România literară, ianuarie-martie 2017 (Anul 49, nr. 1-14)

2017-01-20 / nr. 2

i sunt atât de plouat şi de ocupat, încât n-am vreme nici să plec pe vreo două zile la Iaşi, ca-nainte. Am sărit din lac în puţ cu schimbarea asta. Caragiali nu mai lucrează nimic şi abuzează pot zice într-un mod extraordinar de prieteşugul meu pentru el - ba mai are de gând să plece şi la Iaşi, nu ştiu eu singur pentru ce...".‘Caragiale avea, desigur, planurile sale. Aţa îl trăgea la Iaşi. Acolo era Veronica. Nu era bântuit de vreun sentiment special pentru această muză. Vroia doar să-şi încerce norocul. Cinismul său înnăscut îl îndemna să ţese intrigi şi să toarne gaz pe foc. Poate că voia să-l vindece pe Eminescu de amorul lui nebun. Sau, poate, pur şi simplu, vroia să se amuze. Eminescu ştie prea bine care sunt năravurile confratelui său de condei, cu doi ani mai tânăr decât el, farsor, un Don Juan versatil, balcanic, lipsit de scrupule, dar, fiind într-o dispoziţie ceva mai senină, îşi stăpâneşte mânia epistolară. Mai bine zis o amână pe altă dată. Cunoscându-şi slăbiciunile, el se agaţă de dragostea sa pentru Veronica Micle ca înecatul de un fir de pai. Dragostea însă nu-l va ajuta, vârtejul în care e prins îl va trage curând la fund. „Sfânta şi nobila mea amică - scrie el -, când vei crede tu în sfârşit fără urmă de îndoială, că nu te pot iubi decât pe tine. Dacă nu înţelegi tu, Veronică, că un om ca mine, care într-adevăr nici a crezut ceva, nici a iubit ceva, nici a dorit ceva pe pământ, are ca toţi oamenii în fundul sufletului său ca oricare necesitatea de-a crede şi de-a iubi ceva? Nu înţelegi că pentru un suflet cât de sceptic şi de necredincios totuşi există necesitatea de-a crede şi-a iubi?" Şi: „Cu cât această necesitate a fost mai oprimată, mai negată prin raţiune, cu atât ea va deveni mai adâncă, mai inextirpabilă." Probabil că citind aceste rânduri, Veronica i-a înţeles, în mare, zbuciumul. Dar nu l-a cruţat nici ea. Natura sa feminină o împingeau pe calea cochetăriei şi a plăcerilor carnale cu iz bandelairian." Stările acestea de depresie eminesciană nu s-au născut însă doar în faţa foii de hârtie. Ele au fost trăite pe viu de Eminescu la un mod, probabil, exacerbat. E posibil ca aceste gânduri, mărturisite în scrisori, să fi fost spuse şi altora. Unor amici de pahar. Poate chiar şi lui Caragiale. Spirit cinic, care vedea enorm simţea monstruos totul, amicul mai tânăr al lui Eminescu s-a prefăcut, la început, că-i înţelege stările, apoi a început să-l tachineze pe un ton din ce în ce mai insidios, aducându-l pe Eminescu la exasperare. Poetul se stăpâneşte în faţa foii de hârtie, dar o previne, totuşi, pe iubita sa despre starea de care e cuprins, fiind conştient de degringolada prin care va trece în curând: „Adio, draga Cuţă. Nu prea face cochetării şi rămâne-mi credincioasă şi cu inima, şi cu gândul, şi cu tot. De câte ori îmi spui că te împodobeşti, mă muşcă şarpele cel vechi de inimă, acela al geloziei, încât îmi trebuie toată puterea ca să rezist tentaţiunii de-a TE UCIDE ODATĂ TOUT BONNEMENT SĂRUTÂNDU-TE. Gelozia, Cuţă, e singura patimă, care nu produce absolut nimic, nici versuri măcar, căci ea răpeşte omului orice încredere în sine şi în obiectul în care se rezumă toată valoarea vieţii, şi în amici, şi în lume. Nu e patimă mai egoistă, mai înjosită, mai incapabilă de-a fi înălţată peste lumea de rând decât aceasta. Ea are neputinţa invidiei. Dar unită cu părere de rău după un cer pe care l-ai pierdut." Amare cuvinte, spuse parcă-n joacă. în ele e cuprins întreg triunghiul amoros: Veronica, Eminescu și undeva, învăluit încă în umbră, Caragiale. Epistola ce poartă data de 14 martie 1880, se încheie pe un ton patetic, îmbibat de parfumate promisiuni: „Te sărut de mii de ori și rămân pentru totdeauna al tău — Emin." Inevitabil, alimentată de tachinările colegului său de birou, Caragiale, pătruns de neastâmpăr, durerea, mă rog, furia sa va irupe, în epistole, abia peste doi ani, trăiţi, probabil în incertitudine: „Pe pezevenchiul cel de grec (Caragiale, n.n.) nu-l mai primi, te rog; sau - dacă-l primeşti - te oblig să fie şi Câmpeanca de faţă, pentru că nu voi să rămâi tu, om sincer şi adevărat, incapabil de viclenie şi minciună, sub impresia acestui şarpe veninos, acestei arhicanalii ingrate, mincinoase şi spioane (...) Eu ştiu cum tu nu (ai) sentimentul pe care-l am eu şi nu recunoşti că apropierea acestui mizerabil de tine e o injurie mortală pentru noi amân­doi?" Şi: „Nicuţă, fii cuminte. Pe mine m-apucă iar furia înnăscută caracte­rului meu, gelozia, cea mai rea şi mai amară din toate patimile..Scrisoa­rea e datată 7 fevruarie 1882. Parcurgând aceste rânduri ale corespondenţei eminesciene, nu poţi să nu te-ntrebi: ce fel de confesor putea fi Caragiale?! Cunoscându-i caracterul, în clipele de slăbiciune, Eminescu, totuşi, i se confesa. Apoi urmau mustrările de cuget şi nesfâr­şitele tachinări ale celuilalt, în relaţia cu Eminescu, Caragiale apare - cel puţin aşa cum reiese din scrisori - ca un demon, un amestec de Hlestakov şi de Stavroghin sau Piotr Verhovenski din Demonii lui­­Dostoievski. Un farsor şi un intrigant. Gelozia poetului, „cea mai rea şi mai amară din toate patimile", alimentează până la paroxism cinismul tânărului său confrate de la Timpul. Tocmai aerul de „sfânt tânăr coborât dintr-o veche icoană" îl împinge pe Caragiale să ţeasă în jurul Veronicăi Micle o pânză de intrigi şi vorbe de amor, împingând-o să cadă, ca o pradă uşoară, în braţele sale. Paradoxal, dar după aflarea parţială a „adevărului", gelozia poetului se domoleşte. Sufletul său arde, desigur, dar la un foc „stins": „în sfârşit te­ai convins şi tu cu cine aveai de-a face şi doream într-adevăr ca să vezi acea fizionomie de spion şi de om de rând în adevărata ei formă, îngălbenit de o scârboasă invidie şi de scârboase pofte şi cred că în sfârşit ţi s-a fă­cut greaţă, precum mi-e mie greaţă de el. Natura care totdeauna com­pensează defectele cu care încarcă pe un individ i-a dat darul actoricesc de-a simula, de-a părea încântător prin jocuri de cuvinte. Rupe masca acestor jocuri de cuvinte şi a glumelor echivoce şi Satyrul cel mai scârbos, putoarea grecească de capră pătrunde toate mişcările acestui mizerabil. Sunt de părere să nu-l mai primeşti de acum înainte în nici un chip, sub nici un pretext". Atenţionând-o asupra pericolului pe care-l reprezenta „Satyrul", poetul se linişteşte: „Ştiam prea bine - îi scrie el Veronicăi - că va ameninţa, ştiam prea bine că va minţi pe seama mea şi de aceea ţi-am depeşat să fii tare în contra minciunilor acestui escroc. Acum l-ai văzut în adevărata lui figură. Acum ştii cât e de rău şi de mizerabil... acum sunt sigur că nu mai poate face nici un efect asupra unei naturi generoase cum e a ta." Epistola se încheie pe un ton patetic, plin de optimism. „Aşa­dar, nu-1 mai primi de loc (...) Micuţa mea cea dulce­­ vom avea din nou zilele de aur, calme şi mari cari le-am avut o dată, fiind atunci ca acum, al tău şi numai al tău - Emin." Zilele de aur vor veni, dar vor trece ca nourii lungi pe şesuri. Melancolia se va preface în disperare, care va pârjoli tot ce va întâlni în cale. Curând poetul va cădea pradă durerilor şi bolii care-l măcina. Peste viaţa lui va pogorî întunericul. Sfârşitul îi va curma în cele din urmă chinurile. Inclusiv amintirile nefaste, trădările şi mizeriile vieţii cotidiene. La moartea sa, trecând peste neînţelegeri, Caragiale îi va face un portret, menit să dureze în timp. Citindu-l, suntem impresionaţi de măiestria artei caragialiene. Totul e aşternut limpede şi curat. Pe ici­­colo, mai răzbat, printre frazele convenţionale şi nişte arcuri rupte, ce par să sară din context. Ascultându­­le vibraţiile, ne gândim la dragostea lui Eminescu pentru Veronica Micle, şi ne întrebăm: oare cum îl vedea în forul său intim Caragiale pe autorul Luceafărului Probabil că erau momente când îl detesta, cum îl detesta şi Eminescu pe Caragiale. Prudenţa l-a împiedicat să nu facă însemnări şi să nu lase urme scrise despre acest subiect. Probabil că dacă l-ar fi încondeiat, portretul lui Eminescu ar fi fost cu totul altfel decât cel din necrolog. Ce-l enerva cel mai mult la Eminescu? Profunzimea scrisului?Naivitatea? Geniul? Nimic, şi toate acestea la un loc. Caragiale era şi el un om sucit, în ciuda firii sale aparent superficiale, depresiile nu-l ocoleau. Şi nici mustrările de cuget. Invidia, dacă o fi existat, a fost spălată în cele din urmă prin acest portret memorabil, ale cărui rânduri ne tulbură şi astăzi. P­ oetul se stăpâneşte în faţa foii de hârtie, dar o previne, totuşi, pe iubita sa despre starea de care e cuprins, fiind conștient de degringolada prin care va trece In curând. România literară numărul 2/20 ianuarie 2017 T­ ­rb­ilimil anului Juriul proiectului Scriitorul lunii / Scriitorul anului, ediţia a doua, alcătuit din Mircea Mihăieş (preşedinte) Dan Cristea, Daniel Cristea-Enache, Ioan Holban, Eugen Negriei, Nicolae Oprea, Alex. Ştefănescu, Răzvan Voncu, Mihai Zamfir l-a nominalizat drept scriitorul lunii noiembrie pe Varujan Vosganian, pentru romanul Copiii războiului (Editura Polirom). Cartea este o pledoarie pentru valorile umanului, pentru depăşirea adversităţilor personale ori ale istoriei prin asumarea destinului, în urma unor procese de conştiinţă care coincid cu viaţa personajelor dar şi a cititorilor. Scriitorul lunii decembrie a fost ales Alexandru Cistelecan, la împlinirea vârstei de 65 de ani. Valoarea creaţiei sale critice este probată de cărţile publicate în ultima vreme, Zece femei şi Ardelencele. II

Next