România literară, octombrie-decembrie 2018 (Anul 50, nr. 44-52)
2018-11-09 / nr. 48
1» Semantica termenului mofturi, întâlnită frecvent în uzanţa lui I.L.Caragiale, cuprinde variantele: capricii, fandoseli, nazuri, fasoane. Iar în definirea perifrastică a sa, moftul este „un demon cu trei capete oribile: Minciuna, Bârârea şi Zavistia,din studiul său. Moftul român (studiu de mitologie populari), îi acordă aceluiaşi termen o determinare sentenţioasă, în primul număr al propriei reviste satirice, Moftul român (24 ianuarie, 1893): „O, Moft! tu eşti pecetea şi deviza vremei noastră, dezvoltând pe larg această sintagmă, care merită lecturată în plinătatea sensurilor ei: „Silabă vastă de neţărmurit cuprins, în tine încap aşa de comod nenumărate înţelesuri: bucurii şi necazuri, merit şi infamie, vină şi păţenie, drept, datorie, sentimente, interese, convingeri, politică, ciumă, lingoare, diferită, sibaritism, viţiuri distrugătoare, suferinţă, mizerie, talent şi imbecilitate, eclipse de lună şi de minte, trecut, prezent, viitor - toate, toate cu un singur cuvânt le numim noi românii moderni, scurt MOFT. La modul ironic şi satiric totodată, moftul în concepţia sa devine o marotă specifică românilor, a „spiritului nostru public". Dacă englezii au spleenul, rușii, nihilismul, francezii, l’enguement, spaniolii, morga, italienii, vendetta etc, românii au Moftul (Idem). Oglinda, sau prisma, prin care Caragiale a privit lumea românească a sfârşitului de secol XIX şi a începututului de secol XX, pare să fi fost una previzionară, cu lungimi de undă transseculare. Cele mai numeroase şi mai condamnabile mofturi româneşti sunt depistate de Caragiale la politicieni, vituperându-le atât în comediile, momentele şi schiţele sale, dar şi în publicistica politică. Tema e destul de cuprinzătoare, exemplele sunt multiple, aflate în revistele proprii, dar şi în cele la care a colaborat, în perioada 1976-1977, a început să publice la gazetele politice şi umoristice, printre care: Ghimpele, Telegrafii, Asmodeu, Alegătorul, editând apoi publicaţii proprii sau în colaborare: Claponul, Un calendar al Claponului, Moftul român (împreună cu A. Bacalbaşa), Vatra (împreună cu I.Slavici). A condus Naţiunea română, Epoca literară, a colaborat la majoritatea publicaţiilor vremii, printre care: Timpul, Voinţa naţională, Constituţionalul, Gazeta poporului, Ziua, Epoca, Lumea veche, Tribuna, Românul, Convorbiri literare ş.a. IICaragiale sondează cu deosebire „stratul de jos" al societăţii, la care „simţiminţile omeneşti" sunt comune tuturor, manifestate ca o notă specifică“sub formele unei spoieli de civilizaţie occidentală (...) transformată aici într-o adevărată caricatură a culturei moderne“.(Titu Maiorescu- Comediile d-lui Caragiale), este „zglobiu ca un palicar, gălăgios ca un barcagiu, sarcastic, mistificator"', „naturalistul nostru prin excelenţă", cu „un umor inefabil ca şi lirismul eminescian", ilustrând magistral printre altele „specificul şi mecanismele parvenirii", sprijinit pe „genul său plebeian". (G.Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent)- Caragiale „ a mânuit totdeauna ironia ca pe o floretă" (N.Manolescu), a tratat moravurile cu „otrăvurile bufe" (Ruxandra Cesereanu) ale operei sale. Ca om politic, Caragiale s-a dovedit nestatornic, oscilând între conservatorism și liberalism, trecând chiar şi pe la socialişti, fiind „când înduioşător, când picant, dacă nu de-a binelea revoltător câteodată." (Dan C. Mihăilescu)Articolele lui politice alcătuiesc „o figură oximoronică" tensionată, anonime, ori semnate cu pseudonime sau cu numele real, având conştiinţa că prin „politică participă la o farsă" mereu umilit de gazetăria de partid. (Florin Manolescu). I.LCaragiale admonestează luptele politice propunând la 1878, un principiu cu valabilitate permanentă: „Nimeni cu minciuna nu poate duce foarte departe". (Liberali şi conservatori). De asemenea el constată judicios şi peren că progresul se datorează conducătorilor care trebuie „să-şi jertfească întreaga energie pentru accelerarea obligată a mersului" şi că partidele şi guvernele pot încuraja şi grăbi progresul, dar îl pot şi împiedica. [în goană...). Admonestează lâncezeala „decadenţa“opoziţiei care vorbeşc la tribună ca la catedră, cu cărţi, cu citate din autorii străini, pe când auditoriul aşteaptă o „emoţiune, excitaţiune, iritaţiune!". Regretă impetuozitatea vechilor oratori clasici care ar vorbi astfel: „Fraţilor! Ciocoiii domnesc, într-adevăr domnesc; dar să vă spui eu cum domnesc! Domnesc prin mişelie, prin infamie, prin crimă, prin reacţiune, lucruri care fac onoare poporului că e contra...“ în loc de asemenea reacţii temerare, se întâmplă numai „dezbateri, dezbateri şi iar dezbateri".(Decadenti). Se pare că istoria se repetă şi certifică nevoia de recitire a clasicilor! Cum se va vedea şi în continuarea evocării publicisticii politice a lui Nenea Iancu. Sfidează intruziunea politicului în activitatea instituţiilor statului care ar merge „dacă nu s-ar amesteca politicul", politicienii „neavând în vedere decât interesele politice". (Politică în toate). Ca trase la indigo cu cele de azi, aceste fapte politice de pe la 1896, nu vi se pare? Amendează tânguirile politicienilor care se plâng că nu se face ştiinţă şi artă cum trebuie lipsindu-ne savanţii şi artiştii de elită: „Nu-ţi rămâne alta decât să feci politică". (Politică în toate) Astăzi, cu toate că avem valori, dar le ignorăm cu desăvârşire, contăm în continuare pe lozinca lui Caragiale: „Vorba, vorba umflată şi seacă" (Tirania vorbei), îi persiflează pe politicienii care sfidează literatura, scrisul: „Nu, condeiul trebuie rupt şi aruncat ca un stilet otrăvit!" Nu desigur şi al literaturii partinice. Literatura democratică şi potrivnică este hulită: „Să răstorni balivernele răscăcărate şi apocaliptice, să combaţi apucăturile lipsite de omenie, să-ţi baţi joc de ridicul?" înseamnă că „literatura dumitale nu e numai un lucru de prisos în societate, cum credeam noi, recunoscând-o, ci d-a dreptul o primejdie naţională!" (Liberalii şi literatura). Publicistul satiric, care este I.L.Caragiale, pune în paralel literatura și politica. Pentru d, Literatura fiind „sora mai mare a Politicii". „Literatura vine la fiece moment să dea de-a dreptul ajutor Politicei, îi este aliată combativă, îi este o călăuză cuminte". Dar Politica trebuie să fie cu adevărat „arta de a evoca toate izvoarele de energie proprie a unei naţiuni, de a le regula curgerea, garantându-le alimentarea continuă" şi nu numai „ meşteşugul de a căpătui interesele materiale" ale unora. Un dinte ascuţit are Nenea Iancu contra colectivismului de partid. Le impută „colectiviştilor" lipsa de pietate faţă de istoria şi tradiţiile româneşti (pură asemănare!), „întrucât nu stau în strânsă mofturi româneşti o legătură cu daraverile şi mascarlâcurile nenorocitului lor de partid." (Lipsă de pietate şi de gust). La o relectură necesară a publicisticii politice caragialiene, faptele politice şi sociale dezavuate ar trebui să constituie un ghid bun de estimat şi de urmat, în direcţiile contrare celor incriminte, şi de onorabilii noştri diriguitori postdecembrişti, în numele unui „colectivist" pecetluit cu puterea majorităţii, Caragiale propune o întrebare retorică: „Te-ai fi gândit vreodată să ajungă partidul nostru în halul ăsta?" însă şi un răspuns: „Dar la ce mai bine vă puteaţi aştepta nişte secături ca voi?" (Sfârşit meritat). n articol politic incendiar putem spune, cu certitudine, un pamflet virulent este 1907. Din primăvară până-n toamnă, publicat în Adevărul din octombrie 1907. „La vremuri noi tot noi", această maximă proverbială, intrată în folclor, a lui I.L.Caragiale, care nu și-a epuizat expresivitatea şi veridicitatea, peste timp, este detaliată: „A căzut un guvern şi a venit altul, îndată toată administraţia se înlocuieşte. O clientelă pleacă, alta vine". Se perpetuează astfel această „cutumă" a politicii noastre, de parcă ar fi un totem inconturnabil. Laudă însă tânărul Regat Român, „un stat de ordine par exellence", neexplicându-şi izbucnirea unei răscoale ţărăneşti, cea din 1907, de aşa mare amploare, decât prin erorile politicienilor. Din cauza lăcomiei celor două partide istorice, a celor două „bande", liberal şi conservator, şi a clentelei lor, care alternează la putere, după princpiul nefast „flămânzii trec la masă, sătuii la penitenţă". Caragiale realizează un asiduu rechizitoriu critic al întregii societăţi: arendaşi fără scrupule care exploatează nemilos ţăranul; justiţia posesoare de autoritate care nu-şi onorează prestigiul, cu excesiv de numeroasa clasă a avocaţilor; şcolile, „fabrici de funcţionari, de salariaţi publici şi de avocaţi - o pletoră de semidocţi, fără caractere, fără omenie..." Fabrici care alimentează oligarhia despotică, stăpânitoare, oligarhie „accesibilă oricui prin nimereală, prin loterie, prin aventură". Toţi ahtiaţi după căpătuială rapidă şi nemăsurată. Această oligarhie „legiferează, administrează, calcă astăzi legile pe cari le-a făcut ieri, preface mâine legile făcute azi, ca poimâine să le calce şi pe acelea, fără spirit de continuitate şi fără altă sistemă decât numai împăcarea momentană a exclusivelor ei interese, pentru perpetuarea sacrei organizaţiuni numite aci democratice.“. Nu se poate. Caragiale trăieşte. De unde să fi ştiut el ce se întâmplă astăzi în minunata noastră ţară, din mirabilul an 2018, mileniul al treilea? Toate aceste acte vicioase au dus la ridicarea ţăranilor, iar pentru înăbuşirea răscoalelor cele două facţiuni politice şiau dat mâna ca să scape „ţara" de primejdia pierderii privilegiilor. „Pupat toţi piaţa endependenţi", ca într-o telegramă caragialiană. Chiar dacă anterior reprezentanţii celor două facţiuni se gratulau cu „trădător de neam" şi „fiul lui Edzebut", doi adversari, un liberal şi un conservator, s-au strâns în braţe, cu lacrimi fierbinţi. Trădătorul de neam se preschimbase în apărătorul patriei, iar fiului lui Belzebut îi crescuseră aripi de heruvim. Răspunderea pentru izbucnirea răscoale, căutată în afară, considerată ca faptă a unor mâni străine, precum a agenturilor capitaliste din revoluţia decembristă. Regele, tăcut o perioadă, reclamă adevărata cauză a dezastrului, nenorocita politică a partidelor şi a bărbaţilor de stat. După potolirea sinistrului, oligarhia îşi revine la vechile mofturi: cacialmale, şoapte, intrigi, sfori şi sforicele, pişicherlăciuni, minciuni. O concluzie amară desprinde Caragiale: „pe când d-asupra se-nvârteşte tot cu mai mult avânt veselul cancan fără soluţiune, acolo, în adânc, gem uriaşe nevoi materiale şi morale ale unui popor întreg - singura temelie, singura raţiune de a fi a statului naţional român...“. Asemănarea cu timpurile politice actuale este irefutabilă şi necesită o patriotică şi limpede judecată a oamenilor de bună-credinţă, a poporului întreg, pentru a împiedica repetarea jalnică a istoriei. * Toma Grigorie în uzanţă » caragialiană . 30 O3»3 OM 30 3 SUB #1. 00 sO 30 ?d" 3a* ‡1 S' N‡ O1—100 *