România literară, octombrie-decembrie 2018 (Anul 50, nr. 44-52)
2018-11-09 / nr. 48
ins £ 30 C ésEoa 00 o(N 00) 'oc O' oo Vioria alexandrescu a plecat şi Pilică, antrenorul de aur! Săptămâna trecută, când deplângeam starea jalnică la care a ajuns gimnastica românească, eram tentat să o compar cu prăbuşirea similară a handbalului nostru. Dacă gimnastica nu a mai avut un Nicolae Vieru în fruntea federaţiei, nici handbalul nu l-a mai avut pe Lucian Grigorescu, iar dacă Octavian Bellu şi Mariana Bitang nu mai conduc loturile naţionale, nici handbalul nu-i mai are pe Oprea Vlase, Nicolae Nedef şi Constantin Pilică Popescu. Vlase s-a stins acum şapte ani, Nedef anul trecut, iar Pilică Popescu, ultimul dintre ei, a plecat acum, după ce împlinise 90 de ani la începutul lui septembrie. Dumnezeu să-i odihnească! M-am numărat printre cei care l-au condus pe ultimul drum, duminică, la Cimitirul Ghencea Civil, unde mărturisesc că m-aş fi aşteptat cel puţin la prezenţa unei gărzi de onoare, gândindu-mă că, recent, Franţa declarase funerarii naţionale pentru neuitatul Aznavour, un monstru sacru, fără îndoială, care a dăruit Hexagonului şi celebritatea vocii sale unice. La rândul său, profesorul Pilică Popescu a dăruit României şi handbalului feminin tricolor nu mai puţin de trei titluri mondiale, două la handbal în 11 (1956 şi 1960) şi unul la handbal în 7 (1962), pentru care a binemeritat supranumele de „Antrenorul de aur“. în palmaresul său au mai existat însă o mulţime de alte titluri şi medalii, dintre care amintesc argintul de vicecampioane ale lumii din 1973, câştigarea Cupei Campionilor Europeni în 1961, a Cupei IHF în 1984 şi a City Cup în 2000, plus 7 titluri naţionale, cu patru echipe diferite, dea lungul unei cariere fabuloase, extinsă la...57 de ani! Profesorul Pilică Popescu a fost primul Antrenor emerit al handbalului românesc (1960) şi tot primul Antrenor Internaţional de Excelenţă (2007), iar cele peste 80 de lucrări ale sale dedicate handbalului au fost şi au rămas de referinţă pentru toţi pasionaţii acestui sport. Nu în ultimul rând, monumentala sa „Istorie a handbalului românesc“, însumând peste 1.000 de pagini în două volume, este cronica inegalabilă a tuturor anilor de glorie, scrisă de cel care i-a trăit aproape de la un capăt la altul! A fost, fără îndoială, cel mai mare antrenor al handbalului românesc şi maş fi aşteptat să fie onorat ca atare şi la finalul vieţii! Din păcate, n-a gândit nimeni şi cuvenita gardă de onoare. Ministerul Tineretului şi Sportului nu a trimis nici măcar o coroană, cum a făcut doar federaţia, dar prezenţa impresionantă a oamenilor de handbal a compensat, din fericire, aceste lipsuri de neiertat. Copleşitor a fost faptul că au ţinut să ia parte la ceremonie fostele campioane ale lumii, distinse profesoare universitare ajunse astăzi la vârsta senectuţii, care au pus mână de la mână depunând la catafalc cea mai mare şi mai frumoasă coroană! Le-am revăzut acolo pe doamnele Elena Pădureanu, Maria Constaninescu, Aurora Leonte, Lenuţa Dobârceanu, Aurora Bran-Alexandrescu şi Elena Hedeşiu,marea absenţă fiind Elena Jianu, căpitanul naţionalei, astăzi în vîrstă de 90 de ani! Stăteau grupate, una lângă alta, cu ochii în lacrimi, dar degajând astfel puternicul sentiment de unitate care le-a purtat spre marile victorii mondiale, sub bagheta reputatului lor profesor. Doar ele mai erau în viaţă dintre cele care cuceriseră primul titlu mondial din 1956, alături aflându-se şi nepotul regretatei Carolina Cârligeanu. Şi mai veniseră să-l omagieze pe Pilică Popescu foştii lui colegi de liceu, câţiva profesori de la Şcoala sportivă , cărora le-a fost director, ca şi o serie de alte handbaliste crescute de antrenorul de aur. Nu ştiu câţi dintre cei de faţă le mai cunoşteau sau recunoşteau pe fostele triple campioane ale lumii, dar presupun că preotul care a slujit rânduiala înmormântării nu era la curent cu prezenţa celebrelor doamne din asistenţă, pentru că, dacă ar fi ştiut, cu siguranţă că le-ar fi binecuvântat! Aşa însă... Dumnezeu să-l odihnească în pace pe profesorul Constantin Pilică Popescu, cel mai mare antrenor din istoria handbalului românesc. Ne va lipsi, cum ne lipsesc astăzi şi Oprea Vlase, şi Nicolae Nedef, iar aşa ne putem explica de ce tot căutăm şi aducem antrenori din ţări care au învăţat cândva de la noi, consecința fiind că handbalul autohton nu mai e ce-a fost. Ca dovadă, iată, fetele de la CSM București s-au mai făcut de râs o dată, fiind învinse chiar duminică, pe propriul teren, de norvegiencele de la Kristiansand, cu 26-31!!! • Despre pielea ta Egiptenii, Cunoscând pielea ta, au spus apoi. Primul pergament ar fi arătat ca aceasta, un comerciant din centrul oraşului Singapore, ne vorbeşte despre superstiţiile, legendele acestui loc, în malaieză, chineză şi tamila. Ne arată un apus cu aceleaşi striaţii Ca pielea ta înfiorată. Covorul, pe care împăraţii călcau Cu tălpile goale, Roşu ca pielea ta Din jurul coapselor. Melcul despărţit brutal de cochilie, Lăsând în jur urme, arătând ca pielea ta spălată în râul rece. Dincolo de pielea ta, e tot piele, Mi se pare că lipsesc sângele, carnea, oasele. Straturile de piele continuă la nesfârşit. Seara, îţi ascultam inima. Se auzea îndepărtat precum un clopot de incendiu în vreun sat vecin. 5. (azi trăim într-o lume alb-negru, fotografiată color) Făceam ordine prin fotografii. In teancuri, albumele, plicurile, cărţile poştale. Tata pusese pe ani, pe evenimente de familie, fotografiile în albume, cărţile poştale, în funcţie de ţările vizitate. Trecuseră deja două ore. într-un târziu, mi-am dat seama că pusesem din greşeală pătura peste cinci poze, se pare, din niciun album. Erau cu mine mic, la aniversări alb-negru. încercam să văd vreo diferenţă dintre aniversările color de azi şi cele alb-negru din trecut. îmi spuneam, azi trăim într-o lume alb-negru, fotografiată color. Cineva loveşte un gong care se face ţăndări Dorinţa ta De a locui în oraşe mici, provinciale, Liniştea, atât de mare, Umbra ei peste zăpadă O face mai rece. Laşi uşile deschise, te întinzi Pe canapele, răsfoieşti Foi goale, Senzaţia că eşti închisă într-o încăpere cu pereţii de scoică. Cineva loveşte un gong care se face ţăndări, în ceasul de lângă tine Orele şterse încep să lucească, iese luna dintre nori. Afară gheaţa scrâşneşte prelung Ca şi cum O corabie în mijlocul oceanului îngheţat încearcă să înainteze. Somnul cu faţa la perete. Respiri de parcă Aerul ar fi valuri de praf. Zăpada se transformă în fulgi, începe să ningă invers. Ne strângem în braţe Atât de puternic încât Oasele nopţii Trosnesc. (Vol. Noaptea mea de insomnie) Nu îmi iese. Nu îmi iese şi gata. Arunc la coş întruna foi mototlite. Nici nu ştiu cât timp a trecut, în camera de la etajul 5 nu există, nu a existat vreun ceas. De ce să mânjesc aceşti pereţi, acest aer, cu treceri nejustificate ale orelor... Oricum, pereţii sunt bătrâni, ursuzi, cu urechile pline cu clei întărit. De abia mă mai înţeleg cu ei. E mai greu decât înainte. Şi sunt doar un chiriaş. E totuşi târziu, în depărtare, pe autostradă. Luminile farurilor sunt tot nişte furnici Agitate. De pe lună cad fire de tencuială. Câteva stele au siguranţele arse. în mine, nervii bat cu pumnii în timpane, Ca nişte africani la vreo sărbătoare de a lor, Bătând cu pumnii în tobe vechi. Fragmente din respiraţia fiecăruia Ies din casă, Las toate ferestrele deschise, Nu de aer am neapărat nevoie, Ci de respiraţia fiecărui trecător, Măcar fragmentată. Când voi reveni, La sfârşitul zilei, Să găsesc totul Puţin schimbat în casă un fel de ceaţă înşelătoare Ca în zilele de vară. Obiectele oarecum în neorânduială, Mai vulnerabile, Mai transparente, Sufocate în propria lor umbră, în fiecare ceva care aduce Cu ticăitul unui ceas în apă, în aer să plutească diferite Fragmente din respiraţia fiecăruia. • Csavu pápa