...) Să-ţi spun că abia mă târăsc pe picioare, că nu mai pot nici să-ncalţ, tu ai zice poate că sunt nişte desvăluiri deşarte, deşi tu ştii, Cuţică, că eu spun în genere adevărul". Scrisoarea datează din 5 ianuarie 1880. Epistola conţine, într-un paragraf, şi autoportretul moral, trasat într-o tentă apăsat pesimistă, a lui Eminescu ce urma să împlinească, peste 10 zile, 30 de ani. „Dar nu înţelegi tu, Veronică, că un om ca mine, care într-adevăr nici a crezut ceva, nici a iubit ceva, nici a dorit ceva pe pământ, are ca toţi oamenii în fundul sufletului necesitatea ca oricare de-a se-nchina şi de-a iubi ceva? Nu-nţelegi că pentru un suflet cât de sceptic şi cât de necredincios totuşi există necesitatea de-a iubi ceva?" Că Eminescu spunea, în genere, adevărul nu încape îndoială. Adevărul lui avea însă şi un chip veşnic ascuns, care arareori ieşea fragmentar la suprafaţă. Şi adevărul acesta, legat şi de capriciile sau, mai bine zis, infidelitatea Veronicăi, îl chinuia în nopţile lipsite de somnul binefăcător. Probabil că tânărul Caragiale îi intuia stările anxioase, turnând gaz peste foc. Şi atunci Eminescu exploda. Oare ce fel de confesiuni i-ar fi putut face Eminescu lui Caragiale, fără riscul de-a fi persiflat, pe moment sau mai târziu?! Adevărata relaţie dintre autorul Luceafărului şi cel al Scrisorii pierdute apare tot în corespondenţa purtată cu Veronica Micle. Sentimentele care-l animă nu sunt dintre cele mai nobile: „Cu redacţia s-a întâmplat întâi, - îi scrie Eminescu Veronicăi, pe 10 martie 1880 - că peste noapte s-a schimbat tipografia, ceea ce a încurcat pentru mai multe zile afacerile - al doilea, că alături de Timpul s-a mai dat vânt unui alt ziar, Scrânciobul, devenit cotidian și dirijat de Caragiali. Departe dar ca noua organizare să-mi fi adus vro înlesnire, sunt din contra silit ca zilnic să scriu, căci amicul meu nu mai lucrează decât exclusiv pentru Scrânciobul său, încât am destule şi prea destule cuvinte pentru a mă plânge de el..." Ca un bun amic, Caragiale ar fi putut să-i ofere și lui Eminescu o rubrică la noua publicaţie apărută peste noapte. în fond, Eminescu alerga, ca şi el, să „împuşte francul", însă interesul lui Caragiale era ca Eminescu să fie cât mai ocupat şi să stea în Capitală. Eminescu bănuia ceva, dar fiind peste cap ocupat cu munca la ziar, nu dispunea de timp suficient pentru a-şi răsuci cuţitul în rana care-l apăsa: „Dulcea mea Cuţă - scria el -, tare mi-e dor de tine, de ochii tăi, de guriţa ta şi cu toate acestea România literară numărul 27 20 ianuarie 2017