România, iulie 1938 (Anul 1, nr. 45-60)

1938-07-16 / nr. 45

* ROMÁNIA O AMINTIRE Acum 30 de ani, în luna iunie, dădusem licenţa în teologie cu o lu­crare tipărită care, fără laudă, nici astăzi nu s’a învechit. Domnul Iorga, căruia o trimisesem, i-a făcut o dare de seamă lăudăroasă, soco­­tindu-mă „ca un nou istoric al bi­sericii române". Fireşte, ca orice tâ­năr, — aveam 27 de ani —, eram încântat de această calificare. Dar mai mult încă. Răposatul prof. Ni­­colae Dobrescu, preşedintele tezei mele, mă recomandă, într’o zi de iu­nie, d-lui N. Iorga când ieşia din can­celaria Universităţii celei vechi, iar domnia sa mă pofteşte să ţin con­ferinţe la Văleni, unde în acea vară tocmai începea cursurile Universi­tăţii populare. Şi cu adâncă temere m’am dus. Dar primirea călduroasă a domnului Nicolae Iorga, pe prispa înflo­rită a unei căsuţe de munte şi re­comandarea elogioasă în faţa audi­torilor din sala şcoalei primare, mi-a dat putere şi am spus limpede ce aveam de spus şi legătură tare s’a înodat între mine şi aceste con­ferinţe de la Văleni. Mai n’a fost vară în aceşti 30 de ani, în care să nu vorbesc şi eu, atunci când nu stingheream conferenţiarii tot mai numeroşi. Şi-mi vin în minte unii din audi­torii de atunci, plecaţi dintre noi în sânul tatălui ceresc : frumosul dia­con lugojan Mihail Gáspár, preotul bănăţean Martinovici, Tofan buco­vineanul, inteligentul Bogrea mol­doveanul, voinicul oltean Nicolae Dobrescu. Ei au intrat în pământ prea de­vreme. Alţii au rărit dru­mul Vălenilor, iar unii l-au uitat cu totul. Numai domnul Iorga n’a lipsit niciodată de la cursurile de vară din Văleni, crescând genera­ţie după generaţie şi bucurându-se şi astăzi ca acum 30 de ani de orice nădejde tinerească. Preotul NICULAE M. POPESCU Profesor universitar Subsecretar de Stat la Culte și Arte ANIVERSAREA DE AZI Sunt treizeci de ani de când, la cererea bucovinenilor, d. profesor N. Iorga deschidea, la Vălenii-de- Munte, „Cursurile de vară“, pentru­ propovăduirea crezului ce însufle­ţea noua generaţie. Decepţia n’a lipsit, de la început, celui се-şi punea toată inima pen­tru opera ce i se ceruse. Puţini au fost auditorii, în acea memorabilă zi de 2 iulie 1908, iar oficialitatea, ostilă iniţiativei, organiza cursurile sale la Iaşi, in acelaş moment, spre a zădărnici reuşita ideii. Dar hotă­­rîrea omului care-şi simţea chema­rea, în mijlocul unei societăţi capa­bile de avânturi, a învins toate pie­­decile. An de an, numărul ascultătorilor a sporit, şi cursurile de vară au a­­juns să fie loc de întâlnire al româ­­nimei de pretutindeni. Alături de tineretul din Regat, intelectuali din ţinuturile subjugate veneau aici, regulat, dornici nu atât a culege roadele unor lecţiuni, ţinute, cu ta­lent, de fruntaşii vieţii culturale a ţării, cât mai cu seamă a asculta cuvântul fără păreche al marelui învăţător. Cu darurile minţii sale bogate, cu uimitoarea putere a evo­­caţiei, una câte una ne înfăţişa ui­tatele aspecte ale vieţii ce fusese în aceste locuri, tainele unui măreţ trecut, în care cercetările-i perso­nale aruncase atâta lumină. Multe lucruri interesante s’au putut auzi, în modesta, neîncăpătoa­­rea sală de cursuri dela Vălenii de Nit linte ; dar nimic c’a mişcat mai adânc sufletele noastre, aruncân­­du-le, setoase, spre zările idealului, decât lecţiile inspirate ale maestru­lui. Ele au făcut să bată puternic inimile pentru ce este românesc, au dat năzuinţelor vagi ale sufle­telor un ţel mântuitor. A fost cea mai vibrantă predică a patriotismu­lui adevărat, cea mai înaltă solie a idealului românesc, întregită prin scrisul acestui ma­re sămănător de idei îmbrăţişând, în uriaşa-i acţiune, causa întregului românism, prin munca sa de la „Li­ga Culturală”, şcoala de la Vălenii­­de­ Munte a fost, ani de zile, o ade­vărată şcoală a naţiunii. Peste socotelile mărunte ale oame­nilor şi peste hotarele vitrege ale neamului, ea a pregătit sufletul ro­mânesc pentru hotărîtoarea clipă istorică. Intre atâtea binefaceri, pe care titanica activitate a d-lui Iorga le-a dăruit poporului nostru, cursurile de vară dela Vălenii de Munte vor ră­mânea una din cele mai curate şi mai rodnice creaţii ale geniului său. De aceia, nu e suflet românesc, pe întinsul ţării întregite, care să nu îndrepte azi către ilustrul învăţător un smerit gând de recunoştinţă. N. Bănescu Profesor la Universitatea din Cluj Părintele Ciorogaru şi Vasile Bo­grea, cu N. Iorga la cursuri . Quod bonum, felix, faustum, fortunatumque sit Opera înfăptuită de Universitatea populară din Vălenii de Munte va trebui înfăţişată cândva în întreaga ei amploare. In vremuri de aspră încercare a soartei pentru Românii din toate provinciile, în Regatul nădejdilor pentru cei asupriţi deabia se poto­lise în sânge o răscoală, când în Ardeal şi bucovina prigoana împo­triva elementului românesc ajunsese la paroxism, iar de Basarabia se pomenea atât de rar. Sufletul de vi­zionar al lui N. Iorga a creat adăpost pe Valea Teleajenului, un adăpost de lumină şi de speranţă pentru toţi. Când în vara anului 1908 s’au inaugurat cursurile acestei şcoale de educare a sufletului românesc spre idealul, care atât de slab se în­trezărea atunci, cei ce s’au adunat în neîncăpătoarea clasă a şcolii primare, spre a primi profetica în­drumare a uriaşului, în fiinţa căruia Pronia îngrămădise energia de cu­prindere a tuturor durerilor ce se cereau isbăvite, au avut fiorul unei iluminări. Se unise acolo un suflet sfâşiat, spre a ieşi întremat şi în­zdrăvenit pentru eforturile ce aveau să vină. De atunci an de an, sub vraja cu­vântului lui N. Iorga şi sub directa sa supraveghere, în suflete depri­mate şi obosite s’a turnat elixirul dătător de viaţă nouă, suflete luptă­toare au fost întărite în credinţa isbândei apropiate. S’a creat acolo, prin osârdia omului­­care a dat po­porului său totul, pentru a nu-i cere nici măcar recunoştinţă, atelierul de făurire a sufletului eroic, care după zece ani­ avea să realizeze miracolul românesc. După ce ne-am văzut la casa noa­stră comună, la temelia căreia se găseşte atâta din energia fiinţei lui N. Iorga, un nou suflet trebuia creat,­­ pentru a umplea noile hotare. Uni­versitatea populară din Văleni şi-a continuat deci misiunea. Foştii u­­cenici au devenit propagandiştii nouilor imperative ale istoriei. Cer­cul înrâurinţei binefăcătoare, ce ra­diază dela Văleni s’a lărgit. Cu a­­ceiaşi neînfrântă energie, iluminată continuu de viziunea clară a viito­rului, N. lorga veghează, ca acest nou suflet să se formeze fără salturi şi fără spruncin, ridicăndu-se din sucurile tradiţionale ale gliei noa­stre ca rod autochlon şi trainic pe­ste milenii. In urmărirea acestei mari ţinte, spre care N. lorga ne chiamă câte­odată chiar cu primejduirea pro­priei sale fiinţe, datori suntem să-l ajutăm cu toţii, în deosebi noi aceia, ale căror suflete s’au plămădit din aluatul învăţăturilor sale, şi, la po­pasul luminos, la care se găseşte, după munca uriaşă, hărăzită o viaţă de om numai neamului românesc, să-i urăm ca să trăiască atâta timp, în plină vigoare fizică şi sufletească, cât îi trebuie, pentru a-şi realiza înaltele sale idealuri de viaţă, care se confundă armonios cu idealurile poporului românesc. Qu. b. f. f. f. sit! D. Marmeliuc "profesor la Universitatea "-“■T din Cernăuți A. D. Xenopol la cursuri cu N. Iorga TOT DIN „AMINTIRILE" MELE­­, 29. VI. 1911. Chiev. — Sunt doi ani de când nu m-am mai întors în ţară. Mi-e dor de ea ca un copil. Parcă îmi înroşeşte obrazul când spun vorba „dor” bunului meu prie­ten şi coleg arab Habib. La între­barea lui: dacă şi la 26 de ani mai poate apuca pe cineva dorul de ai săi? Ii răspund: „şi de părinţi, dar mai cu seamă de „patrie”. La aces­te cuvinte, el coprins de emoţie şi cu ochii înnecaţi in lacrimi îmi a­­daogă: „eu nu mai am nici părinţi şi pot zice, că nici „patrie”. „Sunt orfan de amândoi părinţii, ucişi de Turci, cari îmi stăpânesc fără nă­dejde de scăpare şi azi „ţara”. „Sunt de mic copil în Rusia. M-a trimis aici la învăţătură, patriarhul Antio­­hiei, unchiul meu”. Era cel mai bun coleg al meu. Ne potriviam şi ca vârstă şi ca gânduri. Pot spune, că mi-a fost adevăratul meu dăscăl de rusă pe care o cunoştea minunat. Pronunţia îi era guturală sub influ­enţa rostirei sunetelor din limba sa natală. Cele mai grele construcţii mi le lămuria cu mare răbdare, pe care nu o puteam afla la ruşi. De la colegii balcanici nu puteam afla nicio lămurire, fiindcă ei erau pri­miţi în şcolile înalte ale Rusiei fără vreo verificare la cunoştinţa limbei. Mă întorc cu ochii minţei spre România mea. Peste câteva zile se va deschide din nou Universitatea populară de la Vălenii de Munte. Acolo, sub oblăduirea sufletului de foc al profesorului Nicolae Iorga, se plămădeşte noul viitor al ţărei noas­tre. O încredinţez pe colegul meu de marea deosebire dintre cursurile profesorilor noştri ruşi şi ale acestui profet prevestitor de o nouă soartă a neamului nostru. Cuvântările lui, fie de la catedra universitară, fie cele de la Văleni, aduc totdeauna ceva nou. Ele fac să tresalte inimi­le auditorilor săi de bucuria reîn­­vierei acestei naţii. Accentele şi sub­linierile lui sunt ţâşniri de noi izvoa­re către noi speranţe. Expresia strălucitorilor lui ochi este ca o scă­părare de cremene din care izbuc­nesc scântei ale puterei şi voinţei ancestrale a tot ce a dat România mai bun şi mai inteligent până a­­cum. 15. VII. 1811. — Lecţiile dela Vă­lenii de Munte sunt acum în toi. Ce fericiţi sunt acei auditori, cari ne­siliţi de biciul „notei”, vin din toate părţile ţărei de bună voie spre stu­pul de unde fiecare culege mierea de pe buzele marelui învăţător. O­­blăduitorii ţărei fac rău că se uită chiorâş la tineretul, care aleargă spre marea minune a neamului nos­tru! Oare nu aceasta este menirea adevăratului profesor? Câtă depărtare-i de la marele nos­tru dascăl şi actualii mei profesori ruşi, înfăţişarea lor înaintea noas­tră în surtucuri oficiale cu petliţe şi cu şepci marinăreşti ne furişează în inimi frică şi neîncredere. Nu ştiu ce impresie fac aceşti dascăli nemţizaţi colegilor mei din Balcani. Eu m-am obişnuit cu profesorul neoficial. Nelipsitele note de cursuri după care nu-şi ridicau ochii ne pre­dispunea spre somnolenţă. Să-i facă oare frica de oficialitate ca să nu se despartă de acest blestemat caet de note? Sau frica să nu piardă acor­dul dintre cuvintele ruse la care se poate expune cel care nu are darul vorbirei? De ce oare cei doi profe­sori de literatură rusă şi cea com­parată vorbesc pe nevăzute şi aşa de elegant? Din 32 de profesori a­­ceşti doi sunt pentru mine „rara avis”. Criti­cile literare pe cari le fa­cem cu cel din urmă profesor îmi dau de gândit, că şi mentalitatea studentului rus este scâlciată. Via­ţa apăsată de cenzură, în tot ce scri şi vorbeşti aici, poate să fie pricina pentru care mai toţi colegii mei sunt „suflete închise, în cutie” cum spu­ne undeva Cehov. întreaga viaţă rusă este dealtfel cenuşie cum o spun fără jenă mai toţi scriitorii lor. Socotesc că dacă soarta m-ar sili să rămân aici toată viaţa ar tre­bui să-mi fac seama. Cum a putut rămâne colegul înaintaş E„ din părţile Vasluiului, pe meleagurile georgiene?! Este o renegare de la datoria de român. Ori­cât de pu­ţină slujbă aş putea aduce patriei mele, tot mai bine să trudesc acolo şi să-mi odihnesc oasele lângă ale străbunilor mei. Iată de ce cred că este atâta distanţă între bieţii mei profesori ruşi şi vulturul de la Vă­leni. 20. VIII. 1911. — Nu ştiu de ce as­tăzi mi-a fost inima plină de o fe­ciorelnică bucurie. Scrisori de acasă şi de la prieteni primesc rar de tot. Intracolo trimit mai des conducă­torului Fondaţiei episcopului Mel­­chisedec din Roman. Toată ziua par’că am fost mai uşor la suflet. După cât pot să-mi controlez sim­ţurile mele, totdeauna sunt alt om numai atunci când primesc cărţi de la Vălenii de Munte. Mă întorc de la poştă cu pachetul în braţe. Ne­având răbdare, îl desfac pe drum. Aşa de vesel mă simt astăzi! Ins­pectorul Bogdaşevschi m-a luat la ochi. Intr’o zi mi-a făcut o „deli­cată” semnalare: că primesc cărţi din Franţa, Germania şi că cele din România prea sunt pătate de cer­neala cenzurei şi că aş face politică cu colegii basarabeni. I-am răspuns limpede: cărţile din Franţa şi Ger­mania sunt privitoare la ţara mea. II rog să verifice coprinsul cărţei Les Roumains de James Katerly­­) şi vol. II din Geschichte des rumă­­nischen Volkes de N. Iorga; *) iar cât priveşte pe cele din România toate au numai coprins istoric. Eu am venit în Rusia, îi adaog, să mă ocup de lucrurile pe cari le-a scris cu limbă de moarte cel mai în­văţat episcop român. Cât priveşte însă de legăturile mele cu colegii basarabeni: Mateevici, Ciobanu, Mu­rafa şi alţii, nimeni din cei muri­tori nu poate să oprească de a se vedea şi vorbi frate cu frate! Faptul că s-a primit prin cancelaria Aca­demiei unele adrese de la Ministe­rul de război din România, aceasta este şi firesc. Eu trebuie să-mi fac slujba ostăşească ca ori­ce cetăţean român. Toţi suntem îndatoraţi la această slujbă, nu ca în Rusia. Aici este multă carne de tun. Politica pe mine nu mă interesează. Lucrul meu de fiecare zi poate fi pururea sub ochiul veghetor al autorităţilor ruse. Totdeauna sunt la orele de cursuri, prin biblioteci şi arhive. Ascult sfa­tul părintelui nostru sufletesc Ni­colae Iorga, dat în clipa despărţirei din August 1909: „Nu uita, mi-a zis, să-mi trimiţi tot ce-i găsi la Chiev, folositor şi bun pentru istoria şi lite­ratura noastră Iţi voiu publica în „Neamul românesc literar” M-am ţinut de făgăduinţă după putinţă. Am trimis aceia ce am găsit că me­rită atenţiune. Câteva picături noi vor fi un modest şi cucernic adaos la râul ştiinţei româneşti! Totdea­una neobositul nostru dascăl prin cuvânt îndemnător şi prin publica­rea celor trimise de acolo şi din altă parte mi-a fost sprijin călăto­riei mele prin viaţă. Câţi din copiii neamului acestuia nu l-au avut ca bună şi nemincinoasă călăuză! Nu ştiu, dacă pentru odraslele sale a făcut cât a osârduit pentru noi toţi fii neamului românesc! St. Gr. Berechet 1) Vezi: „Neamul românesc” XXXIII (1938), No. 68, din 27.III, p. 4. 1) Carte rămasă în Rusia încă din 1914. Avem şi trad. română a lui Eugen Lovinescu. 2) Publicată la Gotha, 1905. Placa de marmoră fixată cu prilejul vizitei A. S. R. Pr. Carol în 1912 la Uni­versitatea populară „N. Iorga“ Q* Repf. N. Iorga între carsiști italieni Ce am învăţat de la d. prof. N .Iorga Din belşugul de învăţături şi atitudini, din cei treizeci de ani de activitate desfăşurată la Va­­lenii-de-Munte, desprind pentru zi­lele noastre, că înţelesul trudei de fiecare zi a prof. Iorga a fost, la în­ceput, o aprigă luptă întru împro­prietărirea românilor, ca o necesi­tate de afirmare a curentului­­ na­ţional. Politica naţională românea­scă a cerut aceasta şi lupta lui a dat roade îmbelşugate. Această luptă trebue continuată, ea trebue dată şi azi cu aceiaşi intensitate, in Ro­mânia Mare. Aceasta în sprijinul culturei şi educaţiei neamului. Am învăţat în acelaş timp că a­­ceastă luptă n’a însemnat şi nu în­seamnă o asuprire a minorităţilor ci prin inteligenţa, prin viaţa intelec­tuală şi prin limba românească, a ii apropia pe ei de idealurile noastre. Prin politica şcolară a încercat şi noi dorim şi azi ca minorităţile să intre în viaţa intelectuală româ­nească. Aşa s’a lucrat la Vălenii de Munte, an de an. Iar centrele de viaţă intelectuală românească din provinciile alipite de aici au luat îndemnuri şi ele au dovedit o forţă de atracţie remarcabilă. Pentru în­tărirea lor prof. Iorga a lucrat, iar noi datori suntem a continua aceas­tă operă. Am mai învăţat ceva şi anume că azi ca şi altă dată, neamul nostru a trăit şi va dăinui, pentru că a fost întotdeauna şi este un tot, un amal­gam perfect al spiritului lui, cu spiritul monarhic. Că o monarhie tare, este garanţia unităţei şi unirei neamului şi că monarhia conducă­toare, nu exclude participarea po­porului la viaţa politică şi guverna­mentală. Am învăţat apoi că cu cât poporul să interesează mai mult, dar cu inteligenţă şi în toate clasele lui, de viaţa publică, cu atât legătura dintre el şi monarchia care dirijea­ză viaţa naţională, este mai tare. Şi am învăţat în fine că România Mare, al cărui rost şi rol istoric, abia acum se precizează, are într’adevăr nevoie de o generaţie politică nouă, de o nouă educaţie politică de ordin naţional, mare în ambiţiile sale, energică în mijloacele inteligent a­­lese întru răuşită şi plină de con­vingere în puterile poporului său. Prof. d­r. Şt. Bogdan Bucovinenii şi cursurile de vară dela Văleniii de Munte Era în 1908, când d. N. Iorga, după cum se ştie, din îndemnul profeso­rului şi publicistului bucovinean Gheorghe Tofan, a organizat şi inaugurat cursurile de vară dela Vălenii de Munte. Şi-apoi, an de an, veniră tot mai mulţi, „ca să ia lumină”, pe lângă cei din România Liberă de-atunci, Ronjâni de peste hotarele blestemate, din toate ţinu­turile româneşti. Intre timp, după un congres al Ligii Culturale, d. N. Iorga, condu­când o excursie a congresiştilor în Bucovina, la Suceava , este întâm­pinat la Iţcani, la vamă, de pre­fectul „austriac” al judeţului, care-i predă rescriptul de expulzare din „ţările” imperiului austro-ungar ! Marele „imperiu” se temea de-un om, de-un mare Român, care de-a­­tunci începe să intre în legendă şi ’n vecinicie... Dar Bucovinenii totuşi, tinerii mai ales, porniră şi după aceea la cursurile de vară dela Vălenii de Munte. Şi unul dintr’înşiî, după câte ştiu, d. D. Moldovan, fost mare demni­tar după război, s’a prezentat ace­­luiaş prefect „austriac” de Suceava, pentru paşaport. — Unde vrei să mergi, tinere. — La Vălenii de Munte, în Româ­nia, la cursurile de vară ale d-lui N. Iorga. — Cum se poate? Te sfătuiesc să te mai gândeşti şi să nu te grăbeşti. D-ta n’ai auzit că acest profesor iredentist este unul din duşmanii împărăţiei noastre ? — Domnule prefect, vă rog să-mi eliberaţi paşaportul cerut. Noi, deşi credincioşi supuşi ai Măriei Sale împăratului, ne gândim şi la viito­rul culturii şi naţiunii noastre. — Ascultă, tinere, fii cuminte şi renunţă. Sau, pentru că te cunosc şi ţin la d-ta, îţi dau alt sfat : cere paşaport pentru băi, de pildă pen­tru Govora sau Techirghiol... Ce zici ? — Domnule prefect, cer paşaport pentru Vălenii de Munte şi, dacă nu-mi daţi, îmi caut dreptatea mai departe. Şi, neavând ce face, i-a dat paşa­portul cum a cerut, şi atât d-lui D. Moldovan, cât şi altora. Dar, după câtva timp, pe când se aflau cu toţii la Vălenii de Munte, vine neplăcuta şi surprinzătoarea veste că „guver­natorul” le-a anulat paşapoartele — aşa că tinerii Români bucovineni e­­rau în foarte grea situaţie. E drept că după anumite inter­venţii, între care şi a deputatului Grigorovici în Parlamentul din Vie­­na, s’a retras „anularea” paşapoar­telor — dar până atunci, împreju­rarea l-a provocat şi pe d. N. Iorga să-şi spue cuvântul şi să ’nalţe su­fletele cu una din impresionantele­­ sale „profeţii”. La cursul d-sale, într’o fulgerătoare improvizaţie a zis: — Iată pe-aceşti viteji tineri bu­covineni! Ce se vor face ? Jertfa lor abia începe şi este la înălţimea ma­relui lor curaj. Acel domn guverna­tor al Bucovinei, crede că ţine locul lui Ştefan cel Mare şi poate da po­runci domneşti în ţara lui. Se în­­şală amarnic. Hotărîrea s’a luat. Fapta şi jertfa acestor tineri dove­desc că nu mai sunt hotare între noi şi Bucovina şi ’n curând, cu voia lui D zeu, nici nu vor mai fi ! : Di Munteanu,Rânmin

Next