România literară, ianuarie-martie 2017 (Anul 49, nr. 1-14)

2017-01-13 / nr. 1

cronica ediţiilor rázván Doncu s-a reproşat, postum, lui Maiorescu că, in faimoasa sa teorie a „direcţiei noi" pe care o reprezintă literatura Junimii, se sprijină pe prea puţine nume. Mult prea puţine, de fapt, pentru a justifica orgoliul de a alcătui o direcţie. Reproşul vizează în principal poezia, acolo unde criticul se bazează, în aparenţă, pe mai multe nume, dar, în fapt, sunt doar două: Alecsandri (mai cu seamă prin pasteluri) şi Eminescu. Celelalte - Samson Bodnărescu, Theodor Şerbănescu, Matilda Cugler-Poni, Dimitrie Petrino - nu mai spun nimic cititorilor de azi şi nu mai spuneau, de fapt, nimic nici cititorilor de după Eminescu. Nu în raport cu aceşti junimişti minori îi ridiculizează criticul pe reprezentanţii „direcţiei vechi": Justin Popoiu, I.C. Drăgescu, Pătârlăgeanu, Petre Grădişteanu et alţii. Detractorii lui Maiorescu au mai adăugat chiar observaţia că, la o privire mai atentă, criticul se face vinovat, pe lângă „gonflarea" propriei direcţii, şi de ignorarea unor poeţi nejunimişti, ca B. P. Hasdeu sau Alexandru Macedonski. Care, fără să aibă anvergura lui Mihai Eminescu, nici popularitatea lui Alecsandri, echilibrau, totuşi, balanţa în care, în partea opusă Junimii, stătea, în Direcţia nouă în poezia şi proza română (1872), neantul. Exceptându-i pe Alecsandri (care, la drept vorbind, face parte din... „direcţia veche") şi pe Eminescu însuşi, în afara Junimii se aflau, în realitate, poeţi cel puţin la fel de buni, dacă nu chiar mai buni decât cei din interiorul ei... Geniul societăţii nu a constat, aşadar, în unicitatea ei absolută, ci în continuitatea unei acţiuni formative, în care actul critic a mers mână în mână cu producţia literară. Cel mai bun critic de la Chişinău, Eugen Lungu, a realizat încă din 1990 o antologie utilă pentru studiul tectonicii literare a epocii junimiste, intitulată Poeţi de pe vremea lui Eminescu. In ea erau cuprinşi poeţii care alcătuiseră între 1866-1889, fundalul pe care s-a construit edificiul eminescian. In 1990, antologia acoperea un gol de decenii, în care, peste Prut, antijunimismul a mers mână în mână cu anti-românismul, iar opera acestor scriitori a fost complet ocultată. Nu era, totuși, cel mai bun moment pentru receptarea unei asemenea culegeri, în pofida unor cronici de întâmpinare în principalele reviste din ţară, motiv pentru care antologia a fost reluată, într-o a doua ediţie, şi în 1999. După cum a constatat editorul, însă, succesul de întâmpinare nu a fost urmat de o reală revenire a acestor poeţi în circuitul istorico-literar, nici de o mai bună înţelegere a dinamicii formelor poetice în perioada junimistă. Iată de ce Eugen Lungu ne oferă acum o a treia ediţie, adusă la zi, a acestei necesare antologii, care ne aduce în faţa ochilor textele reprezentative ale acestor poeţi, pe care istoria literară îi evocă, adesea, în bloc, fără a-i fi citit. Exerciţiul revizitării lor nu are valoare numai în sine, ci şi pentru a risipi noul val de elucubraţii pseudoeminescologice (la fel de productiv la Chişinău, ca şi la Bucureşti, Iaşi sau Craiova). Comparaţia poeziei lui Eminescu cu cea a reprezentanţilor minori ai „direcţiei noi" ne poate ajuta să înţelegem mai bine geneza şi, până la urmă, qualia geniului eminescian. Care, anticipez, nu constă în materia poeziei sale şi nici în a fi „nepereche" (cum îi spun „eminescologii" conspiraţionişti), ci în sinteză şi în viziune. Eminescu asamblează altfel materiale cu care lucrează şi alţii şi proiectează pe alte paliere de cunoaştere şi sensibilitate idei poetice comune în epocă. Astfel, supune banalitatea post-romantică unui proces alchimic, al cărui rezultat miraculos e poezia sa... Dar să revenim la poeţii din epoca lui Eminescu. Antologia lui Eugen Lungu este una minuţioasă, atât ca repertoriu, cât şi ca selecţie a poemelor. Criticul nu s-a mulţumit cu numele în jurul cărora Maiorescu, în Direcţia nouă..., glosează mai consistent, ca Samson Bodnărescu, Matilda Cugler, Theodor Şerbănescu şi Dimitrie Petrino, care apar, alături de Alecsandri şi Eminescu, chiar în subtitlul primului capitol al studiului, în comentariul consacrat lui Mihai Eminescu, de pildă, Eugen Lungu îl găseşte citat pe Nicolae Nicoleanu („Ironia amară care străbate din puţinele poezii ale răposatului N. Nicoleanu este mult mai puternică şi mai aprofundată în Eminescu") şi, în consecinţă, ne propune o selecţie din poezia acestuia. Cele 11 poezii alese, dacă le raportăm la dimensiunea antologiei şi la spaţiul rezervat altor poeţi, arată că, deşi, cum afirmă Eugen Lungu, „gloria poetică a lui Nicolae Nicoleanu a ţinut o fracţiune de secundă", creaţia sa nu a fost atât de restrânsă, pe cât spune Maiorescu. Alte nume, care în studiul criticului junimist apar fugar sau deloc, se bucură de aceeaşi atenţie critică în antologie: Anton Naum, Vasile Pogor -în legătură cu care circulă insistent legenda că n-ar fi scris nimic (?) -, loan Ianov, Nicolae Gane, Mihai de Bonacchi, Iacob Negruzzi - pe cât de venerat ca memorialist, pe atât de uitat ca scriitor -, loan Pop-Florentin, Ştefan Vârgolici, Mihail D. Cornea, Nicolae Beldiceanu, Miron Pompiliu, Dumitru C. Ollănescu-Ascanio, Veronica Micle, Nicolae Volenti. Extensia limitelor „direcţiei noi" nu este formală şi nici nu e menită să umple artificial un tablou. Poeţii citaţi sunt, cei mai mulţi dintre ei, junimişti mai mult sau mai puţin activi şi, de asemenea, amici personali ai lui Titu Maiorescu şi/ sau ai lui Mihai Eminescu. Au făcut parte, categoric, din peisajul poetic al momentului eminescian şi din vecinătatea criticului junimist, punerea lor în raport (nu numai cronologic) cu poetica eminesciană fiind, prin urmare, legitimă. Antologia realizată de Eugen Lungu nu este, de asemenea, doar o selecţie valorică din poezia contemporanilor lui Eminescu. Cum spuneam, imboldul primei ediţii, din 1990, a fost unul recuperator, criticul a dorit să contrazică, prin texte, teoriile sovietice şi „moldoveniste" cu privire la Junimea şi la opera eminesciană, arătând că societatea ieşeană a generat un curent puternic, cu efect novator şi întemeietor în literatura română. Totodată, că Eminescu, oricât de genial, nu a apărut din neant, împotriva epocii sale, ci, din contră, a fost sinteza care a ridicat epoca la înălţimea creatoare a personalităţii sale. Astăzi, utilitatea antologiei e chiar mai mare, însă, decât în 1990. Nu doar pentru că la Chişinău reapar elucubraţiile cu privire la identitatea noastră culturală. Ci şi pentru că, dincoace de Prut, proliferează o pseudo-eminescologie conspiraţionistă, de un primitivism ce evocă timpuri pe care le credeam apuse. Istoria literară are datoria de a restabili faptele, ceea ce Eugen Lungu face în introducerile critice care deschid fiecare capitol al antologiei. Adevărate intrări de dicţionar literar, aceste introduceri recompun tabloul epocii eminesciene şi al Junimii, sugerând firele nevăzute care îi leagă pe actorii acelui moment literar de vârf, fie ei principali (ca Titu Maiorescu şi Mihai Eminescu), secundari (ca Samson Bodnărescu ori Theodor Şerbănescu) sau simpli figuranţi. Reconstituirea nu intenţionează să îi repoziţioneze valoric pe aceştia din urmă, ci să redea complexitatea acestei epoci, pe care interpretările instrumentalizate ideologic au falsificat-o şi o falsifică şi azi, reducând-o la o luptă politică (?!) între „naţionalismul" oprimat, întruchipat de „bietul" Eminescu, şi „anti-românismul" tuturor celorlalţi, în frunte cu Maiorescu. în realitate, a fost o epocă de creaţie în toată puterea cuvântului, în care marele secret nu este de natură conspiraţionistă, ci literară. Şi constă în modul cu totul personal în care Mihai Eminescu a prefăcut banalitatea post-romantismului sentimental şi minor al celorlalţi în poezia sa majoră. Prima poezie majoră, de la începutul sincronizării în cultura română. Poeţi de pe vremea lui Eminescu nu aspiră să dea o explicaţie a acestui mister, pe care numai interpretarea critică o poate da, însă, prin efortul său de a reciti (în ediţii princeps greu accesibile!) şi selecta valoric poeziile valabile ale minorilor de la 1870- 1880, Eugen Lungu oferă cititorului toate piesele de care are nevoie pentru a recompune verosimil tabloul poeziei junimiste. ■ I Eminescu şi poezia „direcţiei noi” eminescu, oricât de genial, nu a apărut din neant, împotriva epocii sale, ci, din contră, a fost sinteza care a ridicat epoca la înălţimea creatoare a personalităţii sale. Poeţi de pe vremea lui Eminescu .4 Poeţi de pe vremea lui Eminescu, antologie de Eugen Lungu, ediţia a I-a, Editura Cartier, Chişinău, 2016, 629 pag. 5 România literară numărul 1 /13 ianuarie 2017 .