România literară, octombrie-decembrie 2021 (Anul 53, nr. 41-52)

2021-10-22 / nr. 44

c­ el puţin pentru relatorii avangardei. Născut în raz, volumul memorialistic al lui Saşa Pană, are un statut de obiect de cult. Şi pe bună dreptate. Imediat după instaurarea comunismului, avangarda a intrat în coliziune cu ideologia dominantă. Unii dintre reprezentanţii ei (de la Gellu Naum la M. H. Maxy) au devenit realist-socialişti, chiar dacă adesea putem distinge jocul şi farsa sub concesiile făcute imperativelor epocii. Alţii, ca Gherasim Luca sau D. Trost, au emigrat şi, rămânând de stânga, şi-au expiat tragic rătăcirea ideologică de dinainte de război, în fine, câţiva, ca Sesto Pals, au intrat pur şi simplu în catacombe, literar vorbind, au refuzat să mai scrie, refugiindu-se în meserii obscure, fără vizibilitate publică, iar apoi au emigrat şi ei, revenind la literatură abia în anii senectuţii, când avangarda era demult istorie literară. Nu s-a mai reeditat nimic din scrierile grupării, până spre finalul anilor 1960, și nici sinteze critice nu au mai apărut, până la cercetarea lui Ion Pop, Avangardismul poetic românesc (1969). Chiar dacă după revenirea lui Gellu Naum la literatura adevărată­­ survenită abia în 1968, când a publicat volumul de poezii Athanor-, avangarda a reintrat în circuitul literar, multe aspecte, opere şi personalităţi nu au fost niciodată recuperate în timpul regimului comunist. Pe de-o parte, exista o anumită reticenţă a unor bonzi ai regimului de a-şi recunoaşte tinereţea „burgheză“ şi „decadentă“, pe de alta, funcţiona teama de spiritul liber, ludic şi internaţional al avangardei, care contravenea orientării închistate şi naţionaliste a ceauşismului. Volumul de memorii al lui Saşa Pană, apărut în 1973, a ţinut loc, prin urmare, atât de „arhivă“ documentară a avangardei, cât şi de „stindard“ în jurul căruia să se grupeze creatorii, cercetătorii şi admiratorii ei. Cu atât mai mult, cu cât cartea nu a mai fost reeditată, omisiune de înţeles înainte de 1989 (în contextul în care, cum am spus, fostul regim a avut o relaţie ambiguă cu fenomenul cultural şi politic al avangardei­, cu totul bizară în anii noştri, când gruparea a revenit puternic în atenţie, prin ediţii, cercetări şi descoperiri în arhivă. Prima reeditare a acestui text de referinţă survine abia acum, în acest moment aparte al vieţii publice. Felul în care s-a produs mă face să presupun __________________________________ că editorii­­ mă refer la Vladimir Pană şi îngrijitorul de falo, al textului, custodele arhivei paterne, la redactorii de carte, Magdalena Mărculescu şi Silviu Dragomir, şi la directorul editorial Bogdan-Alexandru Stănescu­­ au tratat cartea ca pe un eveniment. Aspectul grafic, fără să fie de lux sau bibliofil, este foarte îngrijit, de înaltă calitate artistică, iconografia adăugată e de primă mână, iar promovarea este şi ea la înălţime. Ar fi păcat ca bulversarea produsă de pandemie să deraieze traseul de receptare, mai ales în rândurile publicului larg (căci cel specializat o va primi, nu mă îndoiesc, drept ceea ce este).­­I­nainte de a trece la conţinutul propriu-zis al volumului, se cade să reamintesc faptul că Sașa Pană cel din 2021 nu mai este cel dintre 1973-1989, în special după 2000, datorită unor reeditări și cercetări de arhivă­­ apărute în cadrul Bibliotecii „Avangarda", coordonată de Ion Pop­­, profilul literar al acestui Mecena al suprarealismului s-a schimbat considerabil. Recuperările (cum ar fi Prezentări, carte oprită de cenzură în şpalturi, în 1948, şi editată abia în 2012) şi reeditările (proza de ficţiune, cuprinsă în Viaţa romanţată a lui Dumnezeu, retipărite în 2006 şi 2016, eseurile critice din Sadismul adevărului, reluate ultima dată în 2015) l-au transformat pe Pană dintr-un amfitrion, care ocroteşte manifestările literare ale celorlalţi, însă nu convinge ca autor, într-un scriitor în toată puterea cuvântului. Această autentică repoziţionare a sa în canonul interbelic s-a făcut cu preţul renunţării istoricilor literari la unul dintre clişeele cele mai solide cu privire la suprarealism, şi anume, clişeul refuzului ideii de operă. Fragmentarismul programatic este, totuşi, mai mult o poietică (adică un procedeu constructiv al textului, în special în proză) decât o poetică, un principiu al operei. Căci, după cum se poate observa şi în cazul lui Saşa Pană, fragmentele s-au adunat în cărţi, iar cărţile, considerabil mai numeroase decât ştiam înainte de 1989, într-o operă amplă, coerentă, cu multe faţete. Cu alte cuvinte, fidelitatea faţă de literatură a fost mai puternică decât cea faţă de ideologia literară asumată. Nu este Pană singurul avangardist care trece prin această metamorfoză, însă el reprezintă, probabil, repoziţionarea cea mai spectaculoasă. Prin urmare, şi Născut în ’02 trebuie privit printr-o altă lentilă decât până acum. Masivul volum, subintitulat Memorii - file de jurnal - evocări, nu mai poate fi considerat doar arhiva informală a avangardei (căci textul conţine mai mult decât rememorări privindu-l pe autor în contextul anilor 1930-1948), sau un substitut al operei absente (căci opera există, iar memoriile au locul lor în cadrul ei). Oricât de mult ne-ar plăcea drama, nu mai putem presupune acum că Sașa Pană, la o etate apreciabilă, a scris 800 de pagini exclusiv pentru a contribui subversiv la efortul de readucere in circuit a suprarealismului ocultat. Geo Bogza trăia, în fond, şi era mult mai bine poziţionat politic, în acest scop, decât fostul său mentor şi Mecena literar... Dacă am persista în această prejudecată, am pierde mult din farmecul şi substanţa acestor­­­­ memorii şi, nu în ultimul rând, ar trebui să vorbim şi despre inexactităţile şi confuziile ei, la capitolul documentar. In general - reiau, cu scuzele de rigoare, un loc comun -, nu trebuie supraestimat palierul informaţional al literaturii confesive. Chiar în cazul spiritelor riguroase şi înzestrate cu capacitate de obiectivare, tentaţia deformării faptelor în sens personal e mare, iar memoria individuală, mai puţin performantă decât arhiva. Aş atrage atenţia, acum, asupra altor aspecte remarcabile ale acestor memorii. rimul este şarmul naraţiunii lui Saşa Pană. Fostul medic militar Alexandru Binder, convertit în poet şi prozator suprarealist,­­a născut într-o familie evreiască tradiţională, din nordul patriarhal al Moldovei. Viitorul editor al nonconformistei reviste „unu“, sancţionat de superiorii militari pentru activitatea sa literară „scandaloasă", este, la origini, un produs al lumii sadoveniene. Evocarea copilăriei petrecute la Dorohoi, într-un sfetl moldovenesc, unde atât evreii, cât şi românii trăiau o viaţă tradiţională, în care (în afara tradiţiei) nu se întâmpla nimic, este povestită cu dulceaţă şi savoare specifică. Trebuie să înregistrăm, aşadar, şi mărturia lui Pană la capitolul aparte, de literatură a stetl­­ului, cu atât mai preţioasă, cu cât vine din partea unui literat puţin susceptibil să şi-o asume, iar lumea respectivă, ţinând de vechea Românie, a dispărut pentru totdeauna, în urma Holocaustului şi a comunismului. Al doilea aspect ţine de conţinutul personal al memoriilor, care nu vizează numai episoadele mitice cu Bogza sau Voronca, ci şi aspecte mai puţin plăcute, legate de dubla condiţie, de evreu şi scriitor de avangardă, a medicului militar Alexandru Binder. Care a trecut greu prin Holocaust, fiind dat afară din armată, ca evreu (în 1938), şi a avut de îndurat toate chinurile antisemitismului oficial din perioada dictaturilor legionară şi antonesciană. Evreu şi „avangardist“, scriitorul se afla sub o dublă acuzaţie din partea regimului, ceea ce a făcut supravieţuirea sa şi mai dificilă. Remarcabil este faptul că anii prigoanei rasiale, reconstituiţi în carte după însemnările ţinute la cald, cu mult curaj, atestă luciditatea şi conştiinţa umanistă din spatele frondei suprarealiste de dinainte de război. în fine, nu aş trece cu vederea nici partea finală, care narează succint întâmplări din perioada 1944-1948 (inclusiv unele care privesc tranziţia dintre Societatea Scriitorilor Români şi Uniunea Scriitorilor din România, după ce breasla a ieşit zguduită din frământările războiului). Om de stânga, Saşa Pană a privit cu încredere viitorul postbelic, ca mulţi alţi intelectuali români, fără să anticipeze catastrofa comunizării României. Memoriile sale păstrează - fără îndoială, tot din paginile de jurnal de epocă - acest optimism, amar contrazis apoi de istorie. Păcat că această splendidă reeditare, în care textul, bine îngrijit, e însoţit de o iconografie de mare interes, nu este prevăzută şi cu un aparat critic demn de conţinutul memoriilor unuia dintre scriitorii noştri avangardişti reprezentativi. • razvan voncu o carte-cult Saşa Pană, Născut în ’02. Memorii - file de jurnal­­evocări, ediţia a doua, Editura Pandora M, Bucureşti, 2021, 831 pag. 7 30 6 3 3 «■« fii•H fil› g I N‹ N› On cr 2. a› K› ON›

Next