România, iulie 1938 (Anul 1, nr. 45-60)

1938-07-16 / nr. 45

APOSTOLUL civilizația e un lucru ce se poate. Un ideal realizat cu mijloace sufleteşti In afară de rolul pe care Universi­tatea Populară „­Nic. Iorga" l-a în­deplinit timp de 30 ani în viaţa cul­turală şi naţională a poporului ro­mânesc, această nepreţuită operă a unui singur om are marea însuşire de a da prilejul unei constatări, din care se pot trage învăţăminte de mare folos pentru societatea româ­nească. Născută din Iniţiativa personală a d-lui profesor Nicolae Iorga şi ro­dită numai de munca entuziastă şi susţinută a acestui mare ctitor su­fletesc şi cultural al neamului no­stru, Universitatea Populară, care-i poartă numele, nu s’a bucurat nici­odată de fondurile bugetului statului şi nici de sprijinul pecuniar al vre­unei alte corporaţii publice. La rândul ei, conferenţiarilor, cari ţin cursuri la această Universitate, precum­ şi tuturor celor се-şi dau cu drag contribuţia lor modestă la asi­gurarea bunului ei mers şi a găzdui­rii auditorilor ei în epoca de cursuri, ea nu le-a dat niciodată vreo des­păgubire, sub nici o formă, pentru prestaţiunile lor, de orice natură ar fi ele. Pentru toţi aceştia, munca pusă în serviciul Universităţii Popu­lare „Nic. Iorga", tocmai pentru că este cu desăvârşire dezinteresată, e răsplătită cu prisosinţă de mulţumi­rea sufletească a împlinirii unei da­torii, care ar trebui să apese asupra oricărui om de cultură şi de suflet românesc; această muncă este pri­vită în acelaşi timp şi ca o cinstire deosebită pentru cei ce o prestează, numai pentru că sunt chemaţi sau acceptaţi de d. profesor Iorga la o­­pera de colaborare cu domnia-sa. Această îmbinare fericită a unui scop înalt, urmărit cu mijloace de realizare exclusiv sufleteşti, nu este oare cea mai evidentă dovadă, în special pentru tineretul nostru, căe roadele pe care trebue şi poate să le dea necesitatea găsirii şi urmăririi unui ideal, aşezat deasupra celor­lalte preocupări din viaţa de toate zilele a fiecăruia dintre noi? Şi în al doilea rând, această unică şi măreaţă operă culturală nu con­stitue oare o preţioasă indicaţiune pentru necesitatea schimbării co­n­­cepţiei etice asupra vieţii practice, care domneşte la noi şi potrivit că­reia individul şi societatea aşteaptă totul numai de la iniţiativa şi spriji­nul statului? D. prof. Nicolae Iorga, prin Uni­versitatea din Vălenii-de-Munte, a servit şi serveşte cu Vorba şi cu fap­ta, o minunată lecţie de înaltă ţi­nută morală şi educativă, ale cărei roade este îndrituit a le aştepta şi pentru care societatea noastră tre­bue să-i rămână recunoscătoare. Prof. I. N. Evian Aşezămintele dela Văl­enii-c­e-M­­inte 1) Universitatea populară „N. Ior­­ga“ întemeiată în anul 1908. 2) Şcoala misionarelor de cultură naţională, înfiinţată in anul 1922. 3) Editura „Datina Românească“ a cărei tipografie a luat fiinţă în a­­nul 1908. Insă pentru a se înţelege aşa cum se cuvine şi cum trebue, aceia ce reprezintă Vălenii-de-Munte, vom reproduce caracterizarea făcută de Ш. S. Regele Carol al II-lea, care a spus: „Şcoală de iubire, de adâncă gândire şi cultură românească". Casa d-lui N. Iorga la Văleni Amintiri Ştiu din proprie mărturisire că d. Iorga s’a stabilit şi a locuit perma­nent multă vreme în Văleni, fiindcă a socotit o povară prea mare pen­tru Domnia sa chiriile dela Bucureşti din acel timp, şi că, a locu­it la început o casă mică, cu geamlâc în faţă, alături de actuala sală de cursuri. Atunci l-am cunoscut personal, fiind chemat de Domnia sa pentru a-i restaura casa în care locueşte acum, o veche casă românească pără­sită, în care ploaia pătrunsese mult, putrezind chiar unele din grinzile principale care susţineau zidurile interioare ale clădirii. Era o casă a boerinaşilor călinari de proporţii mai deosebite, având patru camere mari peste un subsol înalt, iar în faţa dinspre miază-zi, un ceardac deosebit de larg, înconjurat cu stâlpi de stejar înfloriţi cu sculptură ve­che, care contribue ca vara în toiul căldurilor să fie în casă o tempera­tură destul de plăcută, răcoroasă chiar, dând astfel d-lui Iorga posi­bilitatea de a lucra apărat de dogoarea de afară. Atâtea opere de sea­mă au fost concepute în acea cameră de proporţii obişnuite: biuroul Domniei sale, de unde au trecut la zaţul tipografiei creată de Domnia­sa alături de sala de cursuri. In acea tipografie modestă a văzut lumi­na zilei prin tipar, cea mai mare parte din scrisul Domniei sale, care umple, de lumină o jumătate de secol din viaţa ţării. Cu un meşter italian glumeţ şi inteligent cu care făcea haz d. Iorga, am restaurat casa, acoperind-o cu ţigle şi păstrăndu-i cât mai complect­ caracteri­c­ originar. Fiind prea neîncăpătoare i s-a adaos încă patru camere mai mici, formând un parter scund cu un etaj dea­supra şi o cameră de bac. Mai târziu a fost continuată prin restaura­rea vechilor dependinţe de pe fundul curţii, ca bucătărie şi camere de servitori cu o sufragerie deasupra, scară de serviciu şi un garaj, alături. O frumoasă grădină cu pomi fructiferi înconjură casa pe două la­turi, împrejmuită de jur împrejur cu zidurile vechi ale primei aşezări, reparate. E gospodăria celui mai mare intelectual al ţării, loc de odihnă aşa cum înţelege Domnia sa odihna, care şi aci, ca şi pretutindeni, e numai muncă în folosul culturei noastre, întreruptă doar de plimbările pe cari le face la asfinţitul soarelui pe la diferite instituţii create în jur. In acea vreme a începuturilor, am făcut şi o schiţă de plan pentru sala de cursuri, destul de modestă şi aceasta, la a cărei inaugurare Re­gele Carol I a trimis pe cei doi nepoţi mai mari pe atunci. Principele Carol şi Principesa Elisabeta, cari au fost găzduiţi la d. Iorga, asis­tând şi la cursuri mai multe zile. In acea împrejurare s’a fixat pe un perete al sălii de cursuri de mâna actualului Rege Carol al II-lea, o placă de marmoră comemorativă. Lecţiile d-lui Iorga din acele zile au fost tipărite într’o broşură şi îmi amintesc că între altele Domnia sa explica lapidar cum „Badea Ion“ de la ţară, dacă e aşa de vioi şi aşa de adaptabil civilizaţiei, este fiindcă sub cenuşa aşezată. Pe mintea lui de vremea maşteră, zace latent o veche moştenire a celor două civilizaţii mari la cari au luat parte stră­moşii lui, el fiind moştenitor direct. Au urmat multe alte instituţii înfiinţate de Domnia sa, ca şcoala de misionare institutul Regele Ferdinand I, Palatul Regina Elena, iar Vă­­leniul între timp, dintr’un târguleţ uitat la poalele munţilor, a ajuns azi un orăşel civilizat şi înfloritor creat în cea mai mare parte, de către d. N. Iorga. T. T. Socolescu Profesor-Arhitect ROMÁNIA T­­rebue să, se ajungă acolo în­cât în chip mecanic orice om din societate să răspundă in acelaşi fel la anume întrebări. „Numai atunci putem spune că avem o societate, altfel avem atace cu o aglomeraţie de oameni cu pă­reri individuale".­rebue să readucem la ceea ce a fost la început viaţa neamu­lui nostru, dar să nu introdu­cem cultura cum se vrea azi, urba­nă la sate, ci să căutăm a reveni la tradiţiile poporului, şi astfel să nu îndepărtăm cultura de la mediul na­tural de unde am pornit". C­ivilizaţia" înseamnă un com­plex de forme ieşite din ac­ţiunea popoarelor care şi-au trecut unele altora cuprinsul aces­tui cuvânt. Sunt lucruri făcute, pe care le ai in săltat, in bibliotecă. Dacă poporul chinez şi mai ales japonezii au împrumutat formele Europei apusene, aceasta înseamnă că au devenit popoare civilizate. Cultura e altceva. Ea nu e un lu­cru pe care să-l înfăţişezi gata pre­gătit, ci este o elaboraţie sufleteas­că vie, care merge înainte şi prinde şi pe orice om din societate, şi pe acela care numai prin datini, prin tradiţii, păstrează rămăşiţele unei civilizaţii care n’a murit fără a lă­sa urme şi care dela sine poate zvâcni intr’o nouă cultură. Pe când b­ultiură bună nu trebue să desfacă o societate de mediut desfacă o societate de mediul admirabile culturi orăşeneşti, făcu­te pentru ţări care au dus o viaţă urbană, aşa zisele culturi urbane, — nu voiu zice ca d. Blaga la Acade­mia Română — într’un discurs ca­re a meritat înalte laude, la care nu mă pot alătura, — culturi cita­dine. Grecia veche n’a avut ţărani; ea avea o cultură orăşenească. Cea nouă, cu o cincime din greci în A­­tena o urmează. Civilizaţia romană a început intăiu în formă rurală şi deodată a trecut în urbanismul grecesc. De aceia a mâncat Italia şi apoi toată lumea supusă Romei, căci Roma cu ce a adunat, a ames­tecat şi a conrupt, şi nu „latifun­­diile”, „a pierdut Italia". Cultura a­­ceasta latină de oraş trece prin Bizanţ şi prin alte forme in Răsă­rit. In Apus ea a creiat Franţa, ca­re se sprijinea odată pe o viaţă populară, care a fost însă jertfita când pe viaţa de oraş dela început s’a adunat, din toate oraşele cre­­iându-se oraşul oraşelor Parisul, indu-se oraşul oraşelui de Paris , până astăzi foarte mult străbătută­­ de vechile elemente medievale. Noi am primit civilizaţia aceasta v­e împrumuta, cultura este ceva pe urbană. Facem case cubiste, bule­­care-l creăm fiecare din noi şi în­­­ varde largi, dar de acestea nu pre­­tre noi, fi­ă marea massă, a ţăranilor, şi nici măcar provincia. La noi rura­­lul e mâncat de urban, şi urbanul din Bucureşti a mâncat pe celălalt. Uitaţi-vă aici în stradiţele dintre frumoasele livezi: case in ruină, case de vânzare, case de închiriat. Lumea fuge la Bucureşti. Dar cul­tura nu trebuie să se îndrepte îm­potriva condiţiilor naturale ale vie­ţii poporului. Trebue să readucem la ceea ce a fost la Început viaţa neamului nostru, dar sâ nu intro­ducem cultura cum se vrea azi, urbană la sate, ci să căutăm a re­veni la tradiţiile poporului, şi astfel să nu îndepărtăm cultura de la me­diul natural de unde am pornit. Cultura care-l face pe om misan­­trop, aducându-1 să dispreţuiască pe semenii săi, aceia care-i face obraz­nic, amărât, ca şi aceia din care ie­se insolent, cultura aceasta trebuie pecetluită, osândită. Nu ne trebuie cultura care nu leagă pe oameni între ei ci aceia care, pornind de la o înţelegere între noi, şi până la cel mai mic, întinde apoi, o mână ge­neroasă către umanitatea întrea­gă. In al treilea rând, orice cultură e rea dacă îndepărtează pe om dela el însuşi. Din nenorocire o anume cultură îndepărtează pe oricine o primeşte dela fondul propriu. Nici şcoala, împotriva voinţii conducă­torilor ei, nu pleacă dela ce ştie copilul, delà ce doreşte, delà ce vrea să creeze; admirabilele lui cunoş­tinţe sunt neglijate. Un băiat de pădurar sau unul de grădinar, sunt mult mai capabili sâ explice ce e­­ste o pădure sau o floare, decât ori­ce manual de ştiinţe naturale. Nu se ţine seamă in acest caz, de experienţa omului care a trăit aco­lo, care ştie ce-i pădurea şi gră­dina, care are simţul pădurii şi al grădinii. Zestrea iniţială se distru­ge în loc să se cultive. Energia crea­toare a copilului este extraordinară şi ea trebuie de sigur, ţinută în sea­mă. Şi când o distrugem, pe ruinele ei stropite cu dispreţ clădim edifi­ciul artificial al şcolii actuale. Aceasta s’ar putea compara cu lu­crarea unui inginer, care într’o re­giune cu iuţi ape curgătoare ar fa­ce instalaţii electrice întrebuinţând mijloacele tehnice ce se folosesc in regiuni unde nu este puterea natu­rală. Să nu ne rupă, deci cultura dela noi înşine, cum nu trebuie să ne rupă delà­ cei din jurul nostru şi nu trebuie s’o facă nici delà me­­diul natural în care ne trăieşte nea­mul. Căci acestea trei sunt însuşi­rile unei bune culturi. Casa Apostolului dela Vălenii-de-Munte CĂRTURARUL Dacă Dumnezeu ar fi îngăduit domnului prof. Nicolae Iorga să creeze, lumea, suntem convinşi, în­­tr’atât de intens român este — În­cât ar fi creat numai România. Făptura-i înaltă, pare coborândă pe treptele trecutului, dintre fal­durile vişinii ale perdelelor din săli domneşti. II poţi vedea cărturar şi mânui­tor de lumi de înţelepciune prin veacurile româneşti plin spatele vie­ţii noastre, învestmântat în caftan de samur şi stând lângă scaunul Domnului cu isvorul său de duh in calea faptelor. „Ţeara fără bătrâni" este o zi­cală, o formulă care nu ne cuprin­de. Ne-au fost ferit destinele de a­­ceastă sterpăciune şi s’au perindat prin veacuri, precum de-a lungul u­­nor mari­ cămări atâţi bătrâni, cari au ajutat înţelepciunea rorr,ireas­­că. Dar d. prof. Iorga nu este un bă­trân ci este una dintre acele mari minţi răsărite pe pământul ţării noastre, continuare a geniului româ­nesc. Ne aduce linişte acest sentiment de permanenţă pe care îl încercăm, gândind că timpul nu ne poate lip­si de veghea minţii sale asupra lu­crului nostru. Sunt câteva altare la care idolatri ne putem închina. Este altarul ce­lor 1300 de volume-opera. Altarul de la „Vălenii de Munte” unde se ri­dică gândul şi slova românească. Sunt faptele mari şi de muncii ale vieţii sale. Pentru că peste toate şi din toate duhul făpturii profesor­­ului N. Iorga suie fără de moarte, către fresca văzduhului, unde zugră­vim cu gândul apostolii înţelepciu­nii neamului. Racţu Boureanu ! Momente delà cursuri O înştiinţare apărută în „Neamul Românesc” din 11 iunie 1908, vestise cetitorilor de pretutindeni, fericita hotărîre a ţinerii cursurilor de vară, la care îşi dădeau concursul lor, câţiva profesori universitari şi oa­meni de ştiinţă ca Gheorghe Mur­­goci, Nicolae Dobrescu, Ştefan Bog­dan, Alexandru Lapedatu, N. Ciotoni, Vasile Bogrea, Pr. N. Popescu şi alţii. Ele fuseseră cerute profesorului, de către tinerii bucovineni ce parti­cipaseră în primăvara acelui an la expoziţia de la Iaşi, şi care îşi vedeau in felul acesta împlinit o veche do­rinţa aceea de a putea cunoaşte ţnai de aproape istoria şi literatura* neamului românesc, predată de un­ român în limbă românească. Deşi astfel de manifestări nu maii fuseseră cunoscute la noi şi cu toate piedecile pe care în zadar oficialita­­­tea încercase a le face, s’a văzut dej toată lumea, cât de necesare erau aceste cursuri de vară pentru învio­rarea sufletească a poporului romă­nesc. Chiar îndată după închiderea lor, un articol apărut în „Drapelul” din Lugoj sublinia „trebuinţa lor ar­zătoare şi pentru cei din ţările co­roanei Sf. Ştefan”. Cu un număr sporit de conferen­ţiari, ele au fost reluate în vara a­nului următor. Cuvântarea de des­chidere o ţine marele Delavrancea vorbind despre poezia populară ro­mânească, iar profesorul Iorga lă­mureşte încă odată rostul cursurilor, „care se înţeleg poate mai bine peste­ hotare de­cât în cuprinsul ţerii. Acei mulţi români de peste hot]­tare care stau departe de şcoala­ naţională românească în cel mai, înalt înţeles al ei şi care totuşi au­ nevoie de ea pentru a-şi întări şi, lămuri conştiinţa, pot să folosească­ acest răgaz al cursurilor pentru a-şi­ desăvârşi creşterea românească şi orientarea în literatură şi ştiinţă”. Cursurile anului 1910 se deschid la 1­1 Iulie, cu aceeaş caldă însufleţire. Participă şi de data aceasta mulţi­ bucovineni. Se organizează excursii­ la M-rea Zamfira şi la Câmpina­­ unde Liga Culturală a dat o ser­bare pentru ajutorarea inundaţi­lor din Banat, iar la sfârşitul cursu­rilor un grup de ascultători pleacă sub conducerea d-lui profesor la Snagov, unde li se face istoricul bi­sericii. Cea de a patra serie a cursurilor o deschide la 1 iulie 1911 d. pofesor Iorga în locul lui Xenopol, care fu­sese aşteptat pentru aceasta. Profe­sorul scoate în lumină schimbarea de atitudine faţă de cursuri a oficiali­tăţii care prin ministrul C. C. Arion înţelegea să dea acum 2000 lei, pen­tru clădirea unei săli de cursuri pro­prii. Mai departe lămureşte deosebi­rea care există între cursurile de vară de la Vălenii de Munte şi alte universităţii populare. „Caracterul deosebitor al cursurilor de la Văleni, stă în tendinţa lor de a împrăştia cultură, în vederea celor mai grab­nice necesităţi morale, ale sufletului nostru naţional. Suntem un neam fărâmiţat şi cea dintâiu datorie a ceasului de faţă, e să strângem a­­ceste fărâme prin imprimarea ace­­luiaş spirit de cultură”. In anul 1912 deschiderea cursuri­lor se face într'un cadru de deose­bită sărbătoare. In prezenţa a AA. LL. Lor Principesa Elisabeta şi Prin­cipele Carol şi a unui numeros audi­tor, se inaugurează sala de cursuri, care adăposteşte şi astăzi, pe acei care vin să-şi adape sufletul din lu­­minele ce se împrăştie dela catedra ei. Printr’o însufleţită cuvântare d. D. Munteanu Râmnic în numele ti­neretului dela cursuri, aduce omagii Alteţei Sale ,Principelui Carol, expli­când simţămintele ce îi adună pe cursiştii de pretutindeni la această şcoală. Iar d. profesor Iorga rosteşte o cu­vântare cu adevărat profetică: „Cea­suri mari vor veni, în care toţi tre­bue să fie alături, gata a plăti soar­­tei binele veşnic al unui neam, cu jertfa acestei vieţi trecătoare. Soli­daritatea de atunci, trebue pregăti­tă din vreme, în munca şi iubirea la­olaltă, prin acea cultură care hră­neşte acelaş ideal... Când astăzi sun­teţi împreună la bucuria şi speranţa noastră, ce dovadă mai sigură poate fi că în zilele cele grele va fi iarăşi un singur neam, recunoscându-se întreg în Regele lui şi un Rege pri­mind în sufletul lui aspiraţiile unui neam întreg?”. Răsboiul balcanic în care trebui să intervină şi România întrerupe cursurile anului 1913. Ele sunt relua­te la 1 Iulie 1914, dar ţin numai 20 de zile din cauza isbucnirii răsbouilui mondial. In cuvântarea de deschi­dere profesorul arată cum cursurile au fost întrerupte în anul trecut, în urma unor împrejurări din care vaza neamului s’a înălţat, o parte cât de mică a meritului, revenind şi acestor cursuri care nu sunt numai de „cu­noştinţe” ci şi de „conştiinţă”. In anul 1915 nu se mai ţin cursuri. Apropierea datei de 1 Iulie smulge profesorului un articol plin de emoţie şi duioşie, arătând că ele nu-şi mai pot avea rostul în acele clipe hotări­­toare.. „Ani de zile s’a vorbit aici despre un crez care este acum în faza spo­vedaniilor înaintea morţii, despre nevoi naţionale care stau să se în­deplinească ori să piară în fum, des­­spre o menire pe care ceasul viitor o va dărui ori o va nega, dacă nu pentru totdeauna — aceasta nu!— măcar pentru câtăva vreme, poate pentru cât mai au de trăit oamenii de vârsta mea. Aceste lucruri nu se pot spune de câteva glasuri între patru pereţi ai unei săli; numai a­­rama trâmbiţelor şi bubuitul de tu­nuri le pot spune in largul câmpii­lor de bătălie". A venit după aceea marea şi stră­lucita încercare, menită să adune şi să lege la­o­laltă fărâmele trupului naţional. „Un sfânt potir de sânge şi de lacrimi s’a ridicat pentru binecu­vântarea cea mai scumpă”. Idealul naţional pentru care se dusese atâta luptă prin grai, prin scris şi prin faptă, era în sfârşit în­deplinit. Cursurile dela Vălenii de Munte îşi dăduseră cu prisosinţă partea lor, la înfăptuirea acestei ne­­peritoare opere. Mai aveau ele vreun rost, în urma condiţiunilor de vie­ţuire schimbate ale neamului româ­nesc? De bună seamă. Intr‘un articol din 7 Iulie 1921 profesorul face cunoscută hotărîrea de a le învia, începând cu data de 1 August. „Cursurile nu vor avea drept scop decât să lămurească re­pede în punctele esenţiale probleme de azi ale românimei, dând cunoş­tinţe indispensabile şi încercând soluţiuni obiective, iar faţă de con­locuitori de altă limbă prezentarea acestui „Vechi Regat” şi în general a poporului român în ce poate avea mai generos şi mai interesant”. La 31-'*filie ele sunt deschise de profe­sorul Iorga, care accentuiază că vo­­eşte să formeze aici, „un curent pu­ternic de gândire, de frământarea sufletelor şi minţilor pentru înţele­gerea trecutului nostru istoric şi pentru lămurirea problemelor viito­rului”. Alteţa Sa Regală Principele Carol vizitează la 8 August cursurile ţinând o înălţătoare cuvântare: „Vălenii de Munte vor rămânea în istoria Ro­mânilor printre cele mai de seamă focare în care s’au călit inimile şi cugetele generaţiei ce ne-a dat pre­zentul acesta strălucit glorios. Vă­lenii de Munte au fost inima din care s’a pulsat prisos de puteri, a ce­lor care cu nădejdea neclintită şi cu hotărîrea nebiruită au crezut în triumful dreptăţii, în realizarea unui ideal”. Astfel dela 1921 an de an, cu un număr tot mai sporit de ascultători, cursurile de vară continuă opera lor binefăcătoare. Români, Germani, Maghiari, Saşi, toţi acei cărora le este dat să trăiască sub acoperămân­tul statului românesc, urmăresc aici într’o fericită înfrăţire, probleme de cea mai imediată actualitate, desbă­­tute de către minţile cele mai a­­lese ale neamului. Şi nu lipsesc nici oaspeţii de peste hotare, care atraşi de personalitatea profesorului Iorga, vin la Vălenii de Munte spre a do­bândi o icoană cât mai fidelă a po­porului românesc. Aproape 2709 conferinţe s’au ţinut in acest răstimp participând în a­­fara de auditorii români peste 1500 intelectuali minoritari şi 150 studenţi streini dela universităţile din Franţa, Italia, Cehoslovacia, Polonia, Iugo­slavia, Bulgaria, Majestatea Sa Regina Maria în 1922, Regele Ferdinand în 1924, Ma­jestatea Sa Elena în 1928 şi Maje­statea Sa Regele Carol al II-lea în 1930, 1938 şi 1936, au venit în mij­locul cursiştilor, aducând cuvinte de laudă şi înaltă recunoştinţă regală, pentru tot ce s’a săvârşit la Vălenii de Munte. Fără altă răsplătire, decât mulţu­mirea sufletească de a secunda pe profesor in marea operă culturală şi naţională pe care o întreprinde, un grup de oameni, îşi uneşte în fiecare an strădaniile, pentru ca toţi a­­cei cari vin la Vălenii de Munte, sa se bucure de o găzduire cât mai a­­leasă şi convenabilă. In acest scop, s’a înfiinţat în 1922, din iniţiativa d-lui Ilie Al. Arderea­­nu secretarul Universităţii, o aso­ciaţie a auditorilor cursurilor, al că­rei comitet a izbutit să rezolve acea­­stă problemă destul de importantă, iar acum in urmă, prin preşedintele său d. Ioan N. Evian, profesor la A­­cademia de înalte Studii Comerciale din Cluj, asociaţia şi-a sporit patri­moniul cu un teren, pe care se vor construi viitoarele căminuri ale uni­versităţii. „Şcoală de iubire, de adâncă gân­dire şi cultură românească”, aşa a caracterizat în 1934 M. S. Regele Ca­rol al II-lea Universitatea populară de la Vălenii de Munte. Alăturându-ne cu tot sufletul la sărbătorirea celor 30 ani dela înfiin­ţare, urăm ctitorului mulţi ani pen­tru îndrumarea sănătoasă şi temei­nică a neamului românesc. Consf. R. Vasilesci* A apărut: ROMANUL EMINESCU ediție definitivă 2 volume de CEZAR PETRESCU Idb­luri „r­afionala“ Ciornei LUI

Next